Editorial

Tu vrei să știi gândurile mele asupra textului din 1 Timotei 1:8: „Noi știm că Legea este bună dacă cineva o întrebuințează bine”, iar eu îți voi îndeplini bucuros dorința. Nu întenționez să îți trimit o predică pe textul acesta, totuși puțină atenție la organizarea acestui subiect nu strică, chiar dacă e într-o scrisoare către un prieten. Ignoranța cu privire la natura și scopul Legii stă la baza celor mai multe greșeli religioase. Aceasta este rădăcina neprihănirii de sine, motivul principal pentru care Evanghelia lui Hristos nu mai primeşte atenţia cuvenită și cauza acelei nesiguranțe și lipsei de consistență din mulți care, deși își spun învățători, nu înțeleg ce spun sau ce declară. Dacă spunem mai întâi ce înseamnă Legea și felul în care știm că Legea e bună, cred că va fi ușor, pornind de la aceste premise, să deducem care este întrebuințarea bună a Legii. 

În multe pasaje din Vechiul Testament, Legea semnifică revelația întreagă a voii lui Dumnezeu, ca în Psalmul 1:2 și 19:7. Însă Legea, în sensul strict al cuvântului, este în contrast cu Evanghelia. De aceea apostolul îi acordă multă atenție în epistolele sale către Romani și Galateni. Cred că este evident faptul că în pasajul sugerat de tine, apostolul vorbește despre legea lui Moise. Dar, pentru a avea o perspectivă mai clară asupra subiectului, ar fi nimerit să privim înapoi la vremuri mai timpurii. 

Așadar, Legea lui Dumnezeu este, în sensul larg al cuvântului, acea normă sau acea desfășurare stabilită mai dinainte pe care El a rânduit-o pentru creaturile Sale, potrivit cu caracterele și capacitățile lor diferite, astfel ca ele să poată împlini scopul pentru care au fost create. Toată creația neînsuflețită înțelege această lege. Vântul sau furtuna împlinesc cuvântul sau legea Lui. El a rânduit fazele lunii, iar soarele știe când să apună, când să răsară și să facă totul după plăcerea Creatorului. Dacă ne-am putea închipui că soarele ar fi o ființă inteligentă și ar refuza să strălucească sau ar pleca din locul în care l-a pus Dumnezeu, atunci ar fi un călcător al legii. Dar nu există o asemenea dezordine în lumea naturală. Legea lui Dumnezeu în sensul acesta sau, după cum mulți aleg să spună, legea naturii nu este altceva decât amprenta puterii lui Dumnezeu prin care toate lucrurile dăinuie și se pun în mișcare potrivit voii Sale de la început: „Căci El zice și se face; poruncește și ce poruncește ia ființă”. 

Animalele lipsite de rațiune sunt și ele sub o lege; adică, Dumnezeu le-a dat instincte conform soiurilor lor diferite pentru susținerea și păstrarea lor, care se armonizează întotdeauna. O înțelepciune cu mult superioară tuturor invențiilor omenești arată preocupările și interesele fiecărui animal; aceasta este vizibilă în felul în care se construieşte cuibul unei păsări sau în organizarea unui stup de albine. Însă această înțelepciune este restrânsă în limite precise; ele acționează fără să aibă un plan prestabilit și sunt incapabile să facă bine sau rău din punct de vedere moral. 

