Capitolul 21 din cartea „Trezirea”

„Cine este acesta, care vine din Edom, din Boţra, în haine roşii, în haine strălucitoare, şi calcă mândru, în plinătatea puterii Lui? – „Eu sunt Cel ce am făgăduit mântuirea, şi am putere să izbăvesc!” – „Dar pentru ce Îţi sunt hainele roşii, şi veşmintele Tale ca veşmintele celui ce calcă în teasc?” – „Eu singur am călcat în teasc, şi nici un om dintre popoare nu era cu Mine; i-am călcat astfel în mânia Mea, şi i-am zdrobit în urgia Mea; aşa că sângele lor a ţâşnit pe veşmintele Mele, şi Mi-am mânjit toate hainele Mele cu el. Căci în inima Mea era o zi de răzbunare, şi venise anul celor răscumpăraţi ai Mei. Mă uitam împrejur, şi nu era nimeni să M-ajute, şi Mă îngrozeam, dar nu era cine să Mă sprijinească; atunci braţul Meu Mi-a fost într-ajutor, şi urgia Mea M-a sprijinit! Am călcat astfel în picioare popoare în mânia Mea, le-am îmbătat în urgia Mea, şi le-am vărsat sângele pe pământ.” (Isaia 63: 1-6)

În comentariul pe care l-am făcut capitolului 62, am văzut cum profetul suferă din cauza condiţiei disperate a Ierusalimului, Biserica lui Dumnezeu. Şi am văzut reacţia lui faţă de aceasta, şi cum el decide să vegheze şi să se roage. El va pune străjeri pe ziduri şi va îndemna poporul să se roage fără încetare, să nu-I dea răgaz lui Dumnezeu, să nu se odihnească ei înşişi, până când Sionul nu va fi restaurat, iar Ierusalimul va fi o laudă pe pământ. Era o chemare la acţiune, la confruntare cu caracterul urgent al situaţiei. Şi l-am lăsat pe profet acolo, îndemnându-şi poporul şi angajându-se el însuşi să se dedice aşteptării înaintea lui Dumnezeu, pentru ca El să trimită alinare şi să-i aducă din nou într-o poziţie de privilegiu şi de putere.

Iar acum, în acest paragraf, ajungem la acest tablou extraordinar, pe care-l găsim în aceste şase versete. La prima vedere, cineva poate fi tentat să spună că acestea au fost intercalate. Nu par să aibă nici o legătură directă cu ceea ce s-a petrecut înainte. Rugăciunea profetului continuă în versetul şapte, care duce mai departe, mai mult sau mai puţin, ceea ce am lăsat la sfârşitul capitolului 62. Dar iată acest paragraf care apare deodată în mijlocul rugăciunii sale, a marelui său act de mijlocire. Bineînţeles, au existat unii care au spus că aici este ceva străin, care a fost adăugat doar. Asta este perspectiva celor care nu cred în unitatea acestei cărţi a profetului Isaia, ci o privesc ca pe o colecţie de profeţii răzleţe, făcute în diferite perioade de timp, care au fost mai apoi ajustate şi combinate de vreun editor. Sunt unii care susţin că acest paragraf nu ar trebui să fie aici, că locul lui ar fi în altă parte. Ei spun că această viziune i-a fost dată profetului cu altă ocazie dar, din nefericire, a fost introdusă aici şi întrerupe rugăciunea.

Ei bine, aceasta este manifestarea unei lipse totale de pătrundere spirituală, o ignoranţă îngrozitoare cu privire la căile lui Dumnezeu faţă de poporul Său. În felul acesta, aceşti oameni cu o gândire raţionalistă pierd întotdeauna gloriile cele mai strălucitoare ale experienţei şi ale vieţii creştine.

Nu, aceasta nu este o intercalare. Aceasta este una dintre cele mai caracteristice acţiuni ale lui Dumnezeu faţă de poporul Său. Îl vedem aici pe profet într-o situaţie disperată, îndemnând şi chemând poporul său să i se alăture în veghere şi rugăciune, căci situaţia este, într-adevăr, disperată. Iar Dumnezeu priveşte spre ei, înţelege slăbiciunea lor şi condiţia dezolantă în care se află şi le oferă o încurajare. El face doar ceva care să le dea putere să continue în rugăciune şi veghere, şi aceasta este ilustrat în cele şase versete. Este o viziune care i-a fost dată profetului, o licărire a finalului, pentru ca el să nu slăbească, nici să nu se clatine, ci să poată merge mai departe şi să-i determine pe concetăţenii săi să continue marea luptă din domeniul spiritual. Cu alte cuvinte, i-a fost dată pentru a-l încuraja, pentru a-l întări. Iar aceasta este una dintre cele mai tipice acţiuni ale lui Dumnezeu cu privire la poporul Său. Avem nevoie de încurajare în lupta în care suntem implicaţi. Într-adevăr, nu am fi capabili să mergem mai departe, dacă Dumnezeu nu ne-ar da aceste încurajări din când în când.

