Cei ce iubesc mântuirea Ta să zică fără încetare:
„Mărit să fie Domnul!”
(Psalmul 40:16b)
De aceea, omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este o închinare la idoli ... Robilor, ascultaţi în toate lucrurile pe stăpânii voştri pământeşti; nu numai când sunteţi sub ochii lor, ca cei ce caută să placă oamenilor, ci cu curăţie de inimă, ca unii care vă temeţi de Domnul. (Coloseni 3:5, 22)
Dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea, şi aruncându-mă spre ce este înainte ... (Filipeni 3:13b)
Eu cred că viaţa este ceva serios şi că lumea în care trăim este una serioasă. Sunt încurajat să cred că în lumea aceasta încă mai sunt în viaţă oameni serioşi, care conştientizează seriozitatea vieţii şi care sunt sincer preocupaţi de felul în care ei pot să înfrunte şi să biruiască viaţa şi moartea, de felul în care pot să recupereze ceva din restul lumii şi de felul în care pot să-şi mântuiască propriile suflete de la nimicire.
Aşadar, eu cred că sunt unii care vor să-şi mântuiască sufletele din această generaţie dificilă, din catastrofa ce este gata să vină – prăbuşirea şi ruinarea lumii. Astfel de oameni s-ar bucura de un sfat şi eu vreau să îl dau. Un sfat nu de la un om desăvârşit, ci de la unul care a umblat cu Dumnezeu, care a iubit şi a trăit Scriptura destul de mult timp, şi care nu are nicio altă motivaţie decât să vă facă bine.
Dacă intenţionezi să te salvezi din această generaţie dificilă şi să recuperezi ceva din ruina lumii şi din prăbuşirea şi năruirea acesteia, va trebui să faci trei lucruri: primul este să Îl măreşti pe Dumnezeu; al doilea este să-ţi dai la moarte firea pământească; şi al treilea este să-ţi simplifici viaţa. Despre asta vorbesc cele trei pasaje din Scriptură.
Măreşte-L pe Dumnezeu
Haideţi să ne uităm mai întâi la primul pasaj: „Cei ce iubesc mântuirea Ta să zică fără încetare: «Mărit să fie Domnul!»” Psalmul 40:16b.
După mulţi ani de observare şi rugăciune, sunt absolut sigur că motivul principal al tuturor problemelor noastre de astăzi din cercurile religioase este că Dumnezeul nostru este prea mic.
Când psalmistul spune să-L mărim pe Domnul, nu vrea să se înţeleagă faptul că noi trebuie să-L facem pe Dumnezeu mare, ci că trebuie să-L vedem mare. Când luăm un telescop şi ne uităm la o stea, noi nu facem steaua mai mare, ci doar o vedem mare. Tot astfel, nu poţi să-L faci pe Dumnezeu mai mare; trebuie doar să-L vezi mai mare.
Pentru noi e la modă să spunem că liberalii şi moderniştii au un Dumnezeu mic, iar noi, evanghelicii, avem un Dumnezeu mare. Noi chiar avem un Dumnezeu mare, dar majoritatea dintre noi nu Îl vedem mare.
Primul lucru pe care vreau să-l spun este să-L vezi pe Dumnezeu mare; măreşte-L pe Dumnezeu. Care este cel mai important verset din Biblie? Nu este cel la care te gândeşti tu: „Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci” (Evrei 13:8). Nu e nici celălalt, la care te gândeşti, Ioan 3:16: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea...” Cel mai important verset din Biblie este acesta: „La început, Dumnezeu...” (Geneza 1:1). Acesta este cel mai important verset pentru că de aici trebuie să înceapă totul. Dumnezeu este muntele din care izvorăsc toate lucrurile şi El este temelia pe care sunt aşezate toate lucrurile. Dumnezeu este totul în toate.
Un arhiepiscop în vârstă a spus odată: „Dumnezeu este deasupra tuturor lucrurilor, este dedesubtul tuturor lucrurilor şi în afara tuturor lucrurilor; este înlăuntru, dar nu îngrădit; în afară, dar nu exclus; este deasupra, dar nu împins în sus; este dedesubt, dar nu împins în jos; este cu totul deasupra, prezidând; cu totul dedesubt, susţinând; cu totul în afară, cuprinzând toate şi cu totul înlăuntru, umplând toate.”
Sunt sigur că dacă noi toţi L-am vedea pe Dumnezeu mai mare, am vedea oamenii mai mici. Aceasta este ziua măririi personalităţilor isteţe şi, pe măsură ce mărim oamenii, Îl micşorăm pe Dumnezeu. Să nu credeţi că am scăpat de acest blestem în cercurile evanghelice sau chiar în cercurile unde se predică Evanghelia completă, pentru că nu am scăpat. Avem întâlniri în care nu Îl vedem deloc pe Dumnezeu – îi vedem doar pe slujitorii Lui. Şi cu cât e mai creţ părul slujitorului, cu atât mai mult vedem slujitorul. Şi dacă a fost iertat de uciderea mătuşii bunicii lui, îl mărim şi mai mult. Şi dacă s-a convertit pe jumătate de la actorie, îl mărim şi mai mult.
Noi avem mereu câte un lider mare, în faţa căruia ne plecăm şi îi sărutăm picioarele. Apoi ne întrebăm de ce Duhul Sfânt nu ne binecuvântează. Duhul Sfânt nu ne binecuvântează din acelaşi motiv pentru care El nu binecuvântează catolicii, întrucât ei sărută picioarele Fecioarei. Focalizarea lor este greşită. Noi respectăm Fecioara, dar nu ne închinăm înaintea ei. Şi Dumnezeu vrea să ne respectăm unul pe celălalt, dar nu să ne închinăm unul înaintea celuilalt. Este extrem de multă idolatrie în Biserica lui Hristos.
