Editorial

Ceea ce spune Dumnezeu Bisericii Sale într-o anumită perioadă depinde în totalitate de starea ei morală şi spirituală şi de nevoia spirituală a ceasului. Liderii religioşi care continuă mecanic să expună Scripturile fără să ţină seama de situaţia religioasă actuală nu sunt cu nimic mai buni decât cărturarii şi învăţătorii Legii din vremea lui Isus care repetau papagaliceşte Legea fără să aibă cea mai mică idee despre ceea ce se întâmpla în jurul lor din punct de vedere spiritual. Ei îi hrăneau pe toţi cu aceeaşi mâncare şi erau total inconştienţi de faptul că exista aşa ceva ca hrană la vreme potrivită. Profeţii nu făceau niciodată această greşeală, nici nu-şi iroseau eforturile în acest fel. Ei vorbeau totdeauna condiţiei în care se aflau oamenii în vremea lor. 

Astăzi avem nevoie de predicatori profetici; nu numai predicatori ai profeţiei, ci predicatori cu un dar al prorociei. Cuvântul prorociei lipseşte. Avem iarăşi nevoie de darul discernământului la amvoanele noastre! Acesta nu înseamnă abilitatea de a prezice ce avem nevoie, ci înseamnă un ochi uns, puterea penetrării şi interpretării spirituale, abilitatea de a evalua scena religioasă aşa cum este ea văzută din perspectiva lui Dumnezeu, şi de a ne spune ce se întâmplă de fapt. 

Probabil că nu a mai existat un alt timp în istoria lumii în care atât de mulţi oameni să ştie atât de multe despre evenimentele religioase, ca astăzi. Ziarele sunt nerăbdătoare să publice ştiri religioase; revistele de ştiri seculare consacră câteva pagini din fiecare număr faptelor Bisericii şi ale sinagogii; un număr de asociaţii de presă adună ştirile bisericilor şi le pun la dispoziţia ziarelor religioase contra unui preţ foarte mic. Chiar angajarea unor profesionişti în domeniul publicităţii care să-i impulsioneze pe cutare sau cutare predicator sau cutare mişcare religioasă nu mai este ceva neobişnuit; poşta este ticsită de reclame şi „puneri în circulaţie”, în timp ce radioul şi televizorul se unesc în a spune publicului care ascultă ce fac oamenii religioşi pretutindeni în lume. 

O mai mare publicitate făcută religiei s-ar putea să fie în regulă şi nu am nimic împotriva ei. Cu siguranţă, religia ar trebui să fie lucrul care merită cel mai mult să fie publicat ca ştire pe tot pământul, şi gândul că mulţi oameni vor să citească despre ea ar putea să ne încurajeze puţin. Ceea ce mă deranjează este că în mijlocul acestui vacarm religios, abia dacă se înalţă un glas care să ne spună ce crede Dumnezeu despre asta.  

Unde este omul care poate vedea printre confeti şi benzi de hârtie ca să-şi dea seama în ce direcţie se îndreaptă parada, care a fost motivul pentru care a început iniţial şi, mai ales, cine merge în fruntea ei, pe locul de onoare? 

Nu faptul că bisericile sunt neobişnuit de active în zilele noastre, nici ce fac oamenii religioşi ar trebui să ne atragă atenţia, ci de ce stau astfel aceste lucruri. Marea întrebare este: de ce? Şi se pare că nimeni nu are răspunsul la ea. Şi nu doar că nu există răspuns la ea, dar abia dacă este cineva care să pună această întrebare! Pur şi simplu nu ne trece prin cap că trebuie să punem o asemenea întrebare. Creştinii continuă să-şi flecărească discuţiile religioase cu o privire nedumerită. Autenticitatea creştinismului actual este luată ca de la sine înţeles de către masele religioase, exact aşa cum era luată de bună autenticitatea iudaismului atunci când a venit Hristos. Oamenii sunt conştienţi că văd o anumită activitate în desfăşurare, dar nu au nici cea mai mică idee ce anume înseamnă ea şi habar nu au unde este Dumnezeu sau ce relaţie are El cu toate aceste lucruri. 

Lucrul de care avem nevoie cu disperare astăzi este înţelegere profetică. Erudiţii pot interpreta trecutul; dar este nevoie de profeţi care să interpreteze prezentul. Cunoştinţa va face un om capabil să rostească o judecată asupra zilelor noastre de ieri, dar este nevoie de un dar de vedere clară ca să se poată da o sentinţă asupra vremii actuale. Peste o sută de ani istoricii vor şti ce se întâmpla din punct de vedere religios în anul Domnului nostru 1956; dar pentru noi va fi prea târziu. Noi ar trebui să ştim chiar acum. 

Dacă e ca creştinismul să aibă parte de o reînnoire, aceasta trebuie să vină prin alte mijloace decât cele folosite acum. Dacă biserica din cea de-a doua jumătate a acestui secol e să se refacă de pe urma rănilor pe care le-a suferit în prima jumătate, trebuie să-şi facă apariţia un nou tip de predicator. Tipul de predicator conducător-al-sinagogii nu va fi niciodată de ajuns. Nici tipul de om preoţesc care îşi îndeplineşte îndatoririle, îşi ia salariul şi nu pune nicio întrebare, nici tipul de păstor care vorbeşte duios şi care ştie cum să facă în aşa fel ca religia creştină să fie acceptabilă pentru toţi nu va fi de ajuns. Toţi aceştia au fost încercaţi şi găsiţi uşori. 

Un alt soi de lider religios trebuie să se ridice printre noi. El trebuie să fie de tipul vechiului profet, un om care L-a văzut pe Dumnezeu şi a auzit un glas de la Tron. Când va apărea el (şi Îi cer lui Dumnezeu să nu fie doar unul, ci mulţi), el se va opune categoric tuturor lucrurilor pe care civilizaţia noastră încrezută şi linguşitoare le îndrăgeşte. El va contrazice, va denunţa şi va protesta în Numele lui Dumnezeu, şi-şi va câştiga ură şi împotrivire din partea unui mare segment al creştinătăţii. Este foarte probabil ca un astfel de om să fie sfrijit, zdrenţuit, cu vorbire necioplită şi puţin supărat pe lume. El îl va iubi pe Hristos şi sufletele oamenilor până în punctul în care va fi gata să moară pentru slava Lui şi pentru salvarea celorlalţi. Dar nu se va teme de nimic care are în nări suflare trecătoare. 

Aceasta înseamnă că avem nevoie ca darurile Duhului să-şi facă din nou apariţia în biserică. Şi convingerea mea este că darul de care avem cea mai mare nevoie acum este darul prorociei.