Dacă vrem să înţelegem, trebuie să fim şi să facem

Datorită grijii şi zelului anumitor edituri, în ultimii ani mulţi din marii clasici ai religiei din trecut au fost readuşi la viaţă şi puşi la dispoziţia publicului creştin sub forma unor ediţii atrăgătoare. În principal, acestea au fost de două feluri, şi anume, lucrările teologilor puritani şi cele ale teologilor mistici şi ale scriitorilor devoţionali începând de la sf. Augustin şi până la John Woolman.

Marii scriitori puritani şi aceia strâns legaţi de ei în duh şi în doctrină au fost strămoşii spirituali ai fundamentaliştilor de azi, măcar că sinceritatea ne cere să observăm că, din motive pe care nu e nevoie să le enumerăm aici, nobilii părinţi nu au fost capabili să dea naştere la fii de calibrul lor.

Lucrările devoţionale apărute sunt atât de variate încât e dificil să le clasificăm. Câteva dintre marile nume sunt Meister Eckhart, Bernard de Clarivaux, Jan van Ruysbroeck, Michael Molinos, Ioan al Crucii, Thomas Traherne, Richard Rolle, William Law, Walter Hilton, Francis de Sales, Jakob Boehme şi Gerhard Tersteegen. Pe lângă aceştia, am putea adăuga numele mai familiare ale lui Fénelon, Guyon şi Thomas à Kempis.

Într-o mare măsură, aceştia au fost creştini universali care au experimentat harul lui Dumnezeu atât de profund şi atât de mult încât au cuprins posibilităţile spirituale ale tuturor oamenilor şi au fost capabili să-şi prezinte experienţele religioase într-un limbaj acceptabil creştinilor din diferite epoci şi cu perspective doctrinare diferite. Exact aşa cum un imn sincer poate atinge o coardă a închinării comună tuturor creştinilor, tot aşa aceste lucrări devoţionale se recomandă imediat adevăraţilor căutători de pretutindeni. Nu trebuie să fie decât o credinţă autentică în Hristos, o separare totală de lume, o alipire de Dumnezeu plină de pasiune şi dorinţa de a muri faţă de sine şi de a lua crucea, şi Duhul Sfânt va face cunoştinţă oamenilor Lui de-a lungul veacurilor unii cu alţii, şi îi va învăţa înţelesul unităţii spirituale şi al comuniunii sfinţilor.

Ceea ce mă deranjează este discrepanţa evidentă dintre teorie şi realitate în întâmpinarea acestor mari clasici spirituali de către evanghelicii de rând. Teoretic, oamenii lui Dumnezeu ar trebui să alerge la aceste cărţi aşa cum un cerb însetat aleargă să-şi înmoaie botul în izvorul rece; în realitate, numai câţiva le urează bun-venit. Majoritatea creştinilor le consideră plictisitoare şi, chiar dacă le cumpără, abia dacă se uită prin ele şi se miră cum de şi-au câştigat reputaţia de capodopere religioase.

De ce este aşa? De ce preferă majoritatea creştinilor de astăzi ficţiune religioasă fără pic de profunzime? Sau discuţii biblice lipsite de inspiraţie care niciodată nu trec de „învăţăturile începătoare”? Sau devoţiuni zilnice de o pagină? Sau biografie creştină diluată? Cred că există două motive.

În primul rând, creştinismul evanghelic de azi nu produce sfinţi. Întregul concept al experienţei religioase s-a mutat de la transcendental la utilitar. Dumnezeu este evaluat ca fiind util, iar Hristos este apreciat datorită faptului că ne scoate din necazuri. El ne poate izbăvi de consecinţele trecutului nostru, ne relaxează sistemul nervos, ne dă pacea minţii şi aduce succes afacerii noastre. Dragostea atoate-mistuitoare care arde în scrierile unui Augustin, unui Bernard sau a unui Rolle este străină spiritului religios modern. Cei care sunt asemenea se înţeleg unul pe altul şi nu reuşesc să înţeleagă ceea ce nu este asemenea lor. Broaştei ţestoase i se pare că mierla este plictisitoare. Esau nu are niciun fel de părtăşie cu Iacov. „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici un le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte” (1 Corinteni 2:14).

Dacă venim la devoţiunile noastre direct de la nişte interese carnale şi lumeşti, va fi imposibil să gustăm gândurile dulci şi profunde pe care le găsim în măreţele cărţi despre care discutăm aici. Trebuie să cunoaştem limbajul inimii lor, trebuie să vibrăm în armonie cu ele, să împărtăşim experienţele lor interioare, altfel ele nu vor însemna nimic pentru noi. Deoarece prea adesea suntem străini de starea lor spirituală, suntem incapabili să beneficiem de pe urma lor şi suntem constrânşi să ne îndreptăm către o formă sau alta de amuzament religios ca să ne facem creştinismul suficient de agreabil de îndurat.

În al doilea rând, oamenii nu sunt în stare să aprecieze marii clasici spirituali fiindcă încearcă să-i înţeleagă neavând nicio intenţie de a-i asculta. Părintele grec al Bisericii, sfântul Grigorie, a exprimat acest lucru mai bine decât mine, aşa că o să-i dau voie să o spună: „Acela care caută să înţeleagă poruncile fără să le împlinească şi să dobândească înţelegere prin învăţare şi lectură, este ca un om care consideră umbrele a fi adevărul. Căci înţelegerea adevărului este dată acelora care au devenit participanţi la adevăr (care l-au gustat prin trăire). Aceia care nu sunt participanţi la adevăr şi nu sunt iniţiaţi în acesta, atunci când caută această înţelegere, capătă din ea o înţelepciune distorsionată. Despre astfel de oameni, apostolul spune: «omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului» (1 Corinteni 2:14), chiar dacă ei se mândresc cu cunoaşterea adevărului.”

În concluzie, folosim cărţile într-un mod profitabil atunci când le privim ca un mijloc către un scop; le degradăm atunci când le considerăm un scop în sine. Şi în ceea ce priveşte cărţile de orice fel, haideţi să respectăm faimoasa regulă a lui Bacon: „Citeşte nu ca să contrazici şi să dezaprobi, nici ca să crezi şi să iei de bun, nici ca să găseşti subiecte de discuţie şi de discursuri, ci ca să cumpăneşti şi să chibzuieşti. Unele cărţi trebuie gustate, altele înghiţite şi altele, puţine la număr, trebuie mestecate şi digerate.”