„Măriţi pe Domnul împreună cu mine, şi orice om să spună: Domnul să
fie mărit!” Dumnezeu lucrează potrivit unui ţel veşnic; şi El îşi duce
la îndeplinire propriul plan. Cu mult timp în urmă, când prezbiterienii
s-au întâlnit undeva în Londra să lucreze la ceea ce mai târziu s-a
numit „Cele 39 de articole”, ei aveau o definiţie pentru fiecare punct
major al doctrinei, cu excepţia unuia: doctrina despre Dumnezeu. Nimeni
nu părea să poată da o definiţie, şi cred că pot bănui de ce.
Ajunseseră aproape în punctul disperării, când un moderator i-a spus unui lucrător creştin tânăr din faţă: „Frate, vrei să ne conduci în rugăciune încă o dată, ca Dumnezeu să ne dea lumină cu privire la ceea ce putem scrie în Crez despre Dumnezeu?”
Tânărul s-a ridicat, a apucat spătarul din faţa lui, şi-a închis ochii strâns, şi-a scuturat capul şi s-a rugat cu mare sobrietate: „Oh, Dumnezeule, Tu eşti Duh; infinit, etern, neschimbat în fiinţa Ta, înţelepciune, putere, sfinţenie, dreptate, bunătate şi adevăr.”
Cineva a spus: „E suficient; aceasta este definiţia.” Şi au scris o pe hârtie. Deci, iat-o: Dumnezeu este Duh; infinit, etern, neschimbat în fiinţa Sa, înţelepciune, putere, sfinţenie, dreptate, bunătate şi adevăr.
Novatian din vechime a spus: „În contemplarea maiestăţii lui Dumnezeu, toată elocvenţa este neputincioasă”, adică Dumnezeu este întotdeauna mai mare decât orice se poate spune despre El. Nicio limbă nu este demnă de El. El este mai sublim decât întregul sublim, mai înălţat decât toată înălţimea, mai profund decât toată profunzimea, mai splendid decât toată splendoarea, mai puternic decât toată puterea, mai plin de adevăr decât tot adevărul. Este mai măreţ decât toată maiestatea, mai plin de milă decât toată mila, mai drept decât toată dreptatea, mai plin de îndurare decât toată îndurarea. Nimic din tot ceea ce poate spune cineva despre El nu este de ajuns.
În Isaia este pasajul acesta: „Ridicaţi-vă ochii în sus şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr, în şir, oştirea lor? El le cheamă pe toate pe nume; aşa de mare e puterea şi tăria Lui, că una nu lipseşte” (40:26). Până când cineva nu mi-a arătat, nu am văzut ce era acolo. Isaia foloseşte o figură de stil care este, probabil, cea mai înaltă figură de stil concepută vreodată de mintea vreunui om. Nu cred că Shakespeare, David sau Isaia au avut vreodată un gând mai înalt decât acesta.
Omul acesta, Isaia, a văzut stelele de pe cer ca nişte oi pe o păşune verde, iar pe marele Dumnezeu atotputernic, Păstorul, umblând printre ele şi chemându-le pe nume. Şi dacă nu ţi-e teamă că îţi va crăpa capul din cauza efortului, încearcă să-ţi imaginezi numărul infinit de stele care punctează cerul de sus. Apoi gândeşte-te că Dumnezeu conduce stelele precum un păstor îşi conduce turma, chemându-le pe fiecare pe nume. Şi niciuna din ele nu lipseşte. Acesta este Dumnezeul nostru.
Fraţii mei, Dumnezeu ne cheamă să-L mărim pe El, să-L vedem mare. O întâlnire nu este mare din cauză că sunt mulţi oameni prezenţi. O întâlnire este mare din cauză că un număr de oameni văd un Dumnezeu mare în acea întâlnire. Şi cu cât Dumnezeu este văzut mai mare, cu atât mai mare este întâlnirea. Un prieten de-al meu are o vorbă: „Aş vrea mai degrabă să am o mică, mare întâlnire, decât o mare, mică întâlnire.” Sunt o mulţime de întâlniri mari care sunt mici pentru că Dumnezeul din ele este un Dumnezeu mic. Şi sunt o mulţime de întâlniri mici care sunt mari pentru că Dumnezeu este mare în mijlocul lor.
Dacă eşti creştin şi înaintezi în vârstă în Dumnezeu, ar trebui să te apropii tot mai mult de Dumnezeu, şi Dumnezeu ar trebui să însemne pentru tine din ce în ce mai mult, iar celelalte lucruri din ce în ce mai puţin. Dacă încă ai nevoie să fii răsfăţat de pastor de nu ştiu câte ori pe lună ca să te ţină fericit, atunci ai nevoie de ajutor din partea lui Dumnezeu, prietene.
Dacă Dumnezeu nu este cel mai mare lucru din lume pentru tine, toate vorbele tale nu mă vor impresiona niciodată. Noi trebuie să ajungem în locul în care Dumnezeu înseamnă totul pentru noi, când mergem la o întâlnire şi Îl vedem pe Dumnezeu, ne gândim la Dumnezeu şi Îl simţim pe Dumnezeu. Noi trebuie să-L vedem pe Dumnezeu peste tot în jurul nostru, acolo unde El Se pogoară peste noi şi-L vedem într-o vedenie, în răcoarea zilei. Trebuie să-L vedem într-un munte, în tunet şi foc. Trebuie să-L vedem pe cruce, în sânge şi lacrimi, şi venind pe cer, călărind un cal alb şi stând pe tron judecând popoarele. Însă întotdeauna să-L vedem pe Dumnezeu şi Dumnezeu să fie tot.
