Editorial

1. Gândiţi-vă că privirea voastră aţintită la Isus vă va menţine părtăşia cu Isus. Şi oare nu merită acest lucru efortul? Oh, creştini! Ce este această părtăşie dacă nu cerul anticipat? Prin aceasta noi ne bucurăm de persoana Lui, de toate legăturile dulci cu persoana Sa, de moartea Sa, de toate roadele, privilegiile şi puterile mântuitoare ale morţii Sale. Prin aceasta, Hristos ne duce „în casa de ospăţ, şi dragostea era steagul fluturat peste mine” (Cânt. Cânt. 2:4). Prin aceasta suntem duşi pe munte cu Hristos, pentru a-L putea vedea (ca să spunem aşa) schimbat la faţă şi pentru a putea spune împreună cu Petru: „Învăţătorule, este bine să fim aici; să facem colibe”. Oh, ce binecuvântare să-L aveţi pe Hristos locuind în inima voastră şi voi să vă aveţi locuinţa în sânul lui Hristos! Oh, ce binecuvântare să păstraţi o comunicare reciprocă între Hristos şi sufletele noastre! El a purtat păcatele noastre, primim noi tămăduirea Lui? El a suferit răni pentru noi, bem noi balsamul spiritual care a ţâşnit din rănile Lui? El a luat asupra Lui păcătoşenia noastră, ne îmbrăcăm noi cu neprihănirea Lui? El a suferit dureri pentru noi, dar venim noi la El şi aducem odihna Lui în sufletele noastre? El a îmbrăţişat blestemul şi condamnarea noastră, îmbrăţişăm noi binecuvântarea, justificarea şi mântuirea? În acest scop, privim noi la Isus? Dacă Îşi ascunde faţa prin părăsiri, să nu ne odihnim până când nu Îl găsim, iar când Îl găsim, să Îl ţinem strâns, să nu-I dăm drumul, să nu-L alungăm din inimă prin stricăciunea noastră. Astfel, dacă preţuim prezenţa lui Hristos, cu câtă tihnă ne vom păstra şi ne vom spori părtăşia cu Hristos!

2. Gândiţi-vă că necesităţile voastre zilnice vă cer să priviţi frecvent la Isus. Aveţi nevoie de Hristos, aveţi nevoie ca El să se roage în voi, aveţi nevoie ca El să se roage pentru voi înaintea Tatălui vostru ceresc, aveţi nevoie ca El să lucreze în voi, aveţi nevoie ca El să lucreze pentru voi binecuvântata Lui voie, aveţi nevoie ca El să vă aducă pe voi şi nevinovăţia voastră înaintea prezenţei Tatălui în viaţă şi în moarte şi la ziua judecăţii; nu există nici o clipă din viaţa voastră în care să nu vă aflaţi într-o nevoie continuă de Isus Hristos, şi poate un om flămând să-şi uite pâinea? Poate cerbul însetat să uite izvorul? Poate un om în lanţuri să uite libertatea? Poate un copil aflat în sărăcie să-şi uite tatăl bogat şi cinstit? Oh, lăsaţi ca necesităţile voastre să vă conducă la Hristos şi să vă amintească de Hristos! Nu este El fântâna care umple toate lipsurile?

Creştini! Consultaţi propriile voastre experienţe. Nu vă odihniţi cel mai bine atunci când priviţi la Isus şi vă sprijiniţi pe Isus? Oh, atunci, de ce nu vă odihniţi şi nu vă sprijiniţi totdeauna pe El? Uneori spuneţi: „Pâinea Lui este dulce şi paharul Lui este plăcut, cât de plină de dragoste este prezenţa Lui!” În asemenea clipe, niciodată nu termini să te minunezi de El. Oh, impresiile dulci care rămân asupra duhurilor noastre în acele clipe! Atunci, de ce nu priviţi totdeauna la El? Sau, măcar, de ce nu vă aflaţi frecvent în postura apostolilor care „stăteau cu ochii pironiţi spre cer, pe când Se suia El [Hristos]” (Fapte 1:10). Cât de îmbogăţite ar fi ceasurile voastre trândave şi timpul vostru liber dacă ar fi expuse la această sursă care împlineşte toate necesităţile, trupeşti şi spirituale!

