Editorial

Observați aici, frații mei, cum Dumnezeu declară că El nu va pedepsi Israelul doar pentru nelegiuirile grosolane, vădite, ci va aduce asupra poporului pedepse grozave din pricina gândurilor lor? – aceasta este o avertizare solemnă, plină de învățătură pentru noi. 

Aproape că a ajuns să fie considerată proverb, expresia „gândul este liber”. Că este adevărată sau falsă, axiomă sau solecism, depinde de sfera în care se învârte gândul. Este adevărată în sensul în care gândul este liber față de oameni, independent de ei, întrucât nici unul dintre noi nu poate judeca gândurile aproapelui nostru și nici nu avem dreptul de a încerca să facem lucrul acesta. De exemplu, opinia religioasă nu este ceva ce se încadrează în competența legii. În ceea ce privește guvernarea civilă, indiferent de opiniile omului, că este creștin sau idolatru, că este catolic, protestant sau mormon, el este îndreptățit să beneficieze de toate drepturile civile. Orice om care este privat de libertatea sa sau de orice alt privilegiu din pricina felului în care gândește, este asuprit. Dacă o sectă devine dominantă sau dacă este susținută prin taxe impuse celorlalți din afară, aceștia din urmă, oricine ar fi ei, sunt păgubiți. Gândul trebuie să fie liber și va fi recunoscut, cu ajutorul lui Dumnezeu, absolut liber în relațiile dintre oameni. Oricare ar fi fost decretele tiranilor, ei nu au fost în stare niciodată să oprească evoluția opiniilor. După ce s-au folosit de toate temnițele și gratiile lor, de carcere și de vreascurile arzânde, nu au reușit să întoarcă pe un om în toate mințile de la un adevăr pe care l-a îmbrățișat; și aș putea adăuga că nu au reușit nici să convingă pe un om nestatornic de un neadevăr pe care ei au încercat să îl bage cu forța în mintea lui. Gândul, în sensul acesta, este liber prin dreptul lui firesc. 

Însă această problemă are o altă latură, de aceea trebuie să protestăm într-un mod solemn – gândul nu este liber înaintea lui Dumnezeu. Nu am mai multă autoritate să gândesc despre Dumnezeu cum îmi place mie, decât am să trăiesc înaintea Lui cum îmi place mie; în fiecare caz, mă fac vinovat de încălcarea legii, căci Dumnezeu, care este suveran peste faptele vizibile ale trupului meu, este, în aceeași măsură, singurul Domn și Stăpân al trăirilor interioare ale duhului meu. Toate provinciile ce aparțin de mica insulă a sufletului omului sunt ale lui Dumnezeu, marele Guvernator. El este Legiuitorul și Domnul peste trup, suflet și duh. 

Faptul că, în sensul acesta, gândul nu este liber, se poate dovedi foarte clar, fiindcă unele porunci ale lui Dumnezeu din Decalog se referă în mod special la gânduri. De exemplu, „să nu poftești casa aproapelui tău; să nu poftești nevasta aproapelui tău” și așa mai departe. Această poruncă se referă într-un mod clar, particular și special la gânduri. Așadar legea lui Dumnezeu nu exclude lumea gândurilor. Mai mult decât atât, știm că Dumnezeu ne-a spus în Psalmul 139 că El ne cercetează mereu gândurile. El le știe înainte de a le cunoaște noi: „de departe îmi pătrunzi gândul”. De ce credeți că Dumnezeu ne urmărește gândurile, dacă nu cu scopul de a ne aduce la judecată, în ziua cea mare de pe urmă, pentru fiecare cuvânt nefolositor și pentru fiecare închipuire și gând inutil din inimile noastre? Și fraților, nouă ni s-a făcut cunoscut faptul că Dumnezeu nu doar pune Legea să lucreze în dreptul gândurilor noastre și ne urmărește gândurile, ci și faptul că El Se mânie din pricina gândurilor rele. Aduceți-vă aminte ce scrie în Geneza 6:5, 6: „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ și S-a mâhnit în inima Lui.” Prin urmare, nu luați cu ușurătate gândurile rele! Dacă conștiința vă este trezită, cu adevărat trezită, nu veți face niciodată lucrul acesta. O conștiință moartă și oțelită le poate privi cu indiferență; cei a căror inimă nu este într-o stare după voia lui Dumnezeu pot surâde disprețuitor la ideea că ar exista consecințe dezastruoase în urma a ceea ce se derulează pur și simplu în mințile lor. Dar dacă aveți o inimă sensibilă, dacă Dumnezeu a găsit cu cale să înlăture bătăturile și calozitățile din conștiințele voastre și să le înmoaie, veți spune imediat: „Oh, mântuiește-mi sufletul de gândurile murdare și detestabile!” 