Vreau să las în urma mea o aromă de Dumnezeu, astfel încât Dumnezeu să primească toată cinstea. Când spun Dumnezeu, mă refer la Dumnezeul Triunic. Cineva m-a acuzat odată că vorbesc despre Dumnezeu tot timpul, în timp ce alţii vorbesc despre Isus tot timpul. Ei bine, nu i-am răspuns. Nu răspund niciodată unui om critic; mi-e frică. Ştiu cât de ascuţită mi-e limba, aşa că îmi ţin gura închisă. Dar ştiu lucrul acesta: când spun Dumnezeu, mă refer la Isus, la Tatăl şi la Duhul Sfânt. Aşadar, atunci când vorbesc despre Dumnezeu, nu despart Dumnezeirea. Frate, nu poţi separa Dumnezeirea. Crezul din vechime spune că „noi nu trebuie să confundăm Persoanele, şi nici să separăm substanţa.” Şi Dumnezeu nu poate fi nicăieri prezent doar parţial.
Oriunde este Dumnezeu, El este cu totul acolo, pentru că nu se poate separa substanţa care este Dumnezeu. Deci unde este Tatăl este şi Fiul şi Duhul Sfânt. Şi unde este Fiul, este şi Tatăl şi Duhul Sfânt. Şi unde este Duhul Sfânt este şi Tatăl şi Fiul. Aşadar, binecuvântata Trinitate este aici – El este aici în întregime; nu parţial, ci este în întregime aici. Dumnezeu nu trimite reprezentanţi; Dumnezeu Însuşi este aici. Iar dacă acestea nu sunt veşti bune pentru tine, trebuie să te naşti din nou.
Acesta este primul lucru – măreşte-L pe Dumnezeu. Lucrarea ta va fi mică, iar tu vei trăi şi vei muri mic, dacă nu vei avea un Dumnezeu mai mare. Mă rog ca Dumnezeul nostru măreţ să Se arate mare în ochii noştri, astfel încât atunci când ne întâlnim, conversaţiile noastre să nu mai fie „discuţii pe teme profesionale”, ci toate să fie despre Dumnezeu.
Dă la moarte firea pământească
Cel de-al doilea lucru este să mortifici – să dai la moarte – firea pământească. Creştinii ar face bine să admită faptul că există o realitate de care trebuie să se ocupe, şi aceasta este carnea. Prin carne nu mă refer la trupul tău. Această concepţie monastirească învechită că Dumnezeu e mânios pe trupul tău este cât se poate de prostească. Trupul tău nu este decât ţapul pe care îl călăreşti, asta-i tot. Nu este nici bun, nici rău; nu este decât oase, carne şi sânge, şi atât. Este ceea ce gânditorii şi filosofii numesc amoral – nici moral, nici imoral, doar neutru.
Aşadar, când Biblia spune „faceţi să moară faptele trupului”, nu se referă la a-ţi omorî sângele, oasele, epiderma, părul, dinţii, ochii şi stomacul. Dumnezeu nu este mâniat pe trupul tău fizic. Când Biblia spune „faceţi să moară faptele trupului” se referă la ego-ul tău, la omul tău vechi, acel sine, acel rău care este în tine; acel cadou pe care l-ai primit de la diavol în ziua în care te-ai născut; acel lucru lăuntric – aceasta este firea ta pământească.
Dacă omul vechi ar fi fost ceva care ar fi putut fi smuls, cum scoţi o ceapă din grădină, atunci noi toţi ne-am simţi foarte mândri de faptul că am fost de-cepizaţi şi demascaţi. Însă partea cea mai teribilă a răstignirii firii pământeşti este că firea pământească este persoana ta. Când Domnul spune să dai la moarte firea pământească, El nu spune să faci abuz de trupul tău înfometându-l sau întinzându-l pe un pat de cuie. El spune să te pui pe tine însuţi pe cruce. Acest lucru este ceea ce oamenii nu vor să facă.
Unele denominaţii au început crezând în doctrina răstignirii sinelui, a omorârii sinelui, a mortificării firii pământeşti prin crucea lui Isus. Toate acestea sunt însă acum vechituri; fac parte din categoria calului, trăsurii şi a cizmelor cu butoni până sus. Nimeni nu mai crede în această doctrină, sau, dacă o cred, nu o trăiesc. Cred că este mai bine să nu crezi şi să spui acest lucru, cum fac unii dintre bunii noştri prieteni calvinişti, decât să spui că tu crezi şi apoi să trăieşti fără să ţii seama de lucrul acesta, sfidându-l.
Sunt o mulţime de oameni care încearcă să-l scoată pe omul vechi cu basma curată. Ce vreau să spun prin omul vechi? Mă refer la mândria ta, la simţul superiorităţii tale, la ticăloşia ta, la toanele tale, la caracterul tău deplorabil, la lascivitatea ta şi la pornirea ta spre ceartă. La ce mă refer, Reverend? Mă refer la studiul tău, la vânătoarea ta după o biserică mai mare, la faptul că eşti nemulţumit de colectă şi dai vina pe administrator că nu eşti chemat de o biserică mai mare. Motivul pentru care nu eşti chemat este că nimeni nu te vrea. La aceasta mă refer, Reverend.
Diaconilor, la ce mă refer? Mă refer la faptul că staţi la întâlnirile de comitet şi îl faceţi pe bietul vostru pastor să ajungă la capătul puterilor pentru că sunteţi prea încăpăţânaţi să vă smeriţi şi să recunoaşteţi că aţi greşit.
