Editorial

„Tot aşa, Cristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă” (Evrei 9:28).

Suntem cu toţii conştienţi de faptul că nimic nu este perfect, că lucrurile pe care Cristos a venit să le facă încă nu sunt sfârşite, că lucrările diavolului încă nu sunt nimicite definitiv, că păcatele încă nu sunt luate la modul experimental, că în cunoaşterea spirituală a rasei umane, Dumnezeu încă nu este cunoscut pe deplin – „acum, încă nu vedem că toate Îi sunt supuse”. Se pare că victoria nu este câştigată. Este imposibil să citim relatarea Întrupării, să o credem, să urmăm istoria veacurilor care au urmat după Întrupare fără să simţim în adâncul inimii că este nevoie de ceva mai mult, că Întruparea a fost pregătitoare şi că desăvârşirea înţelesului ei nu poate fi îndeplinită decât printr-o altă venire la fel de personală, la fel de precisă, la fel de absolută, la fel de reală cum a fost şi prima din istoria noastră umană.

„Cristos ... Se va arăta a doua oară.” Nu există nici un mod de a scăpa de înţelesul simplu al acestei propoziţii – decât prin jocuri de cuvinte. Prima idee zugrăvită de ele este aceea a unei veniri personale reale a lui Isus în viitor. A spiritualiza o afirmaţie ca aceasta şi a încerca să aduci aplicaţii la ea în orice alt fel decât în acela în care un copilaş ar înţelege-o, înseamnă să ajungi la rea-credinţă în privinţa simplităţii declaraţiilor biblice. Poate că există multe interpretări ale modului şi timpului în care El va veni, sau dacă va veni să vestească un mileniu sau să-l încoroneze, dar faptul venirii Lui efective este dincolo de orice îndoială. În toate scrierile lui, Pavel este conştient de acest adevăr al celei de-a doua veniri. În unele din ele, nu zăboveşte asupra lui prea mult şi cu claritatea cu care vorbeşte în altele din simplul motiv că nu este subiectul specific pe care îl tratează. În epistolele către tesaloniceni, avem învăţăturile lui Pavel despre acest lucru explicate foarte clar. În centrul primei epistole, avem un pasaj care declară într-un limbaj precis că: „Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Cristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpitţi toţi împreună cu ei, în nori ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.”

Iacov scrie celor care erau în necaz: „Fiţi şi voi îndelung răbdători, întăriţi-vă inimile, căci venirea Domnului este aproape.”

Cu la fel de multă limpezime, Petru a spus primilor ucenici: „Fiţi treji, puneţi-vă toată nădejdea în harul, care vă va fi adus, la arătarea lui Isus Cristos.”

Ioan, care şi-a sprijinit capul pe pieptul Domnului şi care a scris unul dintre cele mai minunate cuvinte mistice despre la El, a spus: „Ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este. Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El este curat.”

Iuda a spus celor cărora le scria: „Voi, prea iubiţilor, zidiţi-vă sufleteşte pe credinţa voastră prea sfântă, rugaţi-vă prin Duhul Sfânt, ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu, şi aşteptaţi îndurarea Domnului nostru Isus Cristos pentru viaţa veşnică.” Fiecare scriitor al Noului Testament prezintă acest adevăr ca o parte a credinţei creştine obişnuite. Credinţa în cea de-a doua venire personală, efectivă a lui Isus a făcut ca creştinismul primitiv să înflorească şi a reprezentat puterea primilor creştini de a râde în faţa morţii şi de a învinge toate forţele care stăteau împotriva lor. În zilele noastre, nimic nu este mai necesar ca o nouă declaraţie a acestui fapt vital al credinţei creştine. Gândiţi-vă ce s-ar întâmpla dacă întreaga Biserică şi-ar ridica faţa către Răsărit şi ar aştepta dimineaţa; dacă ar aştepta aşa cum Domnul vrea ca ea să aştepte – nu să privească îndelung la stele şi să cerceteze calendarele, ci cu mijlocul încins pentru slujbă şi cu candelele arzând, aşteptând slujind. Dacă întreaga Biserică creştină ar aştepta astfel, s-ar dezbrăca de caracterul ei lumesc, de necredinţa ei şi de toate celelalte lucruri care o împiedică să mărşăluiască spre cucerire.