Faptul că Dumnezeu pedepsește pe poporul Lui aici din pricina gândurilor lor ne face să înțelegem că gândurile sunt de o importanță extrem de mare. El vorbește despre „rodul gândurilor lui.” Gândul în sine poate că nu este mare lucru, dar înspre ce duce? Poate fi chiar un lucru foarte mic, dar ce va ieși din el? Gândurile despre lucruri rele sunt prin definiție gânduri rele. Este discutabil dacă noi am putea să citim doar despre păcatul aproapelui nostru, fără a avea în noi înșine gânduri păcătoase. Este contestabil dacă o persoană poate avea mult de-a face cu nelegiuirile altora, vorbind și auzind despre ele, fără a se pângări pe sine într-o anumită măsură. Fiindcă după cum smoala, funinginea și alte lucruri murdare și dezgustătoare murdăresc pe cei ce le ating chiar foarte puțin, tot astfel face și păcatul care trece prin minte, în orice formă ar fi acesta. Dacă este atins cu mâna, e posibil să nu lase vreo urmă distinctă, însă în minte rămâne o întipărire clară, așa încât fiecare imagine a răului care trece prin suflet rămâne acolo să facă rău sufletului. Gândul îndreptat spre lucruri rele este în sine păcat. 

Și, mai mult decât atât, gândul la lucruri rele paralizează aptitudinile cele mai alese ale sufletului. Cu cât ne gândim mai mult la păcat și devenim mai familiari cu el, cu atât îl percepem ca fiind tot mai puțin îngrozitor. Sunt sigur că acesta este rezultatul atunci când oamenii își deprind imaginația cu tot felul de lucruri rele. Dacă ar putea fi analizate mințile oamenilor care au devenit criminali, s-ar descoperi fără îndoială faptul că ei s-au instruit mult timp pe ei înșiși pentru comiterea acelei crime oribile. Ei s-au gândit la asta, au meditat și au examinat lucrul acesta, până când, într-un final, nu li s-a mai părut decât un fleac și apoi s-au apucat să-l facă fără a mai avea îndoieli în privința aceasta. Nu cred că un om devine un răufăcător dintr-o dată. Sufletul lui este într-o școală, gândurile îi sunt învățătorii lui; sau, mai degrabă, ele sunt manualele din care citește sufletul; și după aceea el este capabil să comită fapte ticăloase. Dacă te gândești mult la un păcat este foarte probabil să îl săvârșești imediat ce apare ispita. 

Am cunoscut persoane care își provoacă o monomanie prin faptul că nutresc întruna gânduri negre în mintea lor. Am întâlnit odată un om care avea mereu frica aceasta că alții îl otrăveau, iar eu mă îngrijoram pentru el să nu se otrăvească singur. Dacă vei adăposti gândul rău – dacă vei medita la un păcat, dacă îl vei întoarce pe toate părțile, dacă te vei sfătui cu el când vei sta în pat, familiaritatea ta cu el îți va dezarma teama și trădătorul pe care l-ai adăpostit te va trăda înainte ca suspiciunile tale să fie trezite. Așadar, aveți grijă la toate gândurile îndreptate spre lucruri rele. Dacă arăți unui hoț toate încuietorile, toate zăvoarele și toate lacătele din casă și dacă îi spui cum se poate deschide fereastra de la pivniță sau cum poate ceda încuietoarea de la ușa din spate, să nu fi surprins dacă, într-una din nopțile următoare, toate bunurile tale vor fi furate. Dacă vei face lucrul acesta, dacă vei lua toate aceste rele sub adăpostul tău, să nu te miri de consecințe, chiar dacă prietenii tăi vor fi foarte surprinși când vor afla. 