Muzicienilor, la ce mă refer? Mă refer la acea purtare care te face să urăşti pe cineva care cântă puţin mai bine decât tine. Mă refer la acea gelozie care te face să vrei să cânţi la vioară, în timp ce toată lumea ştie că nu poţi, în special dirijorul de cor. Îl urăşti şi îţi doreşti să moară şi te rogi în ascuns să fie chemat în Punxsutawney. La aceasta mă refer. Toate acestea pot avea loc sub masca spiritualităţii şi poate că am învăţat să stăm cu capul într-o parte, să ne încrucişăm încet mâinile, să ne punem un zâmbet de fericire celestă precum Francisc de Assisi şi să fim la fel de carnali ca întotdeauna.
Nu ştiu de ce te temi de sfinţire şi nici nu mă interesează. Dar îţi spun lucrul acesta: mai bine ţi-ai da la moarte firea pământească, căci dacă nu o faci, ea va face ceva îngrozitor cu tine. În aceste zile teribile în care trăim, noi nu doar am acceptat firea pământească în manifestarea ei bună din punct de vedere moral, considerând-o destul de adecvată, dar am mai inventat şi o teologie ruşinoasă a „circumstanţelor atenuante”, prin care o scuzăm.
Oamenii nu mai ezită acum să spună: „Oh, ce m-am enervat!” şi după un minut, să conducă în rugăciune. Dar el nu face decât să bolborosească cuvinte. Eu nu am deloc încredere într-un om care îşi pierde cumpătul. Nu cred că un om care izbucneşte şi îşi pierde cumpătul este un om spiritual, fie că este predicator, episcop sau papă. Un astfel de om este firesc şi are nevoie să fie curăţat prin foc şi sânge. Însă noi scuzăm oamenii care spun: „M-am enervat.” Dacă te-ai enervat, ai păcătuit şi ai nevoie să fii curăţit de accesele tale de furie! Dar noi am integrat firea pământească în ortodoxia noastră şi, în loc să fim smeriţi, îl mărim pe acel om mândru.
În urmă cu câţiva ani, Dumnezeu mi-a dat o sulă ascuţită şi mi-a spus: „Acum, fiule, printre celelalte îndatoriri ale tale, una va fi să înţepi toate eurile umflate pe care le vezi. Du-te şi înfige o sulă în ele.” Şi de atunci au fost mai multe bubuituri şi sâsâituri în lucrarea mea în timp ce aerul a ieşit din euri. Oamenii mă urăsc din cauza aceasta, dar eu îi iubesc pentru privilegiul de a-i reduce la mărimea lor, pentru că, dacă este ceva ce noi ar trebui să punem în rânduială, atunci acest lucru este să vedem cât de mici suntem.
Cât am fost tânăr, mi-au plăcut întotdeauna armele. Aveam un pistol de calibru 22 şi îmi plăcea mult să împuşc. Doar aşa, de plăcere, când nu aveam nimic altceva de făcut – lucrul acesta este foarte rar acum; mă duceam cu un alt băiat şi împuşcam ceea ce noi numeam o pasăre de mâl. Aceasta arăta ca o raţă foarte mare, dar după ce o jumuleam, era cel mai mare ipocrit pe care l-am văzut vreodată. De fapt, nu avea decât pene. Când ajungeam la pasărea reală, ea era cam cât un măcăleandru mai mare. Aceasta este descrierea multor creştini. Noi ne punem penele pe margini, astfel încât oamenii să nu ştie cât de mici suntem.
Cuvântul „a mortifica” provine din acelaşi cuvânt latinesc din care provine şi „morgă” – un loc în care se pun cadavrele. Acest cuvânt înseamnă a muri. Însă noi nu prea mai vorbim despre asta. Vorbim despre acest lucru şi totuşi, nu credem în a deveni mici. Dar nu vei fi niciodată un om spiritual, dacă Dumnezeu nu te reduce la mărimea ta potrivită.
Mortificarea este un cuvânt nou-testamentar. Întoarce spatele sinelui tău şi socoteşte-te mort cu adevărat şi răstignit împreună cu Hristos. Apoi aşteaptă-te ca sângele lui Isus şi puterea Duhului Sfânt să facă real ceea ce credinţa ta a socotit. Şi apoi începe să trăieşti lucrul acesta. Unii oameni se duc la altar şi se sfinţesc, dar ei încă sunt plini de resentimente, încă sunt mereu gata de harţă. Încă iubesc banii. Încă se mânie. Încă se uită unde nu ar trebui. Şi apoi pretind că sunt sfinţiţi. Ei sunt doar nişte prefăcuţi sau, mai rău decât atât, sunt nişte oameni înşelaţi. Fie dăm la moarte firea pământească, fie ea ne va vătăma până în punctul în care nu vom avea nici putere, nici bucurie, nici roadă, nici folos, nici biruinţă.
Simplifică-ţi viaţa
Începe prin a-ţi simplifica viaţa. Practic, toată lumea are prea multe, ştie prea multe, vede prea multe, aude prea multe, merge în prea multe locuri şi se întoarce din prea multe locuri. Trebuie să ne simplificăm vieţile, căci dacă nu o facem, vom pierde extrem de mult.
Viaţa are un centru şi un perimetru. În centrul sufletului Îl vei găsi pe Dumnezeu. Apoi urmează curtea de afară, câmpiile, pădurile şi deşerturile din depărtate. Majoritatea oamenilor nu trăiesc în centrul vieţilor lor. „Opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu” (Psalmul 46:10a) sunt cuvinte importante din Biblie. Majoritatea oamenilor s-ar teme de faptul că ar decădea dacă nu ar mai striga. Dacă s-ar opri şi ar tăcea, suficient de mult cât să asculte glasul lui Dumnezeu, ar simţi că aceasta a fost cea mai rece întâlnire din toată lumea.