Când Dumnezeu a creat omul, El l-a învățat mai multe decât pe dobitoace și l-a făcut mai înțelept decât păsările cerului. L-a făcut pentru Sine, a suflat în el un duh nemuritor și incapabil de dezintegrare, i-a dat o calitate de a nu se mulțumi cu orice bun creat, l-a înzestrat cu o înțelegere, cu o voință și cu sentimente care l-au calificat pentru cunoașterea și slujirea Creatorului său și pentru o viață de părtășie cu El. Așadar legea lui Dumnezeu cu privire la om este acea normă de conduită și caracter la care trebuie să se conformeze o creatură numită astfel, așa încât scopul creației Sale să poată fi împlinit, iar înțelepciunea lui Dumnezeu să se arate în el și prin el. Omul nu a fost constrâns să rămână în această stare fericită și armonioasă, așa cum trebuie să rămână creaturile care, neavând rațiune, practic nu au altă opțiune decât să acționeze sub influența directă a puterii divine. După cum era capabil să rămână în continuare în starea în care a fost creat, tot astfel era capabil și să renunțe la ea. Și asta a făcut omul când a păcătuit mâncând din fructul oprit. Nu trebuie să presupunem că această interdicție era toată legea lui Adam, astfel încât, dacă s-ar fi abținut să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului, ar fi putut face ce ar fi vrut (spunem noi) în alte privințe. Această interdicție era testul ascultării sale; și atâta timp cât o respecta, nu putea să aibă dorințe contrare sfințirii, pentru că natura lui era sfântă. Însă când a încălcat-o, el a nesocotit întreaga lege și s-a făcut vinovat de idolatrie, de blasfemie, de răzvrătire și crimă. Lumina divină din sufletul lui s-a stins, chipul lui Dumnezeu a fost desfigurat; el a ajuns ca Satan, de care a ascultat și a pierdut puterea de a ține acea lege care era strâns legată de fericirea lui. Cu toate acestea, legea a rămas în vigoare: Dumnezeul binecuvântat nu Își putea pierde dreptul la acea reverență, dragoste și ascultare care I Se cuvin Lui întotdeauna din partea creaturilor Sale inteligente. Astfel, Adam a devenit un călcător de lege și a adus asupra sa pedeapsa, moartea. Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, după planul Lui veșnic, a dezvăluit făgăduința referitoare la sămânța femeii și a instituit jertfe ca tipare pentru ispășirea de păcat pe care El, la împlinirea vremii, urma să o facă, jertfindu-Se pe Sine. 

După căderea sa, Adam nu a mai fost o persoană publică; el a fost mântuit prin har, prin credință. Însă depravarea pe care a adus-o asupra naturii umane a rămas. Copiii săi și toți urmașii lui, s-au născut după chipul său păcătos, fără capacitatea sau predispoziția de a păzi legea. Pământul s-a umplut imediat de răutate. Dar câţiva oameni din fiecare secol care a urmat au fost păstrați prin har și credință în promisiune. Avraam a fost privilegiat cu o revelație mai distinctă și mai deplină a legământului harului; el a văzut ziua lui Hristos și s-a bucurat. Pe vremea lui Moise, Dumnezeu a găsit cu cale să Își pună deoparte un popor special și lor le-a făcut cunoscută legea Sa cu mare solemnitate la muntele Sinai. Această lege consta în două părți distincte, foarte diferite ca volum și scop, deși ambele erau poruncite de aceeași autoritate. 

Decalogul sau Cele Zece Porunci, rostite de însuși glasul lui Dumnezeu este un sumar al acelei legi originale conform căreia a fost creat omul, dar vestită într-o formă prohibitivă, întrucât israeliții fiind depravați de păcat, ca restul omenirii, erau foarte înclinați spre săvârșirea oricărei nelegiuiri. Această lege nu putea veni sub forma unui legământ, pentru ca omul să poată fi îndreptățit prin ascultare de el; căci, cu mult înainte de proclamarea acesteia, lui Avraam i-a fost propovăduită Evanghelia (Galateni 3:8). Însă Legea a venit pentru ca păcatul să se înmulțească; pentru ca mărimea, răutatea și pustiul păcatului să poată fi cunoscute; fiindcă aceasta ajunge la cele mai ascunse gânduri ale inimii, pretinde o ascultare absolută și continuă și denunță un blestem peste toți cei ce nu-i rămân supuși. 

La aceasta s-a mai adăugat și legea levitică sau ceremonială care impunea o varietate de rânduieli, curățiri și jertfe; iar respectarea lor era absolut necesară, în acea vreme, pentru o închinare care să fie primită de Dumnezeu. Prin supunerea față de aceste rânduieli, poporul Israel își păstra dreptul legal la binecuvântările făgăduite lor ca națiune și care nu erau limitate doar la închinătorii spirituali: acestea erau niște orânduieli și ajutoare care îi îndrumau pe cei care se temeau cu adevărat de Dumnezeu și își conștientizau păcatul, să privească înainte prin credință la marea jertfă, la Mielul lui Dumnezeu care, la împlinirea vremurilor, urma să ia păcatul, jertfindu-Se pe Sine. Legea ceremonială a fost abrogată în ambele aspecte despre care am vorbit, prin moartea lui Hristos. Atunci, iudeii au încetat să mai fie poporul special al lui Dumnezeu; și fiindcă Isus a ispășit păcatul și a adus o neprihănire veșnică prin ascultarea Sa până la moarte, toate celelalte jertfe au devenit inutile și fără rost. Evanghelia ia locul legii ceremoniale în același fel în care soarele compensează din plin pentru strălucirea stelelor și pentru licărirea slabă a lunii, care sunt acoperite de slava lui. Credincioșii din vechime erau eliberați de strictețea legii morale prin jertfele care arătau spre Hristos. Credincioșii de acum sunt eliberați printr-o aplicare directă a sângelui legământului. Ambele categorii de credincioși renunță la orice fel de dependenţă de legea morală pentru justificare și ambele o acceptă ca o regulă de viață din mâna Mijlocitorului, fiind împuterniciți să i se supună într-un mod sincer, deși imperfect. 

