Editorial

Toamna anului aduce cu sine multe emoţii la fel de îmbelşugate şi de variate ca notele unei orgi. Primăvara este mai stimulatoare şi mai plină de aşteptare, dar toamna are o tărie tăcută de care primăvara duce lipsă. Nu e de mirare că atât de mulţi oameni serioşi iubesc toamna,

Când se aude sunetul nucilor ce cad,

Deşi copacii sunt liniştiţi,

Şi când apele pârâului sclipesc în lumina plină de fum.

Pentru fermier primele semne ale toamnei aduc un simţământ cald de bună-stare. Nu se mai întreabă dacă recoltele lui vor izbuti. Snopii plini de grâu, dovlecii galbeni care zâmbesc printre ei, şurele încărcate cu fân şi silozurile pline de nutreţ îl asigură că vara lui Dumnezeu a fost bună cu el şi că munca lui a fost răsplătită. 

Tot în vremea aceasta a anului, un număr bunicel de oameni devin ciudat de afectaţi şi încep să privească peste câmpuri cu o lumină dornică în ochi. Fiindcă sezonul de vânătoare va începe în curând, iar sunetul armelor şi lătratul câinilor vor produce o muzică plăcută peste dealuri şi peste pajişti. Nu toată lumea aude chemarea aceasta din negura albastră şi din crânguri, dar cei care aud nu au nevoie de nimeni să le-o interpreteze. Ei răspund ca raţa sălbatică la instinctul migrator. După primele câteva zile în care sunt absenţi, pot fi văzuţi căutându-şi vechea haină de vânătoare sau lustruindu-şi cu grijă arma preferată, în timp ce mirosul uleiului bun se amestecă cu mireasma frunzelor arse de pretutindeni. 

Aceasta este toamna pentru unii oameni. Şi cine ar putea să spună că nu este bună? Poate că este unul dintre puţinele lucruri inocente care au mai rămas acum în lume. 

Sunt puţine şanse ca în aceste zile de toamnă femeile să fie afectate la fel ca bărbaţii, dar nici ele nu pot scăpa de vraja toamnei. La ţară, peisajul se aprinde de culoare în timp ce stejarul şi arţarul se îmbracă în ultima lor etalare de frumuseţe înainte de a adormi în iarna cea lungă. Iar femeile care trăiesc închise în marile oraşe tot pot să se bucure de ceva din minunea naturii, chiar dacă e vorba doar de vederea păpădiilor din parc sau de atingerea unei splinuţe de pe potecă răsărită într-un locşor gol dintre clădiri. 

Nu prea ne place să scoatem morală din obiecte din natură, dar cine poate să nu observe paralela dintre lumea măreaţă şi frumoasă a lui Dumnezeu şi micile triburi de carne şi sânge care o locuiesc? Nu este oare limpede că orice fiinţă umană trece prin aceleaşi stadii ca anotimpurile? Primăvara, vremea copilăriei şi a tinereţii, când toată lumea este plină de promisiuni, promisiuni pe care anii mai târzii nu şi le ţin niciodată. Vara, perioada puterii depline când viaţa sporeşte şi este greu să crezi că se va sfârşi vreodată. Toamna, cu odihna ei de după trudă, o diminuare plină de îndurare a puterilor noastre depline, o pregătire blândă pentru odihna noastră mai lungă. Iarna, când frunzele au căzut şi ultimul semn de viaţă a dispărut. Atunci, numai credinţa ne mai rămâne ca să ne asigure că vom avea un mâine strălucitor.

Pentru omul fără de Hristos, toamna anului, în ciuda multelor ei farmece, trebuie să aducă fără îndoială cu sine o groază adâncă şi ascunsă. Fiindcă vorbeşte despre sfârşitul care se apropie, despre timpul când se va putea spune: „Vara s-a isprăvit şi noi tot nu suntem mântuiţi”. Ar fi într-adevăr bine dacă vânturile de toamnă i-ar putea predica sufletului pierdut despre scurtimea vieţii şi despre lunga iarnă ce îi stă în faţă.

Adevăratul creştin nu va fi întristat de vânturile care vestesc apropierea iernii. Precum furnica înţeleaptă, el s-a pregătit, şi în timp de furtuna impetuoasă urlă în jurul lui, el va dormi liniştit în Hristos în timp ce cercul cerurilor se desfăşoară spre sfârşitul tuturor lucrurilor despre care au vorbit Moise şi profeţii. 

Fericit este omul care ştie că totul este bine în privinţa lui şi că el va fi printre cei binecuvântaţi în ziua aceea când suflarea lui Isus, asemenea unei brize de primăvară, îi va readuce pe morţii adormiţi la viaţă, după noaptea cea lungă.

(editorial din cartea "Călătorim pe un drum stabilit")