Unele dintre cele mai minunate întâlniri din lume sunt cele în care Dumnezeu este prezent într-o putere atât de copleşitoare, încât oamenilor le este frică să vorbească. Unele dintre cele mai minunate întâlniri la care am participat au fost cele în care nimeni nici măcar nu şoptea. Puterea cea mare a lui Dumnezeu era acolo şi nimeni nu îndrăznea să-şi deschidă gura. Când mă rog cel mai elocvent, viaţa mea de rugăciune este cel mai puţin împlinită. Însă atunci când încetez să mai fiu elocvent şi Îi dau lui Dumnezeu mai puţină teologie, tac şi doar privesc îndelung în sus, aşteptând ca Dumnezeu să vorbească inimii mele, El vorbeşte cu aşa o putere încât trebuie să pun mâna pe un creion şi un carneţel şi să iau notiţe din ceea ce Dumnezeu spune inimii mele.
Cu cât ne îndepărtăm mai mult de centrul vieţilor noastre, cu atât prindem mai multă viteză şi puterea se micşorează. Oricine se pricepe la maşinării ştie că dacă ai o roată mică pe axul motorului ai mai puţină viteză, dar mai multă putere. Dacă pui o roată mare pe axul motorului, ai mai multă viteză, dar mai puţină putere. De aceea schimbi treptele la maşină – ai mai multă putere la o treaptă mai mică, dar mai multă viteză la o treaptă mai mare pentru că eşti departe de centru. Aşa este şi cu oamenii lui Dumnezeu.
Cu cât te îndepărtezi mai mult de centrul inimii tale, de prezenţa lui Dumnezeu şi de sanctuarul sufletului tău, cu atât mai repede mergi, dar în acelaşi timp, şi puterea scade. Multora le place să meargă repede; nu le pasă de putere. Socrate era în Atena şi cineva l-a dus prin magazinele cu lucruri ieftine din oraş. După o jumătate de zi de mers pe jos în picioarele goale, l-au lăsat să se aşeze şi să se odihnească. Apoi i-au spus:
– Socrate, ce crezi despre toate acestea?
El le-a răspuns:
– Nu am ştiut niciodată că în Atena sunt atât de multe lucruri pe care nu le vreau.
Îmi place răspunsul acesta, vouă nu? Dar astăzi mulţi sunt prea ocupaţi, ştiu prea multe şi citesc prea multe lucruri.
Unii spun că sunt radical, însă eu am fost numit radical de când aveam nouăsprezece ani. Permiteţi-mi să vă dau un sfat. Ştiţi cum puteţi avea parte de o trezire în suflet ca să puteţi înainta? Duceţi-vă acasă şi scoateţi din priză radioul şi televizorul, şi lăsaţi-le aşa zece zile întregi. Nu vă spun să le aruncaţi. Era cât pe ce să vă spun să mergeţi acasă şi să scoateţi telefonul din priză, dar nu voi spune asta, deşi poate că ar fi necesar. Dar, cel puţin, duceţi-vă acasă şi scoateţi din priză radioul şi televizorul. Apoi, staţi singuri cu Dumnezeu şi descoperiţi-L pentru prima dată.
Ajunseseră aproape în punctul disperării, când un moderator i-a spus unui lucrător creştin tânăr din faţă: „Frate, vrei să ne conduci în rugăciune încă o dată, ca Dumnezeu să ne dea lumină cu privire la ceea ce putem scrie în Crez despre Dumnezeu?”
Tânărul s-a ridicat, a apucat spătarul din faţa lui, şi-a închis ochii strâns, şi-a scuturat capul şi s-a rugat cu mare sobrietate: „Oh, Dumnezeule, Tu eşti Duh; infinit, etern, neschimbat în fiinţa Ta, înţelepciune, putere, sfinţenie, dreptate, bunătate şi adevăr.”
Cineva a spus: „E suficient; aceasta este definiţia.” Şi au scris o pe hârtie. Deci, iat-o: Dumnezeu este Duh; infinit, etern, neschimbat în fiinţa Sa, înţelepciune, putere, sfinţenie, dreptate, bunătate şi adevăr.
Novatian din vechime a spus: „În contemplarea maiestăţii lui Dumnezeu, toată elocvenţa este neputincioasă”, adică Dumnezeu este întotdeauna mai mare decât orice se poate spune despre El. Nicio limbă nu este demnă de El. El este mai sublim decât întregul sublim, mai înălţat decât toată înălţimea, mai profund decât toată profunzimea, mai splendid decât toată splendoarea, mai puternic decât toată puterea, mai plin de adevăr decât tot adevărul. Este mai măreţ decât toată maiestatea, mai plin de milă decât toată mila, mai drept decât toată dreptatea, mai plin de îndurare decât toată îndurarea. Nimic din tot ceea ce poate spune cineva despre El nu este de ajuns.
În Isaia este pasajul acesta: „Ridicaţi-vă ochii în sus şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr, în şir, oştirea lor? El le cheamă pe toate pe nume; aşa de mare e puterea şi tăria Lui, că una nu lipseşte” (40:26). Până când cineva nu mi-a arătat, nu am văzut ce era acolo. Isaia foloseşte o figură de stil care este, probabil, cea mai înaltă figură de stil concepută vreodată de mintea vreunui om. Nu cred că Shakespeare, David sau Isaia au avut vreodată un gând mai înalt decât acesta.