Dacă un israelit care se încredea în supunerea sa față de legea morală, îndrăznea să respingă rânduielile ceremoniale, el ar fi fost lepădat. Tot astfel, dacă vreunul din cei ce se numesc creștini este atât de satisfăcut de îndatoririle lui morale, încât nu vede nevoia de a alerga la Hristos ca la singura speranță, legea prin care el caută viața va fi, pentru el, calea spre moarte. Hristos și numai Hristos ne izbăvește, prin credința în Numele Lui, de blestemul legii, întrucât El S-a făcut blestem pentru noi. 

A doua întrebare este aceasta: Cum am ajuns noi să cunoaștem că legea este bună? Fiindcă în mod firesc, noi nu știm lucrul acesta și nici nu putem gândi așa ceva. Nu putem fi vrăjmași ai lui Dumnezeu și în același timp să acceptăm legea Lui; de fapt, acesta este motivul repulsiei noastre față de El, pentru că noi credem că legea după care vom fi judecați are învățături prea stricte și amenințări prea severe; prin urmare oamenii, în starea lor firească, vor să schimbe această lege. Ei cred că ar fi mai bine dacă nu li s-ar cere mai mult decât pot face, dacă li s-ar fi permis mai multă libertate și în special, dacă nu ar fi fost înarmată împotriva celor ce o încalcă cu pedeapsa veșnică. Acest lucru este evident din argumentele unui păcătos care se află în întuneric; unii gândesc: „Eu nu sunt așa de rău ca alții” și prin aceasta se referă la faptul că Dumnezeu va face cu siguranță o diferență și va observa favorabil ceea ce ei presupun că este bun în ei. Alții spun: „Dacă eu nu capăt milă, ce se va întâmpla cu cea mai mare parte a omenirii?”, lăsând să se înțeleagă clar că ar fi greu și nedrept ca Dumnezeu să pedepsească așa o mare mulțime de oameni. Alții încearcă să își atenueze păcatele, cum a spus și Ionatan altădată: „Am gustat puțină miere cu vârful toiagului pe care-l aveam în mână: iată-mă, voi muri.” „Aceste patimi sunt naturale; trebuie să mor fiindcă mă las în voia lor?” Pe scurt, spiritualitatea și strictețea legii, severitatea și efectul ei de uniformizare, care anulează toate diferențele aparente din caracterele umane și care închide gura tuturor, fără nicio deosebire, sunt cele trei caracteristici ale legii care nu pot permite omului firesc să fie bun. 

Acest prejudiciu în defavoarea legii poate fi înlăturat doar prin puterea Duhului Sfânt. Lucrarea Lui este să ilumineze și să convingă conștiința; să transmită o imagine a maiestății, a sfințeniei, a dreptății și a autorității Dumnezeului cu care avem de-a face. Prin această lucrare a Sa păcătosul percepe răutatea și goliciunea păcatului, este golit de toate pretențiile lui deșarte, este constrâns să pledeze vinovat și trebuie să se justifice înaintea Judecătorului său, chiar dacă Acesta îl va condamna. De asemenea, slujba Lui este și să descopere harul și gloria Salvatorului din faptul că El a împlinit Legea pentru noi și S-a angajat prin făgăduință să dea putere celor ce cred în El să o onoreze cu o ascultare cuvenită. Apoi are loc o schimbare a gândirii, și păcătosul încuviințează că Legea este sfântă, dreaptă și bună. El recunoaște că Legea este sfântă: că manifestă sfințenia lui Dumnezeu, iar perfecțiunea naturii umane constă într‑o conformitate cu aceasta. Nu există nicio virtute în om decât dacă este influențat de Legea lui Dumnezeu; fără ea, cu cât sunt mai minunate abilitățile și capacitățile lui naturale, cu atât este mai detestabil și mai rău. El declară că Legea este dreaptă, că izvorăște din dreptul și autoritatea incontestabilă a lui Dumnezeu asupra creaturilor Sale și este compatibilă cu dependența lor de El și cu abilitățile cu care i-a înzestrat la început. Și chiar dacă noi am pierdut prin păcat aceste abilități, dreptul Lui nu poate fi îndepărtat; prin urmare este corect din partea Lui să pedepsească călcătorii de Lege. Și după cum este drept ca Dumnezeu să facă lucrul acesta, în aceeași măsură este bine și pentru om; ascultarea lui de Lege și bunăvoința lui Dumnezeu din aceasta reprezintă fericirea adevărată pentru el și este imposibil ca omul să fie fericit altfel. Numai că, după cum am insinuat, aceste lucruri trebuie să se aplice păcătoșilor potrivit cu Evanghelia și cu relația lor nouă, prin credință, cu Domnul Isus Hristos, care a ascultat Legea și a făcut ispășire pentru păcat în folosul lor; așa încât prin El, ei sunt eliberați de condamnare și au dreptul să se bucure de toate beneficiile ascultării Sale; și în plus, ei primesc Legea de la El ca o normă impusă prin exemplul Său și prin constrângerile nespuse față de iubirea Sa răscumpărătoare. Acestea fac ca ascultarea să fie plăcută, iar puterea pe care o au de la El o face ușoară. 

