Pot să afirm cu dogmatism că singurul răspuns potrivit pe care îl putem da în această perioadă, răspuns pe care Îl așteaptă și Dumnezeu de la noi, este pocăința. Și, din nefericire, deocamdată nu se aude vuietul de ploaie. Ce-i drept, nici glasul lui Ilie, Ioel și Ioan Botezătorul nu se face auzit... Da, slavă Domnului Isus, ecoul lor începe să se audă pe ici pe colo, câte puțin. Încă suferim de „amabilitate” și ne place să ne gâdilăm, să ne hârjolim și să nu deranjăm prea mult pe preoții cei mai de seamă, pe cărturarii și fariseii de lângă noi. Cine se va scula să-i biciuiască pe acești lideri religioși netăiați împrejur cu inima, tari la cerbice, care se împotrivesc mereu Duhului Sfânt? 

Ce pot observa este că firea pământească se poate adapta incredibil de repede la orice situație și la orice stare de urgență. Da, are o experiență de mii de ani... Fetița noastră are 4 luni și o bătrână fire de peste 6000 de mii ani... Și observ în această perioadă, pe plan religios, cât de rapid își aranjează coana fire lucrurile ca să continue să hrănească sinele cu acele năravuri religioase și să le pună în seama „providenței divine”.  Dragilor, Dumnezeu nu așteaptă de la noi să ne adaptăm în aceste condiții noi. Nu este impresionat de ingeniozitatea noastră. El a îngăduit această criză ca să ne pocăim, să ne abandonăm idolii: umblarea după slava deșartă, dorința de a ne da în spectacol, clădirile renovate la care ne închinam și cu care ne lăudam ca Ezechia, devotamentul denominațional, programul religios lipsit de orice adiere cerească... El ne‑a oprit pentru că noi nu am vrut să ne oprim; însă noi suntem o dromaderă iute de picioare care nu poate sta locului, și procedăm ca Balaam: batem măgărița ca să înaintăm pe dumul care ne satisface poftele noastre carnale! 

Un alt lucru cert este acesta: cei care nu se pocăiesc acum vor ieși din acestă perioadă mai împietriți și vor trebui să se pregătească pentru următoarea urgie! 

Dacă cineva continuă să întrebe: de ce să ne pocăim?  O să-l las pe A.W. Tozer să ne spună unul din motivele principale care a dus la starea de decădere actuală: 

„Uitați-vă cât de gol și lipsit de sens este serviciul religios obișnuit de astăzi. Toate mijloacele sunt scoase în evidență; absența puterii Duhului este o slăbiciune ameninţătoare. Forma de evlavie se află acolo, și deseori această formă este desăvârșită până într-acolo încât ajunge să fie un triumf estetic. Muzica și poezia, arta și oratoria, îmbrăcămintea simbolică și tonurile solemne se contopesc pentru a fermeca mintea închinătorului, dar de prea multe ori revelaţia nu există. Puterea de sus nu este nici cunoscută, nici dorită de pastori sau de oameni. Acesta este un lucru foarte tragic, și nespus de tragic deoarece are de a face cu domeniul religiei, acolo unde este vorba despre destinele veșnice ale oamenilor. 

Absența Duhului își poate avea originea în acel simţ vag al irealității care asediază religia aproape pretutindeni în timpurile noastre. În serviciul divin obișnuit, cel mai real lucru este irealitatea întunecoasă a tuturor lucrurilor. Închinătorul stă într-o stare de suspendare a gândirii; un fel de amorțeală visătoare se furișează peste el; aude cuvinte, dar ele nu se înregistrează; nu le poate lega de nimic din nivelul lui de viaţă. E conștient că a intrat într-un fel de jumătate-de-lume; mintea lui se predă unei stări mai mult sau mai puțin plăcute care trece odată cu benedicţia, nelăsând nimic în urmă. Nu influențează cu nimic viața sa zilnică. El nu este conștient de nicio putere, nicio Prezență, nicio realitate spirituală. Pur și simplu nu există nimic în experiența sa care să corespundă cu lucrurile pe care le-a auzit de la amvon, sau care au fost cântate în imnuri... 

Cred că nu poate exista nicio îndoială asupra faptului că nevoia ce depășește toate celelalte nevoi din Biserica lui Dumnezeu din acest moment este cea după puterea Duhului Sfânt. Mai multă educație, o mai bună organizare, un echipament mai bun, metode mai avansate – toate sunt inutile. Este ca și cum ai aduce un aparat de respirat mai bun unui pacient care tocmai a murit. Oricât de bune ar fi ele, nu pot da viață niciodată. „Duhul este acela care dă viața” (Ioan 6:63). Oricât ar fi de bune, nu pot aduce niciodată putere. „Puterea este a lui Dumnezeu” (Psalmul 62:11). Protestantismul este pe drumul greșit atunci când încearcă să câștige doar printr-un „front comun”. Nu de unitate organizatorică avem nevoie cel mai mult; cea mai mare nevoie este puterea. Pietrele funerare dintr‑un cimitir prezintă un front comun, dar ele stau mute și neajutorate în timp ce lumea trece. 

Presupun că sugestia mea nu va primi prea multă atenție serioasă, dar aș vrea, totuși, să propun ca noi, creștinii care credem în Biblie, să anunțăm o amânare a plății datoriilor față de activitatea religioasă și să ne punem casa în ordine pentru a ne pregăti pentru venirea unei invazii de sus. Atât de carnal este trupul creștinilor care alcătuiesc aripa conservatoare a Bisericii, atât de șocant de lipsite de reverență sunt serviciile noastre publice în unele locuri, atât de degradate sunt gusturile noastre religioase în alte părţi, încât este aproape imposibil ca nevoia de putere să fi fost mai mare în vreo altă perioadă din istorie. Cred că am beneficia enorm dacă am declara o perioadă de tăcere și de autoexaminare în timpul căreia fiecare dintre noi să își cerceteze propria inimă și să caute să îndeplinească fiecare condiție pentru un botez real cu putere de sus. 

Putem fi siguri de un lucru: pentru problema noastră gravă nu există nicio vindecare, decât o vizită, da, o invazie a puterii de sus. Doar Duhul Însuși ne poate arăta ce este greșit la noi și doar Duhul poate prescrie leacul. Doar Duhul poate să ne salveze de irealitatea paralizantă a creştinismului lipsit de Duhul. Doar Duhul ni-I poate arăta pe Tatăl şi pe Fiul. Doar lucrarea interioară a puterii Duhului ne poate descoperi maiestatea solemnă şi misterul care încântă inima ce se găsesc în Triunul Dumnezeu. 

Este timpul să ne pocăim, deoarece nelegiuirile noastre împotriva Celei de-a Treia Persoane binecuvântate au fost multe și foarte grave. L-am tratat aspru în casa prietenilor Săi. L-am crucificat în propriul Său templu așa cum ei L-au răstignit pe Fiul Veșnic pe dealul de dincolo de Ierusalim. Și cuiele pe care le-am folosit nu au fost din fier, ci din ceva mai delicat și mai prețios, din care este făcută viața umană. Din inimile noastre am luat metalele rafinate ale voinței, ale simțirii și ale gândului și din ele am făcut cuiele suspiciunii, ale rebeliunii și ale ignorării. L-am întristat și L-am stins zile la rând prin gânduri nevrednice de El și prin atitudini ostile față de El. (citate din cartea Dumnezeu în urmărirea omului)