Categoric, gândurile sunt ouăle păcatului. Ele sunt germenii din care încolțesc păcatele – puieții din care se dezvoltă orice fel de nelegiuire. Uneori auzim despre focare de febră și focare de infecție. Gândurile rele sunt exact ca acestea. Ele sunt desișurile în care monștrii păcatului se îngrașă și cresc. Gândul la păcat este o pădure întunecată care adăpostește tot felul de rele; el este o pasăre de pradă care distruge orice lucru bun. 

Prin urmare, dacă Dumnezeu ia cunoștință de gândurile noastre, să luăm și noi aminte la responsabilitatea pe care o impun ele. Haideți să nu le mai desconsiderăm, ci să ne uităm în incubatorul în care cresc ele, să începem să ne cercetăm inimile și să ne judecăm pe noi înșine ca înaintea Aceluia care cercetează toate inimile. 

I. GÂNDURILE RELE ȘI ROADELE LOR SUNT EXPUSE ÎNTR-O VARIETATE FOARTE MARE. Totuși, eu voi face referire doar la capitolul 20 din cartea Exod, unde Cele Zece Porunci ne vor ajuta să facem o listă de gânduri care sunt toate extrem de dăunătoare. 

Prima poruncă pe care ne-o dă Dumnezeu este aceasta: „Să nu ai alți dumnezei afară de Mine.” Aceasta înseamnă, de fapt, „să nu ai vreun alt dumnezeu, decât pe Mine”, întrucât Dumnezeu este peste tot. Această orânduire este foarte ușor încălcată în gândurile noastre. Dacă spun în sinea mea: „Aceasta este Legea lui Dumnezeu, însă contravenția aceasta este în avantajul meu”, atunci fac din mine însumi sau din banii mei, dumnezeul meu. Dacă vreodată spun în sinea mea: „Înțeleg clar că nu ar trebui să tolerez păcatul acesta, însă el îmi va aduce multă plăcere” și dacă îl voi tolera, atunci fac din plăcerea mea, adică din mine însumi, dumnezeul meu; mă închin înaintea sinelui meu, în loc să mă închin lui Dumnezeu. Acesta este un păcat a cărui esență este în gânduri, în judecată, în afecțiuni. Nu trebuie să faci un chip de aur sau de lemn și să te pleci înaintea lui; poți să devii un idolatru desăvârșit în templul inimii tale, prin faptul că aduci omagii voinței sinelui tău. 

Cea de-a doua poruncă conține o altă interdicție: „să nu-ți faci chip cioplit” și așa mai departe. Adică, „să nu te închini lui Dumnezeu sub un simbol; să nu te închini lui Dumnezeu printr‑un simbol”; sau, în duhul: „să nu te închini lui Dumnezeu într-un mod pe care El nu l-a poruncit”; „să nu inventezi metode și feluri de închinare, ci să faci așa cum ți-a poruncit Dumnezeu.” Acum, noi putem foarte ușor să ne facem o imagine în gândurile noastre. Asta facem majoritatea dintre noi. Noi spunem și ne gândim că Dumnezeu este unul ca noi; și, după ce ne-am format o idee despre Dumnezeu, ne plecăm înaintea ei și spunem: „Israele, iată dumnezeii tăi!” Fraților, puteți fi la fel de idolatri închinându-vă înaintea unui dumnezeu făcut de imaginațiile voastre ca și cum v-ați închina înaintea unei pietre. Cel incomprehensibil, care S-a arătat în Scriptură potrivit cu misterioasele atribute ale Ființei Sale și care S-a descoperit mai mult pe Sine într‑un mod atât de minunat și glorios în Persoana Domnului Isus – acesta este Dumnezeul căruia trebuie să ne închinăm. Noi nu trebuie să facem un dumnezeu, ci trebuie să acceptăm pe Dumnezeul care este revelat în Scriptură. Noi nu avem voie să ne formăm în gândurile noastre un dumnezeu așa cum am vrea noi să fie – un dumnezeu doar binevoitor, dar care nu este drept; ci trebuie să acceptăm Dumnezeul Scripturii – grozav de sever, extrem de înfricoșător în mânia Lui și în același timp, nemărginit în compasiunea Sa și întotdeauna îndurător și plin de milă. Noi trebuie să recunoaștem Dumnezeul Bibliei și să nu ne facem singuri o zeitate; altfel încălcăm, în gândurile noastre, legea divină, iar roada acelui gând va fi că vom deveni idolatri și păcatul va sta la ușa noastră. 