Acum putem, într-un final, să punem întrebarea: „Ce înseamnă să întrebuințezi bine Legea?” Expresia aceasta implică faptul că Legea poate să nu fie întrebuințată bine; și mulți oameni fac lucrul acesta. Nu este o întrebuințare bună a Legii dacă căutăm să fim justificați și acceptați de Dumnezeu prin ascultarea noastră de Lege, fiindcă nu a fost rânduită cu scopul acesta și nici nu poate să o satisfacă în situația noastră. A încerca asta înseamnă să aduci o acuzare îndrăzneață înțelepciunii și bunătății lui Dumnezeu; fiindcă dacă neprihănirea ar putea veni prin Lege, atunci Hristos a murit în zadar (Gal. 2:21; 3:21). Prin urmare această nădejde nu este doar nejustificată, ci și păcătoasă; și când aceasta persistă în lumina Evangheliei, nu este nimic altceva decât o respingere voită a harului lui Dumnezeu. O altă întrebuințare greșită a Legii, adică un abuz al Legii și al Evangheliei este să pretinzi că dacă Hristos a împlinit-o, credincioșii nu au nicio obligație față de ea în general. O asemenea afirmație nu este doar păcătoasă, ci și cât se poate de absurdă și imposibilă; fiindcă Legea își are bazele în relația dintre Creator și creatură și trebuie neapărat să rămână în vigoare cât există această relație. Atâta timp cât El este Dumnezeu și noi suntem creaturi, în orice stare sau situație supozabilă sau posibilă am fi, El trebuie să aibă un drept superior la reverența noastră, la dragostea, încrederea, slujirea și supunerea noastră. Niciun creștin adevărat nu poate da curs cu bună știință unui gând sau unei dorințe de a fi eliberat total sau în parte de obligația sa de a asculta de Dumnezeu; ci mai degrabă ar tresări speriat și dezgustat la gândul acesta. Dar Satan se străduie să ducă sufletele instabile de la o extremă la alta și de prea multe ori a și reușit. Trudiți din pricina atâtor eforturi inutile de a ține Legea ca prin ea să aibă viață și apoi îmbrățișând un concept despre Evanghelie lipsit de putere, ei au disprețuit până la urmă acea ascultare care este onoarea unui creștin și care ține, în esență, de caracterul lui și au abuzat de harul lui Dumnezeu până la desfrâu. Însă noi nu am învățat așa de la Hristos. 