Omul acesta, Isaia, a văzut stelele de pe cer ca nişte oi pe o păşune verde, iar pe marele Dumnezeu atotputernic, Păstorul, umblând printre ele şi chemându-le pe nume. Şi dacă nu ţi-e teamă că îţi va crăpa capul din cauza efortului, încearcă să-ţi imaginezi numărul infinit de stele care punctează cerul de sus. Apoi gândeşte-te că Dumnezeu conduce stelele precum un păstor îşi conduce turma, chemându-le pe fiecare pe nume. Şi niciuna din ele nu lipseşte. Acesta este Dumnezeul nostru.
Fraţii mei, Dumnezeu ne cheamă să-L mărim pe El, să-L vedem mare. O întâlnire nu este mare din cauză că sunt mulţi oameni prezenţi. O întâlnire este mare din cauză că un număr de oameni văd un Dumnezeu mare în acea întâlnire. Şi cu cât Dumnezeu este văzut mai mare, cu atât mai mare este întâlnirea. Un prieten de-al meu are o vorbă: „Aş vrea mai degrabă să am o mică, mare întâlnire, decât o mare, mică întâlnire.” Sunt o mulţime de întâlniri mari care sunt mici pentru că Dumnezeul din ele este un Dumnezeu mic. Şi sunt o mulţime de întâlniri mici care sunt mari pentru că Dumnezeu este mare în mijlocul lor.
Dacă eşti creştin şi înaintezi în vârstă în Dumnezeu, ar trebui să te apropii tot mai mult de Dumnezeu, şi Dumnezeu ar trebui să însemne pentru tine din ce în ce mai mult, iar celelalte lucruri din ce în ce mai puţin. Dacă încă ai nevoie să fii răsfăţat de pastor de nu ştiu câte ori pe lună ca să te ţină fericit, atunci ai nevoie de ajutor din partea lui Dumnezeu, prietene.
Dacă Dumnezeu nu este cel mai mare lucru din lume pentru tine, toate vorbele tale nu mă vor impresiona niciodată. Noi trebuie să ajungem în locul în care Dumnezeu înseamnă totul pentru noi, când mergem la o întâlnire şi Îl vedem pe Dumnezeu, ne gândim la Dumnezeu şi Îl simţim pe Dumnezeu. Noi trebuie să-L vedem pe Dumnezeu peste tot în jurul nostru, acolo unde El Se pogoară peste noi şi-L vedem într-o vedenie, în răcoarea zilei. Trebuie să-L vedem într-un munte, în tunet şi foc. Trebuie să-L vedem pe cruce, în sânge şi lacrimi, şi venind pe cer, călărind un cal alb şi stând pe tron judecând popoarele. Însă întotdeauna să-L vedem pe Dumnezeu şi Dumnezeu să fie tot.
Vreau să las în urma mea o aromă de Dumnezeu, astfel încât Dumnezeu să primească toată cinstea. Când spun Dumnezeu, mă refer la Dumnezeul Triunic. Cineva m-a acuzat odată că vorbesc despre Dumnezeu tot timpul, în timp ce alţii vorbesc despre Isus tot timpul. Ei bine, nu i-am răspuns. Nu răspund niciodată unui om critic; mi-e frică. Ştiu cât de ascuţită mi-e limba, aşa că îmi ţin gura închisă. Dar ştiu lucrul acesta: când spun Dumnezeu, mă refer la Isus, la Tatăl şi la Duhul Sfânt. Aşadar, atunci când vorbesc despre Dumnezeu, nu despart Dumnezeirea. Frate, nu poţi separa Dumnezeirea. Crezul din vechime spune că „noi nu trebuie să confundăm Persoanele, şi nici să separăm substanţa.” Şi Dumnezeu nu poate fi nicăieri prezent doar parţial.
Oriunde este Dumnezeu, El este cu totul acolo, pentru că nu se poate separa substanţa care este Dumnezeu. Deci unde este Tatăl este şi Fiul şi Duhul Sfânt. Şi unde este Fiul, este şi Tatăl şi Duhul Sfânt. Şi unde este Duhul Sfânt este şi Tatăl şi Fiul. Aşadar, binecuvântata Trinitate este aici – El este aici în întregime; nu parţial, ci este în întregime aici. Dumnezeu nu trimite reprezentanţi; Dumnezeu Însuşi este aici. Iar dacă acestea nu sunt veşti bune pentru tine, trebuie să te naşti din nou.
Acesta este primul lucru – măreşte-L pe Dumnezeu. Lucrarea ta va fi mică, iar tu vei trăi şi vei muri mic, dacă nu vei avea un Dumnezeu mai mare. Mă rog ca Dumnezeul nostru măreţ să Se arate mare în ochii noştri, astfel încât atunci când ne întâlnim, conversaţiile noastre să nu mai fie „discuţii pe teme profesionale”, ci toate să fie despre Dumnezeu.
Dă la moarte firea pământească
Cel de-al doilea lucru este să mortifici – să dai la moarte – firea pământească. Creştinii ar face bine să admită faptul că există o realitate de care trebuie să se ocupe, şi aceasta este carnea. Prin carne nu mă refer la trupul tău. Această concepţie monastirească învechită că Dumnezeu e mânios pe trupul tău este cât se poate de prostească. Trupul tău nu este decât ţapul pe care îl călăreşti, asta-i tot. Nu este nici bun, nici rău; nu este decât oase, carne şi sânge, şi atât. Este ceea ce gânditorii şi filosofii numesc amoral – nici moral, nici imoral, doar neutru.
Aşadar, când Biblia spune „faceţi să moară faptele trupului”, nu se referă la a-ţi omorî sângele, oasele, epiderma, părul, dinţii, ochii şi stomacul. Dumnezeu nu este mâniat pe trupul tău fizic. Când Biblia spune „faceţi să moară faptele trupului” se referă la ego-ul tău, la omul tău vechi, acel sine, acel rău care este în tine; acel cadou pe care l-ai primit de la diavol în ziua în care te-ai născut; acel lucru lăuntric – aceasta este firea ta pământească.