Cea de-a treia poruncă, veți înțelege limpede, poate fi încălcată fără a spune niciun cuvânt: „să nu iei în deșert Numele Domnului Dumnezeului tău.” Gândurile superficiale despre Dumnezeu, ireverența sufletului față de El este o violare a acestei interdicții solemne. Nu trebuie decât să te gândești ușuratic la Numele Lui și deja L-ai blasfemiat. Înainte ca gura ta să se deschidă și să rostească cuvinte pripite, gândul obraznic este o profanare a Celui Preaînalt. 

În ceea ce privește legea sabatului în cea de-a patra poruncă, care ne oprește din alergare, ea este destul de mult încălcată de către noi toți. Să nu crezi că păzești sabatul dacă nu lucrezi cu mâinile tale; ești la fel de vinovat dacă lucrezi cu mintea ta. În ziua de sabat trebuie să te odihnești de toate lucrările tale. Fă cât de multe vrei pentru Dumnezeu în ziua aceea, însă mintea ta ar trebui să își lase deoparte grijile. Nu trebuie să îți aduci magazinul aici; ai putea la fel de bine să rămâi acasă și să îți continui afacerea. Nu trebuie să vă aduceți poverile aici. Nu, frații mei, lăsați-le la ușă și cereți harul lui Dumnezeu ca să vă puteți ridica din toate aceste lucruri în ziua aceasta și să vă dăruiți în întregime inimile și mințile în închinare înaintea Lui, care a sfințit această zi pentru Sine. Așadar, vedeți că această poruncă poate fi încălcată imediat fără o faptă vădită, iar nesocotirea acestei legi distruge valoarea sabatului pentru tine. Nu ai parte de o odihnă bună dacă mintea ta se frământă, se consumă și se istovește pentru o mie de probleme și greutăți; dar dacă ai păzi porunca în duhul tău, sabatul ar fi o odihnă plăcută și binecuvântată pentru tine. 

Acum vom trece la cea de-a doua tablă, la poruncile referitoare la oameni. „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta.” Ah! Când eram copii, și de atunci încoace, gândurile rele și stricate despre părinții noștri au fost arhisuficiente pentru a ne convinge de încălcările acestei legi. Fără nicio faptă de neascultare, fără niciun cuvânt de răzvrătire, copilul poate fi, în gândul lui, un rebel față de părinții săi. 

„Să nu ucizi”; însă Hristos ne spune că cel ce se mânie pe fratele lui fără niciun motiv este de fapt un ucigaș. Prin urmare, gândul poate să înjunghie și să omoare; și este adevărat că gândul mânios stă la baza loviturii de moarte. Nu ar exista ucideri și lupte, dacă nu ar fi dușmănie. Oamenii cu siguranță nu ar mărșălui ca să se măcelărească unii pe alții, sau să întindă curse victimelor lor nenorocite și să facă fapte disperate de violență, dacă sufletele lor nu ar fi mai întâi aprinse de flăcările iadului. 