Vorbind afirmativ, Legea este întrebuințată bine atunci când, prin intermediul ei, omul este convins de păcat. Legea a venit pentru ca să se înmulțească păcatul; nu ca să facă pe oameni mai răi, deși ocazional și prin abuz are efectul acesta, ci să-i sensibilizeze cu privire la răutatea lor. Dacă avem Legea lui Dumnezeu în mâinile noastre, noi nu trebuie să ne mai formăm opiniile influențați fiind de cugetările și obiceiurile lumii, unde răul este numit bine și binele rău, ci trebuie să analizăm fiecare principiu, atitudine și obicei, după standardul acesta. Dacă oamenii ar fi convinși să facă lucrul acesta, nu după mult timp ar asculta Evanghelia cu atenție. Pe unii, Duhul lui Dumnezeu îi convinge în felul acesta, după care, cu toată sinceritatea, pun întrebarea temnicerului: „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” De aici începe lucrarea harului; iar păcătosul, osândit în conștiința lui, este adus la Isus pentru a primi viața. Legea mai este întrebuințată bine atunci când o folosim ca o lupă pentru a privi slava lui Dumnezeu. Slava Lui este arătată în mod deosebit în Hristos, însă în cea mai mare parte este cu referire specială la Lege și nu poate fi distinsă altfel. Noi vedem desăvârșirea și excelența Legii în viața Sa. Dumnezeu a fost glorificat prin ascultarea Lui ca om. Ce caracter perfect ne-a arătat El! Totuși, acesta nu este altceva decât o reproducere a Legii. Acesta ar fi fost caracterul lui Adam și al întregii lui rase dacă ei ar fi ascultat Legea așa cum se cuvine. Așadar, se pare că aceasta este o instituție sfântă și înțeleaptă pe deplin capabilă de a arăta acea purtare desăvârșită prin care omul ar fi împlinit scopul cu care a fost creat. Apoi vedem strictețea intangibilă a Legii în moartea Sa. Acolo este manifestată slava lui Dumnezeu din Lege. Deși era Fiul Preaiubit și a dat dovadă de o ascultare personală perfectă, totuși când a stat în locul nostru să facă ispășire pentru păcat, El nu a fost cruțat. Din ceea ce a suferit El în Ghețimani și pe cruce învățăm ce înseamnă acea afirmație înfiorătoare: „Sufletul care păcătuiește, acela va muri.” 

O altă întrebuințare bună a Legii este să o consultăm ca pe o autoritate și normă după care să ne reglăm cugetul și purtarea noastră. Harul lui Dumnezeu primit prin credință ne va predispune spre ascultare în general, dar din pricina rămășiței de întuneric și neștiință suntem destul de deficitari în situații specifice. Prin urmare suntem trimiși la Lege pentru a învăța cum să umblăm într‑un mod vrednic de Dumnezeu, care ne-a chemat la împărăția și la slava Sa; și fiecare orânduire își are întrebuințarea și locul ei. 

Și în ultimul rând, putem întrebuința Legea bine, când o folosim ca un test prin care să ne judecăm în privința creşterii în har. Credincioșii sunt așa de diferiți de cei de odinioară și de mulți alții de acum care calcă pe urmele lor, încât, dacă s-ar compara cu ei înșiși din trecut sau cu alții, fără această întrebuințare bună a Legii, ar fi înclinați să aibă o părere mult mai bună decât ar trebui cu privire la realizările lor. Dar atunci când ei se întorc la standardul acesta, se prăbușesc în țărână și adoptă limbajul lui Iov: „Iată, eu sunt prea mic; ce să-Ți răspund?” 

Așadar putem concluziona pe scurt felul în care Legea este bună pentru cei ce o întrebuințează bine. Aceasta le oferă o imagine clară și completă a voii lui Dumnezeu și a căii pe care trebuie să mergem. Studiind Legea, ei dezvoltă un rafinament spiritual pentru bine și rău. Credinciosul antrenat este ca un meșter iscusit care are în mână o ruletă și cu ea poate măsura și stabili ceva cu precizie, în timp ce alții estimează după ochi și nu pot face decât o presupunere arbitrară care, de cele mai multe ori, este greșită. Aceasta mai este și un mijloc divin de a-i ține smeriți, prin faptul că le amintește de neajunsurile și slăbiciunile lor și îi face să Îl îndrăgească nespus de mult în inimile lor pe Isus, Cel ce a împlinit Legea, și le aduce aminte de îndatoririle pe care le au și de dependența lor absolută, clipă de clipă, de El. 

Dacă aceste gânduri îți sunt de folos, atunci dorința mea este satisfăcută. Ți le trimit în grabă, nădăjduind că Domnul le va însoți cu binecuvântarea Sa pentru alții. Subiectul acesta este de o importanță extraordinară și dacă oamenii l-ar înțelege așa cum se cuvine, s-ar rezolva unele controverse înverșunate, care au apărut în ultima vreme. Înțelegerea clară a distincției, legăturii și armoniei dintre Lege și Evanghelie și a subordonării lor reciproce pentru a o ilustra și demonstra pe cealaltă este un privilegiu deosebit și un mijloc foarte bun de a păzi sufletul să se prindă în mrejile ereziilor dintr-o parte sau alta.