Editorial

Un sutaş a venit la Hristos, „care-L ruga şi-I zicea: «Doamne, robul meu zace în casă slăbănog şi se chinuieşte cumplit»” (Mat. 8:5,6). Mulţi solicitanţi au venit la Hristos – unul pentru un fiu, altul pentru o fiică, iar altul pentru el însuşi; dar nici unul nu a venit pentru slujitorul lui, cu excepţia acestui sutaş. Şi dacă observăm răspunsul pe care Hristos îl dă cererii lui, putem vedea cât de încântat era Hristos de cererea lui; Isus i-a spus: „Am să vin şi să-l tămăduiesc” (vers. 7). Când un fruntaş L-a rugat pentru fiul lui: „vino până nu moare”, Hristos nu a mişcat nici un picior, dar acum, acest sutaş se plânge numai de boala slujitorului lui şi Hristos Se oferă: „Am să vin şi să-l tămăduiesc”. Cel care a venit sub forma unui slujitor preferă mai degrabă să meargă la slujitorul bolnav decât la fiul fruntaşului: „Dumnezeu nu este părtinitor, ci în orice neam, cine se teme de El şi lucrează neprihănire, este primit de El” (Fapte 10:34,35). Poate că acest biet slujitor bolnav a avut mai mult har, sau este foarte probabil că a avut mai multă nevoie şi de aceea, Hristos s-a dus să-l viziteze pe bietul slujitor sărac. „Nu”, spune sutaşul, „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu” (vers. 8); este ca şi cum el ar fi spus: Vai, Doamne! Sunt dintre Neamuri, un străin, un om de sânge, iar Tu eşti sfânt, eşti omnipotent, şi de aceea, „zi numai un cuvânt şi robul meu va fi tămăduit”. Observă lucrul acesta, oh, suflete! Cu un singur cuvânt al lui Hristos, păcatele mele sunt iertate, sufletul meu e tămăduit, trupul meu înviat, şi sufletul şi trupul sunt glorificate pentru totdeauna! Sutaşul ştia lucrul acesta datorită stăpânirii pe care o avea asupra slujitorilor lui: „Zic unuia «Du-te!» şi se duce; altuia «Vino!» şi vine; şi robului meu «Fă cutare lucru!» şi-l face”. Oh, de-aş fi un astfel de slujitor al Stăpânului meu ceresc! Vai, fiecare din poruncile Sale spune: „Fă cutare lucru!”, iar eu nu-l fac; fiecare din interdicţiile Lui spune „Nu face asta”, şi eu o fac. El spune „Fugi de lume”, iar eu alerg la ea; El spune „Vino la Mine!”, iar eu fug de El. Vai de mine, aceasta nu este slujire, ci vrăjmăşie. Oh, de m-aş putea ridica la credinţa şi ascultarea acestui exemplu, de L-aş putea sluji pe Hristosul meu aşa cum îl slujeau aceşti soldaţi pe stăpânul lor (vers. 10)! Isus Se miră de credinţa sutaşului. Nu Îl vedem niciodată pe Hristos mirându-se de aur, sau argint, sau de lucrările costisitoare şi neobişnuite ale îndemânării omeneşti. Da, când ucenicii s-au mirat de măreţia templului, El mai degrabă i-a mustrat; dar atunci când vede harul sau actele credinţei, le încuviinţează într-atât că este încântat de uimire. Cel care S-a bucurat la vederea creaţiei Sale, nu Se bucură mai puţin de reformarea creaturii Sale; „Eşti frumoasă de tot, iubito, şi n-ai nici un cusur. Mi-ai răpit inima, soro, mireaso, mi ai răpit inima numai cu o privire” (Cânt. Cânt. 4:7,9). Ca să concluzionăm, Cel care a dat această credinţă şi apoi S-a mirat de ea, o răsplăteşte acum: „«Du-te şi facă-ţi-se după credinţa ta.» Şi robul lui s-a tămăduit chiar în ceasul acela.”

„În ziua următoare, Isus se ducea într-o cetate numită Nain” (Luca 7:11). Norii roditori nu sunt meniţi să cadă toţi în acelaşi câmp. Nain trebuie să ia parte la bunătatea lui Hristos, ca şi Cana sau Capernaum. Ajungând acolo, imediat ce intră pe poarta cetăţii, întâmpină o înmormântare. O biată văduvă, împreună cu prietenii ei jelitori, îşi duce singurul fiu la mormânt; Isus, remarcând starea ei tristă, o compătimeşte, o mângâie şi la urmă, o uşurează (o alină). Aici nu era nici un solicitant, ci numai compasiunea Lui; în miracolele anterioare, El fusese căutat şi cineva apela la El: mama Lui, la ospăţul nunţii I-a cerut o provizie de vin; fruntaşul a venit la el pentru fiul său; sutaşul a venit la el pentru un slujitor; dar acum, Hristos oferă un remediu pentru a ne da această lecţie: „când avem de a face cu Tatăl îndurărilor, mizeriile şi suferinţele noastre sunt cei mai puternici solicitanţi.” Hristos vede şi remarcă tristeţea văduvei, şi numaidecât toată fiinţa lui Hristos contribuie la binele ei; inima Lui se topeşte de compasiune pentru ea; limba Lui îi vorbeşte cu bucurie şi mângâiere: „Nu plânge”; picioarele Lui îl duc spre catafalc, mâna Lui atinge sicriul şi, „El a zis: «Tinerelule, scoală-te, îţi zic!»” (vers. 14). Observaţi cum Domnul vieţii vorbeşte cu autoritate; acelaşi glas care i-a vorbit lui, ne va vorbi şi nouă într-o zi şi ne va ridica din ţărâna pământului; nici marea, nici moartea, nici iadul nu vor putea reţine morţii lor atunci când El va porunci ca ei să fie eliberaţi. Nu Îl vedem pe Hristos întinzându-se peste cadavrul acesta, aşa cum au făcut Ilie şi Elisei cu fiul Sunamitei şi respectiv, cu fiul văduvei din Sarepta; şi nici nu Îl vedem îngenunchind şi rugându Se, aşa cum a făcut Petru pentru Dorca; ci Îl auzim vorbind mortului în aşa fel de parcă ar fi fost viu; şi, prin felul în care a vorbit mortului, şi prin cuvântul pe care îl spune, îl învie: „Tinerelule, scoală-te, îţi zic!”, şi cel ce fusese mort a şezut în capul oaselor şi a început să vorbească (vers. 15). Astfel, la sunetul ultimei trâmbiţe, prin puterea aceluiaşi glas, noi vom învia din ţărână şi vom sta glorioşi în picioare: „trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor, să se îmbrace în nemurire.” Şi pentru ca slaba noastră credinţă să nu se clatine la urcarea unei dificultăţi atât de mari, prin ceea ce face, Hristos ne dă degustări a ceea ce va face El. Aceeaşi putere care poate învia un om, poate învia o mie, un milion, o lume întreagă. Aici Hristos a înviat fiul unei văduve, iar apoi, pe fiica lui Iair, apoi pe Lazăr, şi la sfârşit, la învierea Sa, a înviat mulţi oameni deodată. Pe una a înviat-o din patul ei, pe altul de pe catafalc, pe altul din mormânt, şi pe mulţi deodată din putrefacţie, ca să arate că nici un stadiu al morţii nu poate împiedica eficacitatea marii Lui puteri.