Culegerile noastre de imnuri sunt pline de ele:

Uneori o lumină surprinde
Creştinul în timp ce cântă;
Este Domnul care Se ridică
Cu vindecare pe aripile Sale.
(W. Cowper)

El o face din când în când. Deodată are loc o spargere a norilor şi apare o străfulgerare, o rază de lumină. Este dată de Dumnezeu, în îndurarea Sa, pentru a ne încuraja, pentru a ne ajuta să mergem mai departe. Suntem chemaţi să ne confruntăm cu situaţia. Este sumbră, jalnică, chinuitoare, epuizantă. Iar tendinţa noastră este de a eşua şi de a ne poticni. De fapt, noi toţi ne-am poticni dacă, din când în când, Dumnezeu nu ar face pentru noi exact lucrul pe care l-a făcut la acest punct pentru Isaia şi pentru copiii lui Israel.

Să înţelegem că există anumite lucruri de care trebuie să ne amintim în mod constant. Scripturile au fost date, după cum ne spune apostolul Pavel, nu doar pentru învăţătura noastră, ci şi pentru încurajarea noastră. De aceea Biserica Noului Testament, în înţelepciunea ei, a fost condusă de Duhul Sfânt să încorporeze aceste Scripturi ale Vechiului Testament cu cele ale Noului. Este acelaşi Dumnezeu care acţionează şi ceea ce a făcut atunci, face încă pentru noi. Acesta este modul în care Dumnezeu lucrează, încă, cu poporul Său credincios. Doresc să sugerez, aşadar, că ceea ce vom privi acum constituie cea mai mare încurajare posibilă pentru rugăciune şi mijlocire. Şi numai când vom înţelege semnificaţia acestui tablou măreţ, această viziune care i-a fost dată profetului, vom putea merge mai departe într-un mod care să ducă la binecuvântarea unei revărsări puternice a Duhului lui Dumnezeu. Aceasta este calea lui Dumnezeu. Întâi avem problema, apoi îndemnul la rugăciune şi după aceea doar o încurajare, ca să nu ne descurajăm chiar înainte să fi început.

Când privim, aşadar, la acest pasaj, vedem că este o viziune. Profetului i s-a dat deodată o viziune a cuiva care venea din Edom, din Boţra, care era capitala Edomului. El apare şi este minunat de privit. Dar lucrul care atrage deodată atenţia profetului este că veşmintele îi sunt pătate de sânge. Iată că vine cineva care, evident, a fost implicat într-o luptă mare, într-o mare încăierare. Şi totuşi pentru profet este evident că omul este biruitor. El a trecut printr-o luptă cât se poate de sângeroasă şi totuşi a triumfat, şi iată-l stropit cu sânge, venind în măreţia puterii sale. Ce înseamnă aceasta? Care este mesajul de aici pentru poporul lui Dumnezeu?

Există câteva dificultăţi în această privinţă. Observaţi că Apocalipsa 19 este un comentariu cât se poate de uimitor despre toate acestea, şi există şi alte locuri în Scriptură care se referă la acelaşi lucru. Edom este întotdeauna folosit în Biblie pentru a simboliza şi reprezenta puterile care Îi sunt opuse lui Dumnezeu şi poporului Său. Edom, la origine, provine din Esau. Astfel că puteţi vedea aceasta ca o imagine a contrastului dintre Iacov şi Esau. Esau este omul profan, omul care nu obţine dreptul de întâi născut, omul care preţuieşte o mâncare de linte şi alte lucruri mai mult decât un drept de întâi născut – perspectiva lumească, tot ceea ce Îi este opus lui Dumnezeu şi lucrurilor Duhului. Când citiţi Scripturile, urmăriţi acest cuvânt Edom şi referirile la edomiţi şi veţi descoperi întotdeauna că în tipologia scripturală îi reprezintă pe duşmanii lui Dumnezeu, pe duşmanii ultimi ai lui Dumnezeu, cei care sunt împotriva lui Dumnezeu, a gloriei Sale şi a împărăţiei Sale.

Astfel dar, când citiţi despre ei în Scriptură, veţi descoperi că îi reprezintă pe cei care se opun în mod literal şi real copiilor lui Israel. Au făcut aceasta când copiii lui Israel trebuiau să intre în ţara promisă şi au făcut-o şi ulterior, după ce au intrat în ea. Acest popor al Edomului reprezintă duşmanul tradiţional al Israelului lui Dumnezeu în Vechiul Testament. Dar, bineînţeles, nu se opreşte la aceasta. Edomiţii reprezintă, de asemenea, puterile care s-au opus Domnului Isus Hristos. Nu contează cui aparţin sau din ce naţiune provin; simbolic, acesta este Edomul. Toate forţele şi puterile care s-au adunat împotriva Fiului lui Dumnezeu reprezintă Edomul spiritual. Şi, în acelaşi fel, reprezintă opoziţia şi ostilitatea care au fost manifestate împotriva Bisericii primare. Nu la multă vreme după ce Biserica a luat fiinţă, a început persecuţia şi, după cum vă amintiţi, s-au făcut încercări pentru exterminarea Bisericii. Există o mare ilustraţie a acesteia în Fapte, capitolul 12. Dar există multe altele, multe puteri care s-au adunat în încercarea de a înăbuşi şi a nimici Biserica primară.