„Să nu preacurvești.” Nu voi spune prea multe despre această poruncă, dar iată cum o prezintă Însuși Domnul nostru: „Dar eu vă spun că oricine se uită la o femeie ca s-o poftească, a și preacurvit cu ea în inima lui.” Așadar preacurvia poate să abunde în noi spre întinarea noastră și spre ruinarea sufletelor noastre, chiar dacă este posibil ca, din cauza fricii, să fim ținuți departe de săvârșirea faptei rele. Deci ai grijă, tu cel care poți privi păcatul cu nesaț; tu, cel ce poți sorbi dulceața interzisă după ușă; tu, cel care poți ține sub limbă bucățica dulce; ai grijă ca nu cumva să îți iei partea împreună cu cei ce cad în păcat. Nu spun că este la fel de rău să te gândești la păcat ca și comiterea păcatului în sine; sigur că nu poate fi astfel, în ceea ce privește consecințele în legăturile cu alții; totuși, este un păcat, un păcat de care trebuie să răspundem în acea zi nemaipomenită, când Judecătorul întregului pământ va da oamenilor partea care li se cuvine. 

„Să nu furi.” Orice gând de invidie față de un alt om, orice dorință de a poseda ceva ce nu este al meu, orice situație de genul acesta în care aș vrea să pun mâna pe ceva ce nu îmi aparține, este un furt implicit. Hoțul nu fură atât de mult când își întinde mâna să ia geanta aproapelui, ci în gândul care l-a determinat să facă lucrul acesta, fiindcă mâna poate uneori să ia geanta fără a păcătui împotriva aproapelui – poate fi pentru a avea grijă de proprietatea unei persoane cu dizabilități, care este incapabilă de a se proteja singură. Cineva poate lua geanta aproapelui într-un mod legitim, având dreptul să facă aceasta. Nu faptul în sine, ci motivația pe care o are atunci când îndrăznește în mod deliberat să ia ceea ce nu este al lui și atunci când vrea să posede bunurile aproapelui, în detrimentul acestuia din urmă – aceasta constituie însăși esența și virusul furtului. 

„Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău.” Dacă mă gândesc cu asprime la aproapele meu fără să am un motiv; dacă am o prejudecată nedreaptă față de el; dacă mă uit cu răceală la el, când el chiar nu merită aceasta; dacă, pe baza unei închipuiri sau moft de-al meu, consider pe cineva în mintea mea că este o persoană rea și ridic din umeri și mai fac alte gesturi de felul acesta, fără să spun niciun cuvânt, totuși în gândul meu l-am lezat pe aproapele meu. Mai presus de toate, fraților, evitați această ridicare din umeri; este ceva dezgustător! O vedem uneori în mijlocul nostru. Ah! Ei nu vor îndrăzni să spună ce însemnă – lașii! Ai putea presupune că omul față de care ridici umerii și-a omorât mama, fiindcă cu siguranță vei presupune ceea ce este mai rău. Ai curajul să spui ce ai de spus, dacă trebuie; iar dacă nu trebuie spus, ei bine, atunci nu o spune în acel limbaj misterios care poate ruina pe un om în ochii celorlalți. Evită orice mărturisire strâmbă în gândurile tale și nu o vei avea în cuvintele tale. 

Am menționat deja ultima orânduire din listă; este o poruncă ce face referire în mod special la gânduri: „Să nu poftești.” Toate dorințele lacome care ne determină să vrem să obținem bunurile aproapelui nostru în detrimentul altora sunt păcate, iar roadele acestui fel de gânduri sunt vinovăție, pedeapsă și mânia viitoare. 

Permiteți-mi acum să vă conduc un pas mai departe la o altă serie de gânduri rele care nu au putut fi incluse foarte ușor în Decalog. 