Dacă omul vechi ar fi fost ceva care ar fi putut fi smuls, cum scoţi o ceapă din grădină, atunci noi toţi ne-am simţi foarte mândri de faptul că am fost de-cepizaţi şi demascaţi. Însă partea cea mai teribilă a răstignirii firii pământeşti este că firea pământească este persoana ta. Când Domnul spune să dai la moarte firea pământească, El nu spune să faci abuz de trupul tău înfometându-l sau întinzându-l pe un pat de cuie. El spune să te pui pe tine însuţi pe cruce. Acest lucru este ceea ce oamenii nu vor să facă.
Unele denominaţii au început crezând în doctrina răstignirii sinelui, a omorârii sinelui, a mortificării firii pământeşti prin crucea lui Isus. Toate acestea sunt însă acum vechituri; fac parte din categoria calului, trăsurii şi a cizmelor cu butoni până sus. Nimeni nu mai crede în această doctrină, sau, dacă o cred, nu o trăiesc. Cred că este mai bine să nu crezi şi să spui acest lucru, cum fac unii dintre bunii noştri prieteni calvinişti, decât să spui că tu crezi şi apoi să trăieşti fără să ţii seama de lucrul acesta, sfidându-l.
Sunt o mulţime de oameni care încearcă să-l scoată pe omul vechi cu basma curată. Ce vreau să spun prin omul vechi? Mă refer la mândria ta, la simţul superiorităţii tale, la ticăloşia ta, la toanele tale, la caracterul tău deplorabil, la lascivitatea ta şi la pornirea ta spre ceartă. La ce mă refer, Reverend? Mă refer la studiul tău, la vânătoarea ta după o biserică mai mare, la faptul că eşti nemulţumit de colectă şi dai vina pe administrator că nu eşti chemat de o biserică mai mare. Motivul pentru care nu eşti chemat este că nimeni nu te vrea. La aceasta mă refer, Reverend.
Diaconilor, la ce mă refer? Mă refer la faptul că staţi la întâlnirile de comitet şi îl faceţi pe bietul vostru pastor să ajungă la capătul puterilor pentru că sunteţi prea încăpăţânaţi să vă smeriţi şi să recunoaşteţi că aţi greşit.
Muzicienilor, la ce mă refer? Mă refer la acea purtare care te face să urăşti pe cineva care cântă puţin mai bine decât tine. Mă refer la acea gelozie care te face să vrei să cânţi la vioară, în timp ce toată lumea ştie că nu poţi, în special dirijorul de cor. Îl urăşti şi îţi doreşti să moară şi te rogi în ascuns să fie chemat în Punxsutawney. La aceasta mă refer. Toate acestea pot avea loc sub masca spiritualităţii şi poate că am învăţat să stăm cu capul într-o parte, să ne încrucişăm încet mâinile, să ne punem un zâmbet de fericire celestă precum Francisc de Assisi şi să fim la fel de carnali ca întotdeauna.
Nu ştiu de ce te temi de sfinţire şi nici nu mă interesează. Dar îţi spun lucrul acesta: mai bine ţi-ai da la moarte firea pământească, căci dacă nu o faci, ea va face ceva îngrozitor cu tine. În aceste zile teribile în care trăim, noi nu doar am acceptat firea pământească în manifestarea ei bună din punct de vedere moral, considerând-o destul de adecvată, dar am mai inventat şi o teologie ruşinoasă a „circumstanţelor atenuante”, prin care o scuzăm.
Oamenii nu mai ezită acum să spună: „Oh, ce m-am enervat!” şi după un minut, să conducă în rugăciune. Dar el nu face decât să bolborosească cuvinte. Eu nu am deloc încredere într-un om care îşi pierde cumpătul. Nu cred că un om care izbucneşte şi îşi pierde cumpătul este un om spiritual, fie că este predicator, episcop sau papă. Un astfel de om este firesc şi are nevoie să fie curăţat prin foc şi sânge. Însă noi scuzăm oamenii care spun: „M-am enervat.” Dacă te-ai enervat, ai păcătuit şi ai nevoie să fii curăţit de accesele tale de furie! Dar noi am integrat firea pământească în ortodoxia noastră şi, în loc să fim smeriţi, îl mărim pe acel om mândru.
În urmă cu câţiva ani, Dumnezeu mi-a dat o sulă ascuţită şi mi-a spus: „Acum, fiule, printre celelalte îndatoriri ale tale, una va fi să înţepi toate eurile umflate pe care le vezi. Du-te şi înfige o sulă în ele.” Şi de atunci au fost mai multe bubuituri şi sâsâituri în lucrarea mea în timp ce aerul a ieşit din euri. Oamenii mă urăsc din cauza aceasta, dar eu îi iubesc pentru privilegiul de a-i reduce la mărimea lor, pentru că, dacă este ceva ce noi ar trebui să punem în rânduială, atunci acest lucru este să vedem cât de mici suntem.
Cât am fost tânăr, mi-au plăcut întotdeauna armele. Aveam un pistol de calibru 22 şi îmi plăcea mult să împuşc. Doar aşa, de plăcere, când nu aveam nimic altceva de făcut – lucrul acesta este foarte rar acum; mă duceam cu un alt băiat şi împuşcam ceea ce noi numeam o pasăre de mâl. Aceasta arăta ca o raţă foarte mare, dar după ce o jumuleam, era cel mai mare ipocrit pe care l-am văzut vreodată. De fapt, nu avea decât pene. Când ajungeam la pasărea reală, ea era cam cât un măcăleandru mai mare. Aceasta este descrierea multor creştini. Noi ne punem penele pe margini, astfel încât oamenii să nu ştie cât de mici suntem.