3. Gândiţi-vă că un ochi sau o inimă îndreptată spre Isus este una dintre cele mai incontestabile dovezi de sinceritate. Unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră. Dacă Hristos este comoara voastră, inimile voastre vor fi fixate asupra lui Isus şi, cu siguranţă, o inimă fixată asupra lui Dumnezeu în Hristos este o dovadă adevărată a harului mântuitor. Acţiunile exterioare sunt cele mai uşor de descoperit, dar cele ale inimii sunt cele mai sigure dovezi. Când cunoştinţa ta nu va fi o dovadă bună a harului tău, când argumentele limbii şi mâinii tale vor fi respinse, totuşi, atunci, acest argument al înclinaţiei inimii tale te va dovedi sincer. Gândiţi-vă la un creştin sărac, care are o judecată slabă, o memorie proastă, şi o limbă bâlbâită, totuşi, dacă inima lui este fixată asupra lui Hristos, aş prefera să mor în starea omului acestuia, şi sufletul meu să fie în situaţia sufletului lui decât în situaţia aceluia care nu are o astfel de inimă, chiar dacă are cele mai respectate talente, capacităţi intelectuale şi abilităţi din lume.

Creştini! Dacă vreţi să aveţi o mărturie sigură a dragostei lui Dumnezeu şi o dovadă sigură a dreptului vostru legal la slavă, trudiţi-vă să vă aţintiţi inima la Hristos; oh, priviţi la Isus; veţi putea fi siguri că Hristos va mărturisi că Îl iubiţi cu adevărat atunci când va vedea că inimile voastre sunt aţintite la El.

4. Gândiţi-vă că privirea voastră aţintită la Isus vă va întări răbdarea sub crucea lui Hristos. Acesta este motivul special al textului: „Să alergăm cu răbdare în alergarea care ne stă înainte. Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu. Uitaţi-vă dar cu luare aminte la Cel ce a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine, pentru ca nu cumva să vă pierdeţi inima, şi să cădeţi de oboseală în minţile voastre” (Evrei 12:1-3). Există o poveste despre un martir în care se relatează că atunci când i s-a oferit un pahar de alcool pentru a-l întări în momentele în care părea să leşine din cauza durerilor mari, el a dat acest răspuns: „Domnului şi Învăţătorului meu I-au dat oţet şi fiere de băut” – ca şi cum a fost uimit văzându se într-o situaţie mult mai bună decât Isus Hristos. Ce mult vă va întări răbdarea în suferinţă dacă vă veţi gândi la răbdarea lui Hristos! Ce, sunteţi trataţi rău? Oh, dar Isus Hristos nu a fost tratat aşa de bine! Puteţi suferi voi atât de mult cât a suferit El? „Eu vă spun: nu.” Oh, atunci stăpâniţi-vă cârtirile şi nemulţumirile, înduraţi cu răbdare puţinul pe care îl suferiţi; şi, în acest scop, „uitaţi-vă cu luare aminte la Cel ce a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare”.

5. Gândiţi-vă la faptul că o vedere amănunţită a lui Hristos va mări bucuria voastră exterioară în Hristos. „Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea: a văzut-o şi s-a bucurat” (Ioan 8:56). O vedere corectă a lui Hristos va face ca creştinul care priveşte corect să fie bucuros în inimă. Nu mă mir că umblaţi neliniştiţi dacă nu aţi încercat niciodată această artă a contemplării lui Hristos; oare puteţi avea linişte de la Hristos şi să nu vă gândiţi niciodată la Hristos? Vă bucuraţi de vreun lucru din lume dacă nu vă aduceţi aminte de el? Dacă ai poseda toate comorile de pe pământ, dacă ai avea drept legal asupra celor mai mari valori, şi nu te-ai gândi la ele, cu siguranţă că acestea nu te-ar bucura niciodată. Veniţi, priviţi ţintă la Isus; fixaţi-vă ochii, gândurile şi inimile asupra acestui obiect binecuvântat, iar apoi veţi putea aştepta experienţa lui David: „gura mea Te laudă cu strigăte de bucurie pe buze când mi-aduc aminte de Tine în aşternutul meu, şi când mă gândesc la Tine în timpul priveghiurilor nopţii” (Ps. 63:5,6). O apropiere frecventă de Hristos, pe calea meditaţiei, nu poate decât să încălzească sufletul în odihnă spirituală. Primăvara, când soarele vine mai aproape de pământul nostru, cât de mult îi laudă toate lucrurile apropierea! Pământul devine verde, copacii înmuguresc, plantele reînvie, păsările cântă melodios, chipurile tuturor lucrurilor zâmbesc la noi, şi toate creaturile de jos se bucură.

Creştini! Numai dacă v-aţi apropia, şi aţi privi la acest Soare al neprihănirii – Isus Hristos – ce primăvară a bucuriei ar fi înlăuntrul vostru! Cât de proaspete şi de verzi ar fi roadele voastre! Cum aţi uita de durerile iernii! Cât de devreme v-aţi trezi (asemenea păsărilor, primăvara) ca să cântaţi lauda Creatorului nostru măreţ şi a Răscumpărătorului nostru drag!