Acestea sunt gândurile neprihănirii de sine – presupunerea că noi nu suntem atât de păcătoși cum spune Dumnezeu că suntem, fantezia că noi am putea, probabil, să ne rezolvăm problemele și să ne croim drumul spre cer. Acum, roada unui asemenea gând va fi o surpriză în ziua în care Dumnezeu ne va dezbrăca de neprihănirea de sine și ne va lăsa să rămânem goi, spre rușinea noastră veșnică. Dragii mei ascultători, aveți grijă la gândurile neprihănirii de sine! Ele reprezintă Stânca Tarpeiană de pe care Satan a împins mii de suflete. Ar fi mai bine pentru tine să îți legi o piatră de moară în jurul gâtului și să fii aruncat în mijlocul mării, decât să mulțumești lui Dumnezeu că tu nu ești ca alți oameni, în timp ce, de fapt, ești la fel de stricat ca și ceilalți și vei pieri împreună cu ei. Neprihănirea de sine te împiedică să vii la Hristos și cu siguranță te îndepărtează de viața veșnică și va închide porțile cerului înaintea ta. Dumnezeu să ne izbăvească de rodul unor asemenea gânduri! 

Apoi, gândurile de mândrie, de lăudăroșie, de trufie, de egoism sunt la fel de dezgustătoare. Ce păreri înalte au unii oameni despre ei înșiși! Poți vedea lucrul acesta în felul lor de-a merge și vorba lor îi dă de gol. Totuși vinul lor face spumă și aurul lor este contrafăcut. Felul lor de a vorbi – când încep să îți spună despre ceea ce au, despre ceea ce pot face sau despre ceea ce au făcut în anumite situații – este dezgustător pentru oamenii sinceri; însă gândurile lor trebuie să fie foarte scârboase înaintea lui Dumnezeu. Este unul din lucrurile despre care El spune că îl urăște: o privire trufașă. Dumnezeu să ne dea har să ne debarasăm de orice gând arogant pentru că nu avem nimic cu care să ne mândrim! Un om mândru nu este decât un sac cu aer, iar când acesta va fi înțepat de necazurile vieții sau de criza morții, ce prăbușire va fi atunci! Cum va descoperi cel trufaș că nu este nimic altceva decât goliciune și deșertăciune! Scapă de gândurile trufașe, fiindcă, oh, ce vor face ele? Mândria a scos un înger din cer și a făcut un diavol din el și mândria va trage după sine în jos pe oricare dintre noi până la diavol, dacă ne lăsăm prinși în capcana ei. 

O altă serie de gânduri, chiar mai des întâlnite și care nu sunt prea criticate, sunt gândurile de cârtire. Vai de mine, cât de plini sunt unii oameni de acestea! Rareori vorbesc fără să se plângă de ceva. Din perspectiva lor, treburile merg întotdeauna rău. De când sunt în Londra, afacerile au mers prost, dar este și mai rău acum. Niciodată nu a fost atât de rău ca acum, numai că anul trecut a fost la fel de rău; și, din câte știu eu, întotdeauna a fost cel mai rău. Fermierii nu au avut niciodată, dacă îmi amintesc eu bine, ceva mai mult decât „o recoltă moderată” și în cei mai mulți ani a fost insuficientă. Dacă grâul a fost bun, napii nu au fost buni sau altceva. Cârtirea, după cum observ, este ceva foarte obișnuit la mulți oameni și, imediat ce intri într-o casă și te așezi, în loc să îți spună că a fost cineva pe la ei și i-a ajutat puțin, ei îți vor spune că nu au decât alocația de la parohie – un venit derizoriu! Și așa este; însă ei uită binecuvântările pe care le au. De ce să mă plâng mereu ori de câte ori am dureri reumatice sau ori de câte ori este ceva în neregulă cu organismul meu? De ce să îmi fac un obicei din a-i constrânge pe cei din jurul meu să se simtă prost oriunde merg eu? „Ei bine”, spune cineva, „dar știi că nu putem să ne abținem!” Dragul meu prieten, dacă nu te poți abține, atunci îți voi spune care este roada acestor gânduri – vei deveni un nefericit irecuperabil. Te vei aduce singur într-o stare disperată, în care nimic nu te va mai mângâia. Cred cu tărie că, în privința aceasta, ne-o facem cu mâna noastră. Nici măcar toate darurile providenței nu ne pot face fericiți, dacă avem o inimă nerecunoscătoare. Poți avea tot ceea ce lumea poate oferi și totuși să fii deprimat; sau poți fi foarte, foarte sărac și totuși vesel. Avem nevoie de o inimă mulțumitoare; și, oh, fie ca Dumnezeu să găsească cu cale să ne dea acea inimă mulțumitoare! Însă ceea ce aș vrea să nu uitați este că, a cârti este un mare păcat. Ei au cârtit împotriva lui Dumnezeu în pustie și El a trimis șerpi înfocați în mijlocul lor. Dumnezeu Se gândește mult la plângerile noastre împotriva felului providențial în care Se poartă El cu noi; să nu dăm așa de puțină însemnătate păcatului de a-L mânia cu gândurile noastre. 

