Pentru un creştin, pedeapsa şi purtarea crucii sunt asemănătoare, dar nu identice. Diferă între ele în multe feluri foarte importante. Cele două idei sunt de obicei considerate a fi acelaşi lucru, iar cuvintele care întruchipează aceste idei sunt folosite în mod interschimbabil. Există, totuşi, o distincţie clară între ele. Atunci când le confundăm nu gândim corect; şi când nu gândim corect despre adevăr pierdem un beneficiu de care, altfel, ne-am putea bucura.

Crucea şi nuiaua apar în relaţie strânsă în Scripturile Sfinte, dar nu sunt acelaşi lucru. Nuiaua este impusă fără acordul celui care o suferă. Crucea nu poate fi impusă de altcineva. Chiar şi Hristos a purtat crucea prin propria-I alegere liberă. El a spus următoarele despre viaţa pe care Şi-a dat-o pe Calvar: „Nimeni nu Mi-o ia cu sila, o dau Eu de la Mine.” El avea toate oportunităţile să scape de cruce, dar Şi-a făcut faţa ca o cremene ca să Se ducă la Ierusalim să moară. Singura constrângere pe care a cunoscut-o a fost constrângerea dragostei.

Pedeapsa este un act al lui Dumnezeu; purtarea crucii este un act al creştinului. Când Dumnezeu, în dragostea Lui, pune nuiaua pe spatele copiilor Lui, nu cere permisiune. Pentru credincios, pedeapsa nu este voluntară decât în sensul că el alege voia lui Dumnezeu cunoscând faptul că acea voie include pedeapsa. „Căci Domnul pedepseşte pe cine iubeşte şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte. Suferiţi pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl?"

Crucea nu vine niciodată nesolicitată; nuiaua da. „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze.” Aici e vorba de o alegere clară, inteligentă, o alegere pe care trebuie să o facă fiecare individ cu hotărâre şi prevedere. În Împărăţia lui Dumnezeu nimeni nu s-a împiedicat vreodată de o cruce.

Dar ce este crucea pentru creştin? Evident, nu este instrumentul de lemn pe care romanii îl foloseau ca să execute sentinţa la moarte primită de cei vinovaţi de crime capitale. Crucea este suferinţa pe care o îndură creştinul ca o consecinţă a faptului că Îl urmează pe Hristos în deplină ascultare. Hristos a ales crucea prin faptul că a ales cărarea ce a dus la ea; tot aşa este şi cu urmaşii Lui. Pe calea ascultării se găseşte crucea, şi noi ne luăm crucea când păşim pe acea cale.

După cum crucea se găseşte pe calea ascultării, tot aşa pedeapsa se găseşte pe calea neascultării. Dumnezeu nu pedepseşte niciodată un copil perfect ascultător. Gândiţi-vă la părinţii noştri trupeşti; ei niciodată nu ne pedepseau pentru ascultare, ci numai pentru neascultare.

Când simţim boldul nuielei, putem fi siguri că suntem temporar în afara căii bune. Dimpotrivă, durerea crucii înseamnă că suntem pe cale. Însă iubirea Tatălui nu este mai mare sau mai mică, indiferent de calea pe care suntem. Dumnezeu ne pedepseşte nu ca să ne poată iubi, ci pentru că ne iubeşte. Într-o casă bine organizată un copil neascultător se poate aştepta la pedeapsă; în casa lui Dumnezeu niciun creştin nepăsător nu poate spera să scape de pedeapsă.

Dar cum putem şti într-o anumită situaţie dacă durerea pe care o simţim provine de la cruce sau de la nuia? Durerea este durere indiferent de sursa de la care vine. Iona, în fuga lui de voia lui Dumnezeu, a suferit o furtună la fel de mare ca Pavel care era în centrul voii lui Dumnezeu; aceeaşi mare sălbatică a ameninţat viaţa amândurora. Şi Daniel în groapa cu lei era într-un necaz la fel mare ca Iona în burta balenei. Cuiele au pătruns la fel de adânc în mâinile lui Hristos când murea pentru păcatele lumii ca şi în mâinile celor doi tâlhari ce mureau din cauza propriilor păcate. Atunci, cum putem distinge crucea de nuia?

Cred că răspunsul este limpede. Când vine necazul nu trebuie decât să observăm dacă este impus sau ales. „Ferice va fi de voi”, a spus Domnul nostru, „când oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră!” Dar asta nu e tot! Mai sunt încă trei cuvinte: „din pricina Mea”. Cuvintele acestea arată că suferinţa trebuie să vină în mod voluntar, că trebuie să fie o sub-alegere a alegerii lui Hristos şi a neprihănirii. Dacă acuzaţia pe care oamenii ne-o aduc este adevărată, nu urmează nicio fericire.

Ne înşelăm singuri când încercăm să transformăm pedeapsa primită pe drept într-o cruce şi când încercăm să ne bucurăm de ceva de care am face mai bine să ne pocăim. „Ce fală este să suferiţi cu răbdare să fiţi pălmuiţi, când aţi făcut rău? Dar dacă suferiţi cu răbdare, când aţi făcut ce este bine, lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu” (1 Petru 2:20). Crucea este totdeauna pe calea neprihănirii. Simţim durerea crucii numai atunci când suferim din pricina lui Hristos, prin propria noastră alegere voluntară.

Cred că există, de asemenea, un alt fel de suferinţă, unul care nu se încadrează în niciuna din categoriile discutate mai sus. Nu vine nici în urma nuielei, nici în urma crucii, nu este impusă ca un corector moral, nici îndurată ca rezultat al vieţii şi mărturiei noastre creştine. Vine în cursul naturii, şi se iveşte din multele rele pe care le moşteneşte firea. Ne vizitează pe toţi într-o măsură mai mare sau mai mică şi s-ar părea că nu are nicio semnificaţie spirituală clară. Sursa acesteia poate fi un incendiu, o inundaţie, doliu, pagube, accidente, boli, bătrâneţe, oboseală sau condiţiile neplăcute ale lumii, în general. Ce avem de făcut în privinţa acestora?

Ei bine, unele dintre cele mai bune suflete au reuşit să preschimbe chiar şi aceste necazuri neutre în bine. Prin rugăciune şi smerire de sine, ele au curtat necazul ca să devină prietenul lor şi au făcut din suferinţa aspră profesorul lor care să-i instruiască în artele cereşti. Să nu le urmăm noi exemplul?