Edom reprezintă, de asemenea, puterea care s-a opus Bisericii Creştine de-a lungul secolelor. Dacă nu am văzut nimic altceva în timpul acestor studii ţinute despre această chestiune a trezirii, am încrederea că ne-au oferit măcar un sens al istoriei. Biserica luptă astăzi pentru viaţa ei, dar nu este prima dată când o face. S-a întâmplat de multe ori până acum. Edom rămâne, Edom stă mereu de veghe, gata să se năpustească asupra noastră, gata să ne distrugă. Edomul spiritual este acolo şi de multe ori a avut succese mari, a fost triumfător, iar Biserica pare să fi fost într-o stare muribundă, aproape moartă. Este la fel şi astăzi, iar toate puterile şi forţele care se ridică împotriva noastră sunt simbolizate de Edom: împărăţia întunericului, împărăţia iadului, împărăţia Diavolului, împărăţiile acestei lumi. Suntem în aceeaşi condiţie ca cea din perioada de istorie la care se referă Isaia, pustiită şi părăsită.


Iar, în cele din urmă, trebuie să reţinem faptul că Edom reprezintă, de asemenea, forţele care se vor aduna în încercarea finală de a-L înfrânge pe Dumnezeu, pe Cristosul Său şi pe creştini, într-o luptă mare la Armaghedon. Acesta este Edom; toată această putere care Îl urăşte pe Dumnezeu şi doreşte să-L doboare, adunându-şi oştirile nevăzute pentru conflictul final. Edom!

Vedeţi acum imaginea care a fost descrisă aici de profet în viziunea sa. Iar de-a lungul secolelor, când Biserica lupta pentru viaţa ei şi când s-a confruntat cu teama dispariţiei, a fost obiceiul ei să facă referire la acest pasaj şi, adeseori, acesta a dat o nouă viaţă copiilor lui Dumnezeu. Ei s-au rugat probabil ani de zile, dar nimic nu s-a întâmplat. Duşmanul părea să devină mai puternic, în timp ce puterile Bisericii păreau să scadă, iar oamenii au început să se întrebe dacă merita să meargă mai departe. Totul era împotriva lor. Deodată s-au întors la aceasta şi au avut viziunea într-un mod proaspăt, fiind încurajaţi şi continuând să se roage. Fie ca acesta să fie efectul asupra noastră, privind şi noi la această viziune! Eşti epuizat şi slăbit? Te simţi descurajat? Ai un sentiment al disperării cu privire la întregul viitor al Bisericii Creştine şi al cauzei lui Dumnezeu? Cunoaştem ceva despre aceste puteri ostile. Ni se vorbeşte în mod constant despre ele. Ce ne poate fi de folos? Există vreo speranţă pentru noi? Când începem să ne simţim astfel, nu există nimic mai important decât să ne menţinem ochii deschişi, să fim străjeri pe ziduri, cu privirea aţintită la orizont, la dealurile îndepărtate. Există vreo speranţă? Aici nu există nici una, aşa că haideţi să privim în depărtare. Ne-am organizat forţele, ne rugăm, priveghem şi totuşi ne întrebăm cum ar putea ceva să ne salveze când, deodată, cineva strigă „Cine este acesta? Cine este acesta care vine din Edom, din Boţra, în haine roşii?” Şi, imediat, apare o speranţă. În mijlocul întunericului şi al disperării, al deznădejdii, apare această persoană. „Cine este acesta?” Şi relatarea continuă.

Trebuie să ne amintim, pur şi simplu, de această Persoană binecuvântată, singura speranţă, ultima speranţă, da, dar speranţa neclintită. „Cine este Acesta …?” Haideţi să privim la El împreună. Să ne oprim din a mai privi lumea din jurul nostru şi să privim la El. Asta este ceea ce Biserica are nevoie să facă – să-şi ridice capul şi să privească la El. „Cine este Acesta…?” Să încetăm să mai privim la comunism. Să încetăm să mai privim la materialism, la ştiinţă şi la toate lucrurile despre care auzim atât de mult şi despre care vorbim atât de mult. Să ne întoarcem ochii de la ele. „Cine este Acesta…?” Aici se află speranţa pentru Biserică. Acesta este modul de a fi încurajaţi în rugăciune, în mijlocire. Ştiţi, prietenii mei, necazul nostru se datorează faptului că privim atât de mult la alte lucruri şi că am uitat adevărul despre El. De aici frământarea noastră, febrilitatea noastră şi sentimentul de deznădejde. Responsabilitatea noastră, repet, este să privim la El. Şi ce vedem?

Primul lucru care-l izbeşte pe profet este gloria Persoanei Sale. „Acesta, care vine… în haine strălucitoare, şi calcă mândru, în plinătatea puterii Lui?” De aici trebuie să începem întotdeauna. Cuvintele „calcă mândru” înseamnă, de fapt „falnic, grandios”: „…în haine strălucitoare, grandios în măreţia puterii Sale?” Ce Persoană importantă! Priviţi-L de aproape. Cine este Acesta? „Veniţi”, strigă profetul, „voi oameni abătuţi şi descurajaţi. Veniţi şi aruncaţi o privire acestei Persoane. Cine este Acesta?” Şi se retrag înapoi de uimire la vederea gloriei, a grandorii, a demnităţii, a maiestăţii şi a puterii Sale. El este un izbăvitor care vine din Edom. A existat o luptă crâncenă, iar El a biruit. Cine este El? Iată singura speranţă pentru Biserică – să privească la El.