Cât de înclinați suntem, de asemenea, să păstrăm în noi gânduri de necredință! Oh, dacă am fi fost cu toții eliberați de acestea! Dar, presupun că, dacă aș străbate toate coridoarele, aș găsi pe fiecare rând de bănci pe cineva care are gânduri de necredință. Noi ne închipuim că Dumnezeu ne va părăsi, că providența se va întoarce împotriva noastră. Suntem ca bătrânul Iacov când a zis: „Iosif nu mai este, Simeon nu mai este și voiți să luați și pe Beniamin. Toate acestea pe mine mă lovesc!”, în timp ce toate lucrurile lucrează pentru noi, numai că nu putem vedea lucrul acesta. Pleacă, necredință, fiindcă roada acestor gânduri este slăbiciune, amărăciune, răzvrătire împotriva lui Dumnezeu și nu mai știu ce alte urmări arogante și nechibzuite. Dumnezeu să ne izbăvească de aceste gânduri! 

Gândurile de amânare au fost sursa roditoare de nebunii pentru foarte mulți dintre voi. Voi aveți gânduri bune și luați hotărâri bune, dar întotdeauna ați lăsat pe mai târziu și v-ați gândit că vor veni vremuri mai prielnice ca să vă lăsați de păcatele voastre și să Îl căutați pe Hristos; cu toate că, cel mai mic rău ar fi o pierdere îngrozitoare de timp și mai rău decât atât, vă asumați un risc foarte mare, iar cel mai înfiorător lucru este că sufletele voastre vor fi pierdute la urmă. 

Unii dintre noi trebuie să se tânguiască din pricina gândurilor rătăcitoare pe care le avem atunci când ne închinăm lui Dumnezeu, iar roada acestora este să strice momentele minunate care, dacă ar fi folosite bine, ne-ar putea aduce multe beneficii. De multe ori, când serviciul de închinare a fost suficient de bun pentru a da înviorare și învățătură și alții au fost hrăniți de Cuvânt, un suflet amărât spune la ieșire: „Nu mi-a plăcut deloc.” Dar, bineînțeles, deoarece gândurile tale au fost în altă parte. Acestea sunt păsările care vin să se așeze pe jertfă. Dacă, asemenea lui Avraam, le alungăm, vom putea să ne închinăm în pace; dar dacă nu, gândurile rătăcitoare pe care le ai în casa lui Dumnezeu vor strica serviciul de închinare pentru tine. Tot așa și în cămăruță, dacă ești evident implicat în devoțiune personală sau în citirea Scripturii și dacă gândurile tale nu se concentrează pe subiectul de față, nu poți avea parte de niciun beneficiu spiritual, printr-o apropiere de Dumnezeu. 

II. Acum, timp de câteva minute, haideți să ne gândim la lucruri mai plăcute, în timp ce voi menționa CÂTEVA GÂNDURI BUNE ȘI ROADELE LOR. 

