Editorial

 Remarcabilă biografie! În zilele noastre oamenii scriu sute de pagini despre eroii lor şi nu spun nici măcar atât. Dar există un motiv bun pentru asta. Nu au atât de mult de spus. 

Enoh a fost un om măreţ, cu o viaţă minunată, a trăit în nişte circumstanţe foarte nefavorabile, şi eu personal, am beneficiat mult meditând la viaţa lui şi la ceea ce cred eu că a fost secretul lui. 

Avem tendinţa să privim la veacurile trecute şi la locurile îndepărtate ca fiind deosebit de favorabile pentru evlavie. Mi-aduc aminte că în urmă cu câţiva ani credeam că dacă aş fi locuit în Londra şi l-aş fi putut asculta pe Ch. Spurgeon în fiecare săptămână, aş fi putut fi creştin. În copilăria mea, îmi doream să fi trăit în zilele lui Isus şi să fi auzit cuvintele Lui minunate, să-I fi pus întrebări despre tainele evlaviei, şi atunci aş fi fost cu siguranţă urmaşul Lui credincios. În general, cu cât privim mai în trecut, cu atât mai sfântă pare a fi epoca, şi cu atât mai binecuvântaţi par a fi oamenii. 

Dar în realitate nu este aşa, şi în mod special, nu este aşa în cazul vremii şi locului lui Enoh. Epoca aceea a fost nespus de păcătoasă şi oamenii aveau foarte puţină lumină religioasă. Lumea se îndrepta în grabă spre acea grozăvie a păcatului şi a necredinţei care avea să-L determine pe Dumnezeu să măture oamenii prin potop lăsând doar opt persoane în ea. Ei nu aveau Biblie. Nu aveau Lege. Oamenii încă nu avuseseră parte de o revelaţie divină venită din ceruri care să le spună că trebuie să se închine lui Dumnezeu, să păzească ziua de Sabat, să-şi cinstească părinţii, să nu ucidă, să nu comită adulter, să nu fure, să nu mintă sau să nu poftească. Încercaţi să vă imaginaţi o epocă şi un loc fără asemenea învăţături! Fiecare om îşi era lege sieşi; patimile, poftele păcătoase şi mânia lui nu erau reţinute în niciun fel, iar el se afunda încontinuu mai mult şi mai mult în păcat şi în stricăciune. 

Apoi, nu aveau Evanghelia care Îl descoperă pe Isus ca un Mântuitor iubitor; aveau doar o făgăduinţă a speranţei şi a milei, şi aceasta era destul de vagă – cea dată femeii după cumplita cădere din Eden, făgăduinţa unei Seminţe care la un moment dat va zdrobi capul Şarpelui. Era o noapte neagră cu o singură stea abia perceptibilă ce strălucea în întuneric. Dar Enoh s-a ţinut tare de acea făgăduinţă, şi în lumina şi nădejdea ei, el a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani. 

Noi avem o Biblie întreagă, o revelaţie încheiată. Avem o lege sfântă, dreaptă şi bună a lui Dumnezeu, care ne arată ce trebuie să facem şi ce nu trebuie să facem. Avem Evanghelia cu lumina ei deplină de amiază, care ne arată cum să păzim Legea, cum să obţinem viaţă şi putere ca să împlinim voia lui Dumnezeu pe pământ aşa cum îngerii o împlinesc în ceruri. Îl avem pe Isus, răstignit înaintea ochilor noştri pentru păcatele noastre, mort, îngropat şi înviat din nou la o viaţă slăvită pentru justificarea noastră, şi înălţat în ceruri la dreapta lui Dumnezeu, cu mult mai presus de toate lucrurile create şi de toate puterile împotrivitoare ale răului, ca să mijlocească pentru noi, ca să toarne din belşug peste noi Duhul Sfânt, ca să trăiască în noi prin Duhul. Avem porunci, învăţături şi mii de făgăduinţe. În locul unui miez de noapte cu o singură stea abia perceptibilă care străluceşte cu intermitenţe în întuneric, avem un miez de zi, cu toată splendoarea soarelui în tăria lui, împreună cu zece mii de lumini reflectate care strălucesc asupra noastră; şi cu toate acestea, noi, în necredinţa noastră ruşinoasă, vrednică de milă şi tremurândă, ne întrebăm cum a putut Enoh să umble cu Dumnezeu! 