Dar cine este acesta, atât de slab şi modest? Cine este acesta care lucrează ca tâmplar? Cine este acesta care doarme într-o corabie, care este flămând şi însetat? Cine este acesta care este arestat, judecat şi condamnat, dat la moarte în slăbiciune aparentă, care moare pe cruce şi este îngropat într-un mormânt? Cine este acesta? Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că noi cunoaştem răspunsul – Împăratul slavei, Fiul lui Dumnezeu! Dragii mei prieteni, acesta este creştinismul în totalitatea sa. În orice situaţie, acesta este lucrul de care trebuie să ne ţinem şi la care trebuie să privim întotdeauna. Mântuitorul nostru este Fiul lui Dumnezeu, nimeni altul.

Bineînţeles, aceasta este marea temă a acestui profet. Când revine la acest aspect al profeţiei sale în capitolul 40, el o introduce imediat, exprimând-o în următoarele cuvinte: Un glas strigă: „Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum….” Pentru cine? „…pentru Dumnezeul nostru! Orice vale să fie înălţată, orice munte şi orice deal să fie plecate, coastele să se prefacă în câmpii, şi strâmtorile în vâlcele! Atunci se va descoperi slava Domnului, şi în clipa aceea orice făptură o va vedea; căci gura Domnului a vorbit.”

Este vorba de această Persoană grandioasă, glorioasă, nimeni altul decât Fiul etern al lui Dumnezeu.

Profeţii şi psalmiştii, în momentele lor profetice, au văzut cu toţii asta. În adâncurile deznădejdii lui Israel, ale disperării sale, un psalmist strigă: „Am dat ajutorul Meu unui viteaz” (Ps. 89: 19). „La ce vă uitaţi?”, spun ei. „De ce priviţi doar la duşmanii voştri? Priviţi la El, a dat ajutorul Său unui viteaz.” Care este speranţa noastră astăzi? Este aceasta: „Mare este taina evlaviei…: ‘[Dumnezeu] a fost arătat în trup’” (1 Tim. 3: 16). Privim la lume. Ne amintim că psalmistul, în Psalmul 8, vorbeşte despre ceruri şi despre lună, despre soare şi despre stele, şi spune „Ce este omul? …toate le-ai pus sub picioarele lui.”

Dar noi privim în jur şi spunem „Nu le vedem puse sub picioarele omului.” „Spui că Biserica Creştină este Biserica lui Dumnezeu, dar uită-te la situaţia ei”, spune cineva. Atacată de edomiţi, înfrântă de duşmanii ei, luptându-se pentru a înainta, apelând la cutare şi la cutare. Simţim că totul este împotriva noastră, că suntem pustiiţi şi părăsiţi. Nu vedem că toate lucrurile ne sunt supuse. „Nu”, răspunde autorul epistolei către Evrei, „dar… pe Isus, Îl vedem ‘încununat cu slavă şi cu cinste’” (Evrei 2: 9). Acesta este răspunsul. Şi pentru că vedem aceasta, spune el, vedem totul. Să ne deposedeze de bunurile noastre, să ne dea la moarte, să ne masacreze, să facă ce doresc. Noi Îl vedem pe Isus şi, pentru că El este acolo, vom fi şi noi acolo. El este ancora de după perdea. Îl vedem pe Isus încoronat cu slavă şi cinste. Şi doar creştinii sunt cei care Îl văd încoronat cu slavă şi cinste, care sunt încrezători şi siguri şi care pot să continue cu rugăciunile şi mijlocirile lor. „Cine este Acesta…?” Este Împăratul gloriei; este Fiul atotputernic al lui Dumnezeu. Nu suntem lăsaţi singuri, El este alături de noi, El este printre noi, El este în tabără.

Acum trebuie să mergem mai departe, să luăm în considerare celelalte lucruri care ni se spun despre El, dar există un punct de la care trebuie să pornim întotdeauna. Dacă aş crede, aşa cum fac unii, că Isus din Nazaret a fost doar un om, şi nu Fiul cel veşnic al lui Dumnezeu, şi că singura noastră speranţă este că am primit învăţătura Sa şi că trebuie să ne luptăm să o punem în practică, aş fi, dintre toţi oamenii, cel mai lipsit de speranţă şi cel mai pesimist. Aş spune „Haideţi să închidem Biserica. Suntem terminaţi. Este sfârşitul.” Dar El este Fiul etern al lui Dumnezeu. El este Împăratul, Dumnezeul cel veşnic, nemuritor, invizibil, în veşminte strălucitoare, în demnitatea, grandoarea şi măreţia puterii Sale.