„Nu este vremea”, spune un apostol, „să vorbim acum cu de‑amănuntul despre aceste lucruri”, când avea o listă lungă și puțin spațiu. Tot așa trebuie să spun și eu acum. Dacă vreți să aveți roade bune în sufletele voastre, cultivați gânduri de smerenie. Niciun om nu și-a făcut vreodată rău prin faptul că a avut o părere prea umilă despre sine. Cea mai bună definiție a smereniei pe care am auzit-o este aceasta: „să te gândești superficial la tine însuți.” A ne gândi la noi înșine ca fiind sub standard este lipsă de demnitate care duce la fățărnicie; a ne gândi la noi înșine ca fiind mai sus de standard este mândrie; dar a ne forma o părere corectă despre noi înșine este smerenie adevărată. Evitați falsul care este în lume; aceasta este o smerenie ridiculizată. Fiți cu adevărat smeriți. Să aveți gânduri umile față de voi înșivă, mai ales înaintea lui Dumnezeu; gândurile de pocăință față de păcat, părerile cumpătate despre harul divin și o dare de seamă detaliată a responsabilității tale sunt indispensabile. Astfel vei afla că smerenia va mătura camera sufletului tău și o va pregăti pentru sosirea marelui Prinț. 

Cultivă foarte mult gânduri de iertare față de semenii tăi. Nu te împietri niciodată și lasă-te convins să ierți greșelile. Cine strânge pe fratele lui de gât, va fi strâns și el de gât, cu siguranță. Se spune că rău pentru rău este animalic; bine pentru bine este omenesc; rău pentru bine este diabolic; dar bine pentru rău este dumnezeiesc. Încearcă să faci așa; și dacă ceva poate să sensibilizeze inima ta, aceasta ar fi să ierți pe cineva care ți-a făcut mult rău fără niciun motiv. Cu cât este mai gravă ofensa, cu atât mai mare va fi, dacă o poți trece cu vederea, bucuria ta și cu atât mai bună va fi dovada ta că ești un copil al lui Dumnezeu. 

Mergi la culcare în fiecare noapte și trezește-te în fiecare dimineață cu gânduri de admirație față de bunătatea lui Dumnezeu și cu gânduri de adorare față de măreția lui Dumnezeu. Vei vedea că aceste gânduri sunt ca niște albine care se întorc acasă încărcate cu miere. Fă din sufletul tău un stup pentru ele. Închină-te Domnului. Gândește-te mult la El. Fiecare binecuvântare pe care o primești să-ți aducă aminte de El. Atunci când stai la masă, nu spune rugăciunea de mulțumire pentru că așa este obiceiul, ci lasă-ți sufletul să vadă cu adevărat mâna lui Dumnezeu care ți-a dat tot ce este pe masă. Nu trebuie să ne fie teamă de gânduri lumești dacă vrem să sfințim acele gânduri lumești. Cineva zicea: „Drumul pe care merg mă face să mă gândesc la Hristos – Calea. Ușa pe care trec mă face să mă gândesc la Hristos – Ușa. Nu pot să pun mâna pe bani, fără să mă gândesc că nu sunt al meu, ci am fost cumpărat cu un preț. Nu scriu nicio factură fără să nu îmi amintesc că El a șters decretele scrise împotriva mea. Nu pot să vorbesc cu cel de lângă mine și să ascult răspunsul lui, fără să mă gândesc la cum vorbesc eu cu Dumnezeu și la cum îmi răspunde El. În felul acesta, având multe gânduri despre Dumnezeu, vei descoperi roada gândirii cerești în duhul tău. Îngerii se vor sui și se vor pogorî de la tine și până la curțile Celui Preaînalt, dacă ai multe astfel de gânduri de adorare și admirație față de Dumnezeu. 

Gândurile de mulțumire merită din plin încurajările tale cele mai alese. Ia-ți o cușcă plină cu aceste păsări ale paradisului și lasă-le să zboare în crângul sufletului tău și să cânte acolo mereu. Oh, nu există tovarăș mai bun decât recunoștința bine dispusă. Dacă omul ar putea numai să vadă îndurarea lui Dumnezeu în toate lucrurile, în loc să se uite mereu la partea întunecată a imaginii, ar fi cu adevărat fericit. Roada gândurilor de mulțumire va fi vară pentru sufletul lui, chiar și atunci când afară este iarna în toi. Cultivă gânduri de mulțumire așa cum cultivi flori parfumate în grădina ta.