Cuvântul „a mortifica” provine din acelaşi cuvânt latinesc din care provine şi „morgă” – un loc în care se pun cadavrele. Acest cuvânt înseamnă a muri. Însă noi nu prea mai vorbim despre asta. Vorbim despre acest lucru şi totuşi, nu credem în a deveni mici. Dar nu vei fi niciodată un om spiritual, dacă Dumnezeu nu te reduce la mărimea ta potrivită.
Mortificarea este un cuvânt nou-testamentar. Întoarce spatele sinelui tău şi socoteşte-te mort cu adevărat şi răstignit împreună cu Hristos. Apoi aşteaptă-te ca sângele lui Isus şi puterea Duhului Sfânt să facă real ceea ce credinţa ta a socotit. Şi apoi începe să trăieşti lucrul acesta. Unii oameni se duc la altar şi se sfinţesc, dar ei încă sunt plini de resentimente, încă sunt mereu gata de harţă. Încă iubesc banii. Încă se mânie. Încă se uită unde nu ar trebui. Şi apoi pretind că sunt sfinţiţi. Ei sunt doar nişte prefăcuţi sau, mai rău decât atât, sunt nişte oameni înşelaţi. Fie dăm la moarte firea pământească, fie ea ne va vătăma până în punctul în care nu vom avea nici putere, nici bucurie, nici roadă, nici folos, nici biruinţă.
Simplifică-ţi viaţa
Începe prin a-ţi simplifica viaţa. Practic, toată lumea are prea multe, ştie prea multe, vede prea multe, aude prea multe, merge în prea multe locuri şi se întoarce din prea multe locuri. Trebuie să ne simplificăm vieţile, căci dacă nu o facem, vom pierde extrem de mult.
Viaţa are un centru şi un perimetru. În centrul sufletului Îl vei găsi pe Dumnezeu. Apoi urmează curtea de afară, câmpiile, pădurile şi deşerturile din depărtate. Majoritatea oamenilor nu trăiesc în centrul vieţilor lor. „Opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu” (Psalmul 46:10a) sunt cuvinte importante din Biblie. Majoritatea oamenilor s-ar teme de faptul că ar decădea dacă nu ar mai striga. Dacă s-ar opri şi ar tăcea, suficient de mult cât să asculte glasul lui Dumnezeu, ar simţi că aceasta a fost cea mai rece întâlnire din toată lumea.
Unele dintre cele mai minunate întâlniri din lume sunt cele în care Dumnezeu este prezent într-o putere atât de copleşitoare, încât oamenilor le este frică să vorbească. Unele dintre cele mai minunate întâlniri la care am participat au fost cele în care nimeni nici măcar nu şoptea. Puterea cea mare a lui Dumnezeu era acolo şi nimeni nu îndrăznea să-şi deschidă gura. Când mă rog cel mai elocvent, viaţa mea de rugăciune este cel mai puţin împlinită. Însă atunci când încetez să mai fiu elocvent şi Îi dau lui Dumnezeu mai puţină teologie, tac şi doar privesc îndelung în sus, aşteptând ca Dumnezeu să vorbească inimii mele, El vorbeşte cu aşa o putere încât trebuie să pun mâna pe un creion şi un carneţel şi să iau notiţe din ceea ce Dumnezeu spune inimii mele.
Cu cât ne îndepărtăm mai mult de centrul vieţilor noastre, cu atât prindem mai multă viteză şi puterea se micşorează. Oricine se pricepe la maşinării ştie că dacă ai o roată mică pe axul motorului ai mai puţină viteză, dar mai multă putere. Dacă pui o roată mare pe axul motorului, ai mai multă viteză, dar mai puţină putere. De aceea schimbi treptele la maşină – ai mai multă putere la o treaptă mai mică, dar mai multă viteză la o treaptă mai mare pentru că eşti departe de centru. Aşa este şi cu oamenii lui Dumnezeu.
Cu cât te îndepărtezi mai mult de centrul inimii tale, de prezenţa lui Dumnezeu şi de sanctuarul sufletului tău, cu atât mai repede mergi, dar în acelaşi timp, şi puterea scade. Multora le place să meargă repede; nu le pasă de putere. Socrate era în Atena şi cineva l-a dus prin magazinele cu lucruri ieftine din oraş. După o jumătate de zi de mers pe jos în picioarele goale, l-au lăsat să se aşeze şi să se odihnească. Apoi i-au spus:
– Socrate, ce crezi despre toate acestea?
El le-a răspuns:
– Nu am ştiut niciodată că în Atena sunt atât de multe lucruri pe care nu le vreau.
Îmi place răspunsul acesta, vouă nu? Dar astăzi mulţi sunt prea ocupaţi, ştiu prea multe şi citesc prea multe lucruri.
Unii spun că sunt radical, însă eu am fost numit radical de când aveam nouăsprezece ani. Permiteţi-mi să vă dau un sfat. Ştiţi cum puteţi avea parte de o trezire în suflet ca să puteţi înainta? Duceţi-vă acasă şi scoateţi din priză radioul şi televizorul, şi lăsaţi-le aşa zece zile întregi. Nu vă spun să le aruncaţi. Era cât pe ce să vă spun să mergeţi acasă şi să scoateţi telefonul din priză, dar nu voi spune asta, deşi poate că ar fi necesar. Dar, cel puţin, duceţi-vă acasă şi scoateţi din priză radioul şi televizorul. Apoi, staţi singuri cu Dumnezeu şi descoperiţi-L pentru prima dată.