Citim apoi, mai departe, despre neprihănirea Sa. Îşi răspunde Sie Însuşi. Profetul spune: „Cine este acesta…?” El răspunde, „Eu sunt Cel ce am făgăduit mântuirea”. Aceasta este marea lui caracteristică. El este Împăratul neprihănirii. Lumea este plină de minciuni şi de înşelăciune, de vanitate şi de fals. Dar Dumnezeu este drept şi sfânt, iar El a făcut o lume perfectă şi dreaptă. Apoi au pătruns păcatul şi nelegiuirea. Iar Domnul este preocupat de neprihănire. Este pasiunea vieţii Sale. El a venit în această lume datorită neprihănirii. El este descris ca Odrasla neprihănirii, Odrasla neprihănită (Ier. 33: 15). De aceea a venit. Păcatul este dezordine şi nelegiuire, păcatul este fărădelege şi răzvrătire. Iar Dumnezeu este neprihănit, şi scopul venirii acestei Persoane în lumea aceasta este de a aduce înapoi neprihănirea. De aceea a învăţat El aşa cum a făcut-o, de aceea a murit aşa cum a făcut-o: „Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie… o jertfă de ispăşire… în aşa fel încât să fie neprihănit” – neprihănit – „şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus” (Rom. 3:25-26). Întregul obiectiv al mântuirii este restaurarea neprihănirii, neprihănire pe pământ, precum şi neprihănirea care este în cer. Scopul Său este de a produce o stare în care pacea va fi ca un râu, şi neprihănirea ca valurile mării. „Vorbesc în neprihănire, aceasta este preocuparea mea, aceasta este conversaţia mea, acesta este modul meu de a gândi, totul este legat de neprihănire.”

El este adevărul; El este viaţa. Da, înseamnă aceasta, dar cred că mai înseamnă ceva, care este foarte mângâietor. El vorbeşte în neprihănire, ceea ce înseamnă că nu există echivoc în vorbirea Sa, că nu există incertitudine. El a făcut o promisiune, a făcut cunoscut scopul Său, a arătat planul Său, şi spune poporului Său tremurând şi înfricoşat, „Eu vorbesc în neprihănire”. Ceea ce a promis va înfăptui cu siguranţă. „Căci îndurările Sale dăinuiesc, mereu statornice, mereu sigure.” Unul din titlurile care I se acordă în cartea Apocalipsa este „Cel credincios”. Şi, oameni descurajaţi, amintiţi-vă aceasta. Indiferent ce s-ar întâmpla în jurul tău, El a promis, El a spus şi, cu siguranţă, va duce la îndeplinire: „Eu vorbesc în neprihănire.”

Dar este mai mult. Încerc să ofer aici o imagine compozită. Am putea să ne petrecem timpul cu oricare din aceste descrieri ale Sale, dar vreau să menţionez un alt lucru pe care El îl repetă. Observaţi că există o repetare a mâniei şi a urgiei. Profetul întreabă, de asemenea, „Dar pentru ce Îţi sunt hainele roşii, şi veşmintele Tale ca veşmintele celui ce calcă în teasc?”

Răspunsul este „Eu singur am călcat în teasc, şi nici un om dintre popoare nu era cu Mine; i-am călcat astfel în mânia Mea şi i-am zdrobit în urgia Mea; aşa că sângele lor a ţâşnit pe veşmintele Mele, şi Mi-am mânjit toate hainele Mele cu el. Căci în inima Mea era o zi de răzbunare, şi venise anul celor răscumpăraţi ai Mei.” Şi, din nou, „Am călcat astfel în picioare popoare în mânia Mea, le-am îmbătat în urgia Mea, şi le-am vărsat sângele pe pământ.” Nu există nimic mai încurajator decât aceasta. Înseamnă că aceasta este mângâierea şi speranţa noastră astăzi, că mânia Sa şi urgia Sa sunt împotriva edomiţilor. El a spus „Nu era nimeni să M-ajute… atunci braţul Meu Mi-a fost într-ajutor, şi urgia Mea M-a sprijinit.” Iată-L, lăsat singur să lupte cu această teribilă putere şi El spune „urgia Mea M-a sprijinit.” Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru urgie. „Ce înseamnă aceasta?” întreabă cineva. Daţi-mi voie să o exprim în termeni obişnuiţi, în felul următor: neprihănirea şi gloria lui Dumnezeu sunt pasiunea Lui. De aceea a venit din cer. El a venit din cer, în primul rând pentru a revendica gloria lui Dumnezeu şi onoarea Sa şi nu doar pentru a ne salva. Nu mă înţelegeţi greşit, dar marele motiv a fost gloria lui Dumnezeu, care a fost necinstită de Diavolul şi de păcat. Iar Hristos a venit pentru a restabili, ca să spunem aşa, gloria şi onoarea lui Dumnezeu. El este mânios împotriva răului. Mânia Sa este îndreptată împotriva duşmanilor Sfântului şi Neprihănitului Său Tată. El era mistuit de o râvnă pentru casa lui Dumnezeu. Nu a spus El astfel? „Râvna pentru casa Ta Mă mănâncă pe Mine” (Ioan 2: 17).

Nu cunosc nimic mai mângâietor decât aceasta. Vedem ceva din puterea şi urgia duşmanilor moderni, a Edomului modern. Ce se poate face în această privinţă? Putem, tu şi cu mine, să găsim o modalitate de a o potoli şi controla? Eşuăm în mod evident. Lucrurile merg din rău în mai rău, în ciuda tuturor eforturilor noastre. Trebuie răul să triumfe deasupra tuturor, nu poate nimic să fie făcut cu privire la forţele iadului? Iată singura mea mângâiere. Vedeţi Fiul binecuvântat al lui Dumnezeu, El îl urăşte cu o ură divină şi sfântă. Mânia Sa este asupra lui. Urgia Sa este împotriva lui. Şi El este hotărât să îl zdrobească, să îl reprime şi să îl distrugă, pentru ca Numele şi gloria lui Dumnezeu să domnească peste tot, iar poporul Său să fie răscumpărat.