Textul acesta face mai mult decât să afirme faptul celei de-a doua veniri. Într-un mod remarcabil, declară înţelesul ei: „Cristos ... Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului”. Pentru a o înţelege corect, trebuie să o analizăm prin punerea celei de-a doua veniri în contrast cu prima venire. Aceasta este ceea ce vrea să spună scriitorul, deoarece contextul afirmă că El S-a arătat la împlinirea vremii ca să poarte păcatele. Acum spune că: „Cristos ... Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului”. Toate lucrurile primei veniri erau necesare pentru cea de-a doua, dar toate lucrurile celei de-a doua veniri vor fi diferite de cele ale primei veniri. Prin prima Lui venire, păcatul a fost descoperit. Însăşi crucea Lui a fost locul unde toată ura adâncă a inimii umane s-a exprimat în modul cel mai diabolic în faţa cerului, a pământului şi a iadului.

A însemnat de asemenea descoperirea întunericului ca fiind contrar luminii. „Oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina” a fost strigătul suprem al inimii lui Isus. Mai mult, prezenţa Lui în lume a însemnat revelaţia morţii spirituale ca fiind contrară vieţii. Vedem ce este de fapt moartea spirituală în încercarea continuă a oamenilor de a materializa lucrarea Lui, în încercarea ucenicilor Lui, ca şi a celorlalţi, şi eşecul lor absolut de a aprecia învăţătura spirituală pe care El a dat-o.

În prima Lui venire, El nu doar că a descoperit păcatul, dar l-a şi purtat. În cuvintele: „Tot aşa, Cristos, a fost jertfit (în Biblia Cornilescu: „S-a adus jertfă”) o singură dată ca să poarte păcatele multora”, nu se face referire doar la momentul ultim a crucii. Cuvintele „a fost jertfit” sunt folosite în relaţie cu actul lui Dumnezeu de a-L jertfi. O interpretare absolut corectă ar fi dacă am înlocui cuvintele „a fost jertfit” cu „a fost dat” – cuvântul pe care îl avem în Evanghelia după Ioan: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe Singurul Lui Fiu”. Haideţi să punem acest cuvânt aici – tot aşa, Cristos a fost dat o singură dată ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară. De-a lungul întregii Lui vieţi, S-a aşezat sub păcat pentru a-l lua. Şi-a purtat limitele prin toată viaţa Sa. A trăit în sărăcie, în durere, în singurătate; şi toate aceste lucruri sunt limitări care rezultă din urma păcatului. Toată sărăcia este consecinţa păcatului. Este bine să ne amintim acest lucru. Problema sărăciei are o problemă mai profundă ce stă la baza ei, şi anume, problema păcatului. Nu vreau să spun că omul sărac este totdeauna cel păcătos. Departe de aşa ceva. Pentru oamenii care trăiesc în tihnă, în comfort şi în belşug este foarte uşor să scrie despre binecuvântarea sarăciei. Nu există nici o binecuvântare a sărăciei, atâta timp cât Dumnezeu conduce toată măcinarea şi zdrobirea vieţii umane către un bine fundamental. Toată sărăcia este rezultatul păcatului, fie în omul sărac, fie în ceilalţi care îl jefuiesc. Când Isus Cristos a venit în trup, a pătruns în limitele care urmează păcatului şi a purtat păcatul în conştienţa Sa de-a lungul anilor – nu doar sărăcia, dar şi durerea în toate formele ei, şi singurătatea.

Toate durerile inimii umane erau în inima Lui până în momentul în care a rostit acel strigăt cumplit: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”

Pentru că El S-a ocupat de păcat în mod definitiv şi l-a nimicit din rădăcini la prima Lui venire, cea de-a doua venire va fi una a biruinţei. El va veni din nou, nu în sărăcie, ci în belşug. Va veni din nou, nu în durere, ci cu toată bucuria. Va veni din nou, nu în singurătate, ci ca să strângă în jurul Lui toate sufletele care au crezut, au privit, au slujit şi au aşteptat. Tot ce a existat în prima Lui venire de durere, de singurătate, de sărăcie şi de păcat, va lipsi din a doua venire. Prima venire a fost pentru Ispăşire, cea de-a doua va fi pentru Conducere. A venit, luând formă umană pentru a se ocupa de păcat şi a-l osândi. El a luat păcatul şi va veni din nou pentru a stabili acea Împărăţie, ale cărei baze le-a pus în prima venire.