I. Mă gândesc că Enoh s-a hotărât că era posibil să umbli cu Dumnezeu; adică, să fii de acord cu Dumnezeu, să ai aceleaşi gânduri, aceeaşi inimă şi acelaşi scop ca Dumnezeu. Desigur că au fost dificultăţi uluitoare pe cale. Nu erau biserici, sau Armata Salvării, sau şcoli duminicale; nu erau conferinţe despre sfinţenie, nu erau zile petrecute cu Dumnezeu, sau nopţi de rugăciune; nu exista Biblia, nici War Cry (Strigătul de Război), nici reviste sau biblioteci religioase. De fapt, în loc de aceste ajutoare în umblarea lui cu Dumnezeu, el a descoperit că toată comunitatea era împotriva lui – da, toată lumea, fiindcă în Iuda citim că Enoh a trebuit să prorocească împotriva păcătoşeniei din jurul lui. 

Apoi, Enoh nu a avut de înfruntat doar aceste dificultăţi nemaipomenite, ci şi problemele obişnuite. S-a căsătorit şi a avut o familie mare de băieţi şi fete de care trebuia să se îngrijească, a avut parte de toată anxietatea unui tată ca să-şi întreţină familia şi să-i protejeze de influenţele din jurul lor. Apoi, nu pot să-mi închipui că nu a avut neputinţele obişnuite şi natura păcătoasă a altor oameni. Fără îndoială că el ar fi putut să spună, aşa cum am spus tu şi cu mine, că temperamentul lui era ciudat şi că deşi alţii, care aveau un temperament mai bun, puteau umbla cu Dumnezeu, totuşi, cu felul lui dificil şi ciudat de a fi, pentru el nu prea intra în discuţie să spere să fie sfânt şi să umble cu Dumnezeu. Apoi, a avut, desigur, de luptat împotriva diavolului. 

II. Cred că Enoh nu doar a crezut în posibilitatea de a umbla cu Dumnezeu, ci el s-a hotărât să umble cu Dumnezeu. Şi-a adus voinţa în chestiunea aceasta. 

III. Enoh nu doar a crezut în posibilitatea de a umbla cu Dumnezeu şi nu doar s-a hotărât că, în ceea ce-l priveşte, el va umbla cu Dumnezeu, ci a făcut şi paşii necesari pentru aceasta. El s-a separat în duh de oamenii păcătoşi din jurul lui şi şi-a ridicat glasul împotriva căilor lor rele, şi a devenit nu numai un om neprihănit în mod negativ, ci şi un om sfânt în mod pozitiv. 

Enoh şi-a avut răsplata. S-a meritat să umble cu Dumnezeu. L a iubit pe Dumnezeu şi Dumnezeu l-a iubit, iar dragostea lor a devenit atât de intensă încât într-o zi, dragostea lui Dumnezeu a biruit puterea morţii şi l-a atras pe Enoh de pe pământ în ceruri. 

Acum, poate că majoritatea oamenilor, citind această poveste, cred că răsplata lui Enoh a constat în faptul că a ajuns în Ceruri fără să moară. Ei bine, aceasta a fost cu siguranţă o experienţă foarte neobişnuită şi binecuvântată, şi presupun că oamenii şi-au dorit-o în toate veacurile. Există ceva cumplit în privinţa morţii, de la care oamenii dau înapoi, şi cu toate acestea, de vreme ce Isus a murit, a coborât în mormânt şi a înviat, groaza a dispărut pentru un creştin. Totuşi, este foarte probabil că dacă li s-ar da posibilitatea să aleagă, majoritatea creştinilor şi toţi păcătoşii ar spune: „Să mergem în ceruri aşa cum s-a dus Enoh”. Însă eu nu pot să cred că aceasta a fost răsplata lui Enoh. 

Timp de trei sute de ani, Dumnezeu a fost Prietenul lui, Sfătuitorul lui, Mângâietorul lui, Tovarăşul lui permanent. Oh, ce părtăşie a fost aceasta! Ce oportunitate de a dobândi înţelepciune, de a clădi, de a desăvârşi şi de a înnobila caracterul unui om! Cât de uşor e să fii bun şi să faci bine! Trebuie că viaţa a izbucnit de plinătatea voioşiei! Să umbli cu Dumnezeu! Să vorbeşti cu Dumnezeu! Să ai comuniune cu Dumnezeu! Să fie o simpatie reciprocă între Dumnezeu şi tine – să intri într-o unire cu Dumnezeu la fel de intimă ca unirea dintre un golf şi mare; şi toate acestea prin credinţă, prin încredere simplă, printr-o siguranţă ca de copil. Aceasta a fost răsplata lui Enoh şi poate fi şi a ta, frate, soră, dacă vei îndeplini condiţiile aşa cum le-a îndeplinit Enoh.