Apoi, următorul lucru pe care-l accentuează este victoria Sa. Deşi este pătat de sânge şi stropit în felul acesta, de parcă ar fi călcat struguri în teasc, El a triumfat, i-a ucis, i-a distrus şi i-a zdrobit. Un alt accent este asupra faptului că a făcut-o singur: „Eu singur am călcat în teasc, şi nici un om dintre popoare nu era cu Mine… Mă uitam împrejur, şi nu era nimeni să M-ajute, şi Mă îngrozeam, dar nu era cine să Mă sprijinească.” El a călcat singur în teasc. Şi trebuie să accentuăm aceasta, pentru un moment, pentru că este faptul mare şi central al mântuirii creştine. Este marea temă a Bibliei, de la început până la sfârşit, că lucrarea mântuirii este în întregime, în exclusivitate, lucrarea Domnului Isus Hristos. Nimeni nu a participat la ea. Nimeni nu a fost cu El. Tot ce a fost făcut, El a făcut singur. Prima profeţie din Biblie ne spune că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui (Gen. 3: 15). Şi este această unica Persoană. Apostolul Pavel, în Galateni 3: 16, se abate din discuţia sa pentru a accentua acest punct. El spune „Acum, făgăduinţele au fost făcute ‘lui Avraam şi seminţei lui’. Nu zice: ‘Şi seminţelor’ (ca şi cum ar fi vorba de mai multe), ci ca şi cum ar fi vorba numai de una: ‘Şi seminţei tale’, adică Hristos.” Da, s-a ajuns la un punct în care poporul lui Dumnezeu s-a rezumat la o singură persoană, şi a fost această Persoană binecuvântată, care a venit ca sămânţă a lui Avraam, nu asumându-şi natura îngerilor. El şi numai El a devenit reprezentantul nostru în luptă. Şi cât de des s-a referit El la aceasta. Cât de adesea a fost singur. „Şi s-a întors fiecare acasă”, citesc la sfârşitul capitolului 7 din Ioan, iar următoarea propoziţie este „Isus S-a dus la muntele Măslinilor”. De ce? Ei bine, El nu avea casă. Singuraticul Isus, singur.

Vă amintiţi de El, spre sfârşit, spunând ucenicilor Săi care protestau afirmându-şi loialitatea: „Iată că vine ceasul… când veţi fi risipiţi fiecare la ale lui; şi pe Mine Mă veţi lăsa singur” (vezi Ioan 16:32). Şi, din nou, în acel moment teribil de agonie din Grădina Ghetsimani, El îl alege pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan dintre cei doisprezece, îi ia deoparte, îi lasă şi pleacă singur. Iată-i; le cere să Îşi amintească de El şi să se roage, doreşte ca ei să vegheze împreună cu El. Ei dorm. El merge mai departe şi este singur în agonia Lui. Singur, înfruntând chestiunea ultimă, a bea paharul. „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu” (Matei 26: 39). Singur, fără să aibă pe nimeni care să-L ajute, El ia paharul. Singur, căci citim „Atunci toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit.” Petru L-a tăgăduit. Îndrăzneţul, impulsivul, încrezătorul în sine Petru, care a protestat spunând că va merge împreună cu El prin iad. Toţi L-au părăsit şi au fugit. El a călcat singur în teasc. El a murit singur. El a luat asupra Lui, pe umerii Lui, păcatele lumii, singur.

Şi aceasta continuă chiar şi după aceea, căci, în Apocalipsa 5, citim următoarele. Lui Ioan i se oferă viziunea unei cărţi având sigiliile istoriei, cartea istoriei. Şi am văzut un înger puternic, care striga cu glas tare: „Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?” Şi nu se găsea nimeni nici în cer, nici pe pământ, nici sub pământ, care să poată deschide cartea, nici să se uite în ea. Şi am plâns mult, pentru că nimeni nu fusese vrednic să deschidă cartea şi să se uite în ea. Şi unul din bătrâni mi-a zis: „Nu plânge: Iată că Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea….”

Când nimeni altul în cer sau pe pământ nu poate să o facă, este Unul care poate. „Eu singur am călcat în teasc.” Şi El singur este Domnul istoriei, şi poate să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile. Mântuirea este în totalitate, în întregime, şi în exclusivitate în Domnul Isus Hristos. Să nu aduci un petic al neprihănirii tale care este ca o cârpă murdară lângă El. Cel ce se laudă, să se laude în Domnul. Nu vorbi despre bunătatea şi eforturile tale, totul este în El. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că este aşa. „Eu singur am călcat în teasc.” El poate să o facă singur, El a făcut-o singur. Ce a făcut El? În Vechiul Testament i-a cucerit pe duşmanii lui Israel. El a fost îngerul care a fost cu Biserica, spune Ştefan în marea lui predică. El a fost Cel care i S-a arătat lui Moise în rugul care ardea. El a fost Căpetenia oştirii Domnului care i S-a arătat lui Iosua, în afara Ierihonului, în acel moment de criză. El, Domnul oştirilor, Căpetenia armatelor lui Israel, aceeaşi Persoană.