Textul acesta afirmă scopul venirii. „Şi după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata, tot aşa, Cristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă.” Este sugerată o similaritate:

„Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata”. În contrast cu această rânduială duală este: „Tot aşa, Cristos, după ce S-a jertfit o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L aştepată”. Este o diferenţiere ciudată în sfârşitul celor două afirmaţii. Ne-am aştepta să urmeze în felul următor pentru a completa comparaţia: oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata; tot aşa Cristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, în vederea judecăţii. Aceasta ar părea o comparaţie echilibrată, însă autorul nu scrie astfel. Chiar această diferenţă dezvăluie înţelesurile primei şi celei de-a doua veniri. Oamenilor le este rânduit să moară, Cristos S-a adus jertfă ca să poarte păcatele multora. După moarte urmează judecata; El vine din nou pentru mântuire. Aşa cum prima venire a nimicit moartea rânduită oamenilor, a doua venire va schimba judecata în mântuire. „Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată.” Deseori se afirmă cu nepăsare că oamenii trebuie să moară. În timp ce recunoaştem adevărul acestei afirmaţii, întrebăm: De ce trebuie să moară? Ştiinţa nu poate să explice moartea mai mult decât poate explica viaţa. Încă nu se poate spune de ce mor oamenii. Cum mor, de ce mor, nu! Vă voi spune eu de ce! Moartea este plata păcatului. Ştiinţa admite că moartea vine prin călcarea anumitor legi, dar Ştiinţa foloseşte un alt cuvânt decât păcat. „Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată” prin porunca Dumnezeului Atotputernic pentru că sunt păcătoşi şi nici un om nu se poate eschiva de la această poruncă.

Dar El a fost jertfit de Dumnezeu ca să poarte păcatele multora. Acesta era răspunsul primei veniri la rânduirea omului pentru moarte.

Dincolo de moarte, mai este o altă rânduire – aceea a judecăţii. Cine poate face apel împotriva dreptăţii absolute a acestei rânduiri? El „Se va arăta a doua oară, nu în vederea păactului, ca să aducă mântuirea...” Pentru aceia care au auzit mesajul primei Veniri, care l-au crezut, care s-au încrezut în marea Lui lucrare şi care au găsit adăpost în misterul arătării Lui şi al purtării păcatului – pentru astfel de oameni, mântuirea ia locul judecăţii. Dar pentru omul care nu vrea să se adăpostească sub prima Venire şi sub valoarea ei ispăşitoare, judecata rămâne. Toate lucrurile începute de prima Lui venire vor fi împlinite de cea de-a doua.

La cea de-a doua venire, salvarea va fi deplină pentru individ – neprihănire, sfinţire, răscumpărare. Am crezut şi am fost mântuiţi. Credem şi suntem mântuiţi. Credem şi vom fi mântuiţi. Ultima etapă va fi atunci când El va veni.

Cei care au adormit sunt în siguranţă cu Dumnezeu, iar El Îi va aduce cu Sine atunci când va veni. Încă nu sunt desăvârşiţi, „pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârşire fără noi”. Se odihnesc, se odihnesc conştient. Ei a părăsit trupul acesta şi sunt „acasă la Domnul”, dar nu sunt încă desăvârşiţi; ei aşteaptă. În miezul luptei de pe pământ noi aşteptăm – în lumina şi bucuria cerului ei aşteaptă – cea de-a doua Venire. Cerul o aşteaptă. Pământul o aşteaptă. Iadul o aşteaptă. Universul o aşteaptă. Această venire va fi pentru aceia care Îl aşteaptă. Cine sunt aceia care Îl aşteaptă? „ De la idoli v-aţi întors la Dumnezeu ca să slujiţi Dumnezeului celui viu şi adevărat şi să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său.” Primul lucru este întoarcerea de la idoli. Am făcut noi acest lucru? Apoi, pentru că ne-am întors de la idoli, Îl slujim, Îl aşteptăm. Aceasta este aşteptarea pe care o cere Noul Testament şi pentru aceia care Îl aşteaptă, cea de-a doua veniri a Lui va însemna mântuire. „Cristos Se va arăta.” Slăvită Evanghelie! El Se va arăta pentru a vindeca rănile întregii creaţii.