Şi am putea merge mai departe, astfel, în Vechiul Testament, privind la El şi luând în considerare ce a făcut. Dar să venim acum la cruce. Ce se întâmpla acolo? O mare luptă se desfăşura, o mare bătălie. Toate puterile iadului ieşiseră împotriva lui. „Dar iată ce s-a întâmplat”, ne spune Pavel, în Coloseni 2: 15: „A dezbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce.” Prin moartea Sa. Ele crezuseră că L-au terminat. Şi-au adunat ultimele rezerve, lupta se dădea mai departe. Edomiţii şi-au scos ultimele rezerve, dar El le-a cucerit, le-a zdrobit, le-a făcut de ruşine în mod deschis, biruind asupra lor, a făcut-o singur. Nimeni nu L-a ajutat. Nimeni nu a fost capabil să-L ajute. El, prin moartea Sa singuratică şi solitară, l-a distrus pe cel care avea puterea morţii, adică pe Diavolul.

Apoi, în cele din urmă, haideţi să privim la El acolo, murind pe cruce. El moare, ei coboară trupul Său şi îl pun într-un mormânt. Rostogolesc o piatră la intrarea acestuia, îl pecetluiesc, iar soldaţii sunt acolo pentru a veghea şi a păzi. Iată-L zăcând acolo, este terminat. Dar aşteptaţi un moment! Ce este aceasta? Ce văd? Cine este Acesta pe care-L văd deodată, stând pe ţărm, dimineaţa, după ce Petru şi alţii fuseseră la pescuit toată noaptea şi nu prinseseră nimic? Este cineva la ţărm. Cine este Acesta?

Mormântul este gol. Credincioşii s-au adunat împreună într-o cameră încuiată, de frica iudeilor. Deodată, cineva apare în mijlocul lor. Cine este Acesta? Este aceeaşi Persoană. El a triumfat chiar asupra morţii, şi a mormântului. El a adus la lumină viaţa şi nemurirea. El poate să privească moartea, mormântul, şi la fel putem face şi noi, şi să spună „Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?” (1 Cor. 15: 55).

Priviţi, voi, sfinţilor: priveliştea este minunată:

Vedeţi Omul Suferinţei acum,
Din luptă S-a întors biruitor:
Orice genunchi se va pleca înaintea Lui.
(T. Kelly)

L-aţi văzut? Priviţi, sfinţilor, ridicaţi-vă capetele, priviţi la El. Cine este Acesta? Este Împăratul gloriei. „Porţi, ridicaţi-vă capetele; ridicaţi-vă, porţi veşnice, ca să intre Împăratul slavei!” (Ps. 24: 7). Oh, primirea glorioasă, regală, eternă a cerului. Aceasta a făcut El.

Şi, de-a lungul istoriei Bisericii, de-a lungul secolelor, El a făcut acelaşi lucru. Biserica a fost pe moarte, părea terminată. Deodată apare El, duşmanii sunt împrăştiaţi şi Biserica este adusă din nou la viaţă. Aceasta este ceea ce se înţelege prin trezire: timpuri de înviorare datorită prezenţei Domnului. Aceasta înseamnă trezirea: că Biserica are încă o licărire a viziunii. Biserica Îl vede şi, văzându-L, poate să zâmbească şi să râdă la toţi duşmanii ei. Trezirea este întotdeauna lucrarea Lui. El întotdeauna calcă singur în teasc. Bineînţeles, El foloseşte oameni, dar nu trebuie să aduci laudă oamenilor. Pot fi Calvin, Luther, Wesley, Whitefield sau oricare altcineva. El calcă singur în teasc. Atunci când apare El, cu vindecarea pe aripile Sale, duşmanul este înfrânt, iar Biserica este adusă la viaţă. Este întotdeauna El, şi numai El. Iar trezirea înseamnă să-L vezi în gloria Sa, să te întorci la El şi să te rogi Lui.

Aceasta este trezirea dar, stai o clipă! Va veni o zi măreaţă şi grandioasă. O zi care va întrece în glorie şi în uimire tot ce ne putem imagina. Va veni o zi când se va vedea Cineva venind pe norii cerului, trecând peste aceştia, înconjurat de sfinţii Săi îngeri. Iar oamenii vor striga „Cine este Acesta care vine?” Iar răspunsul este acelaşi. Persoana maiestuoasă, în haine strălucitoare, care calcă mândru în plinătatea puterii Sale, este Împăratul împăraţilor, Domnul domnilor, venind pentru lupta finală, pentru înfrângerea finală a tot ceea ce aparţine iadului. Totul este acolo, în Apocalipsa 19. „Era îmbrăcat cu o haină muiată în sânge. Numele Lui este: «Cuvântul lui Dumnezeu» … le va cârmui cu un toiag de fier. Şi va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu” (v. 13, 15). El este Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor. Iar El a venit ca să distrugă pentru totdeauna, fiecare duşman şi tot ceea ce I se opune: „Şi am văzut fiara şi pe împăraţii pământului şi oştile lor”, da, toate imperiile acestei lumi. Toate „ism”-urile – comunismul, materialismul şi toate celelalte. Apostolul Ioan le-a văzut pe toate:

Şi oştile lor, adunate ca să facă război cu Cel ce şedea călare pe cal şi cu oastea Lui. Şi fiara a fost prinsă. Şi împreună cu ea, a fost prins proorocul mincinos, care făcuse înaintea ei semnele, cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei, şi se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceştia au fost aruncaţi de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă. Iar ceilalţi au fost ucişi cu sabia, care ieşea din gura Celui ce şedea călare pe cal. Şi toate păsările s-au săturat de carnea lor.

Crezi că se va întâmpla aceasta? Se va întâmpla. Trăim cu această speranţă. Aceasta este esenţa creştinismului. El vine. Eşti înfricoşat de aceşti duşmani din prezent? El îi va nimici cu cuvântul gurii Sale, cu strălucirea şi cu gloria venirii Sale. Oroarea care pare să fie lăsată să se dezlănţuie pe pământ astăzi va fi nimicită complet, până când nu va rămâne nici un vestigiu. El va veni să facă aceasta. Hristosul care a venit ca un Prunc în Betleem, tâmplarul, fiul Mariei, va veni în gloria şi maiestatea Sa deplină. Şi întreaga lume, orice ochi Îl va vedea, da, chiar şi cei care L-au lovit şi L-au străpuns. Iar împăraţii şi toţi mai marii lumii vor fi umiliţi şi înfrânţi. „Ziua încoronării se apropie curând”. Creştini, L-aţi văzut? Aţi fost uimiţi de El? Aţi strigat plini de mirare „Cine este Acesta? Cine este Acesta care m-a salvat? Cine este Acesta care îmi asigură eternitatea? Cine este Domnul Bisericii?” Şi cunoaşteţi răspunsul? Nu există nimic mai minunat decât să fii cetăţean într-o asemenea împărăţie, să aparţii unui asemenea Mântuitor.

Glorioase lucruri s-au spus despre tine,
Sion, cetatea Dumnezeului nostru;
Cel al cărui Cuvânt nu poate fi încălcat,
A făcut din Tine locuinţa Lui.

Aşezată pe Stânca Veacurilor,
Cine poate tulbura odihna ta sigură?
Înconjurată de zidurile mântuirii,
Poţi zâmbi la toţi duşmanii tăi.
(John Newton)

Uită-te din nou la ei şi uită-te cu dispreţ. Zâmbeşte-le. Chiar şi Diavolului împotriveşte-i-te în Numele lui Hristos şi el va fugi de la tine. Ce privilegiu să aparţii unui asemenea împărat! Ce bucurie, ce mângâiere şi încurajare să ştii că biruinţa Lui este sigură, că triumful Său va fi total.

Prin urmare, aşa cum ne găsim astăzi, haideţi să privim la El, să ne rugăm Lui, să-I cerem să ne dea o manifestare, doar o mostră a ceea ce urmează să facă, o încurajare între timp. Să-L rugăm să Se ridice, să nimicească aceşti duşmani şi să ne ridice din nou, să ne facă tari în puterea Lui. Ce privilegiu să putem face aceasta! Există, pe de altă parte, ceva mai teribil sau mai îngrozitor, decât să nu Îi aparţii Lui? Oh, tragedia oamenilor care aparţin lumii şi nu lui Hristos şi împărăţiei Sale. Este valabil pentru tine – tu, care trăieşti pentru lume, a cărui inimă este fermecată de ea, care te desfătezi în ea şi care te scuzi pentru creştinismul tău; tu, a cărui inimă este cu lumea şi nu cu acest Hristos. Ştii că dacă vei muri astfel, va veni o zi când vei fi călcat sub picioarele Sale, ca strugurii în teasc, şi nimicit de la gloria prezenţei Sale şi de la bucuria însoţirii Sale binecuvântate?

Creştini, aceasta va fi soarta tuturor necredincioşilor. Nu apasă aceasta asupra inimii tale, a minţii şi a spiritului tău? Nu te îngrijorează? Nu te rogi pentru ei? Nu Îi ceri lui Dumnezeu să împuternicească slujitorii Săi? Nu te rogi pentru trezire? Ei vor merge în iad, vor fi zdrobiţi sub picioarele Sale. Nu crezi că este timpul să începem să simţim povara sufletelor lor în duhurile noastre? Nu crezi că ar trebui să ne rugăm fără încetare, cerându-I să dea putere Evangheliei Sale, să vină la noi, să ne învioreze, să ne dea această putere şi această autoritate irezistibilă, pentru ca ei să poată fi izbăviţi de mânia care va veni – da, de mânia Mielului, a Mielului lui Dumnezeu, „care ridică păcatul lumii”?

În aceasta a constat încurajarea care i-a fost dată profetului. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, ne este dată încă şi nouă! L-ai văzut? Ai întrebat sau întrebi acum „Cine este Acesta?” Domnul meu! Dumnezeul meu! Mântuitorul meu! Răscumpărătorul meu! Totul în toate!