6. Gândiţi-vă la faptul că ochiul aţintit la Isus va păstra vigoarea tuturor harurilor voastre. După cum trupul are tendinţa să se schimbe în felul aerului pe care îl respiră şi a hranei cu care trăieşte, tot aşa, duhurile voastre primesc modificări, potrivit cu obiectele spre care sunt îndreptate. Tu, cel care te plângi de surzenie şi de caracterul greoi al duhului, de faptul că nu-L poţi iubi pe Hristos, nici nu te poţi bucura în dragostea Lui, că nu ai viaţă în rugăciune şi în nici o altă îndatorire, şi cu toate acestea, nu ai încercat niciodată această acţiune înviorătoare sau ai fost neglijent şi inconsecvent în ea. Cum, nu eşti chiar tu cauza propriilor tale plângeri? Spune: „Este viaţa ta ascunsă cu Hristos în Dumnezeu?” Oh, unde trebuie să te duci pentru aceasta dacă nu la Hristos? Dacă vrei să ai lumină şi căldură, atunci de ce nu stai mai mult la lumina soarelui? Dacă vrei să ai mai mult din acel har care curge din Hristos, de ce nu stai mai mult cu Hristos? Din cauza acestei lipse de apelare la Isus Hristos, sufletele voastre sunt precum nişte lumânări neaprinse, iar îndatoririle voastre precum nişte jertfe care nu au foc; duceţi-vă şi aduceţi câte un cărbune în fiecare zi de la acest altar şi vedeţi dacă jertfele voastre nu vor arde; staţi aproape de acest foc înviorător şi vedeţi dacă sentimentele voastre nu se vor încălzi! Cu siguranţă, dacă există vreo mângâiere a nădejdii, dacă există flăcări ale dragostei, vreo viaţă a credinţei, vreo vigoare a dispoziţiilor, dacă există mişcări către Dumnezeu sau înduioşări ale unei inimi îmblânzite, atunci toate curg de aici. Oamenii au tendinţa să-şi plângă lipsa de dorinţă şi nădejde, de bucurie, de credinţă şi de dragoste pentru Isus Hristos, când tocmai această îndatorire le va hrăni pe toate acestea.

7. Gândiţi-vă că este drept ca inimile voastre să fie fixate asupra lui Hristos când inima lui Hristos este atât de mult fixată asupra voastră. Hristos este prietenul nostru, şi de aceea, ne iubeşte şi ne poartă în inima Sa. Iar noi să nu Îl purtăm în inima noastră? Cu siguranţă, aceasta este o pedeapsă aspră; este în contradicţie cu legea prieteniei; dar Hristos este atât prietenul nostru, cât şi Domnul nostru, iar dacă Domnul slavei S-a putut apleca atât de jos încât să-şi fixeze inima asupra ţărânei păcătoase, ar trebui ca noi să fim uşor convinşi să ne fixăm inimile asupra lui Isus Hristos.

Creştini! Nu simţiţi că inima lui Hristos este fixată asupra voastră? Şi că El încă Se gândeşte la voi cu o dragoste blândă chiar şi atunci când voi uitaţi atât de voi înşivă, cât şi de El? Nu Îl vedeţi urmărindu-vă cu îndurări zilnice, mişcând sufletele voastre, îngrijindu-Se de trupurile voastre şi păstrându-le pe amândouă? Nu vă poartă El încontinuu pe braţele dragostei şi nu vă promite că „toate vor lucra împreună pentru binele vostru”? Nu le dă El îngerilor Săi control asupra voastră şi nu coordonează El toate acţiunile Sale către câştigul vostru cel mai mare? Îl puteţi uita pe Domnul, Cel care nu vă uită pe voi? Ruşine acestei mari nerecunoştinţe!! Când Domnul vorbeşte despre gândurile şi relaţia Sa cu noi, El foloseşte acest limbaj: „Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează, şi să n-aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuşi, eu nu te voi uita cu nici un chip: Iată că te-am săpat pe mâinile Mele, şi zidurile tale sunt totdeauna înaintea ochilor Mei!” (Is. 49:15,16). Dar atunci când vorbeşte de gândurile noastre despre El, situaţia stă altfel: „Îşi uită fata podoabele sau mireasa brâul? Dar poporul Meu M-a uitat zile fără număr” (Ier. 2:32). Este ca şi cum El ar spune: „Nu aţi uita hainele de pe voi, nu v-aţi uita verigile, podoabele, brâiele, dar sunt acestea mai valoroase decât Hristos? Totuşi, pe Mine Mă puteţi uita zi după zi”.

8. Gândiţi-vă la faptul că este o poruncă a lui Hristos ca noi să privim la Isus. „Priviţi la Mine, priviţi la Mine, iată-Mă, iată-Mă.” Este o poruncă nu doar sprijinită pe autoritate, dar însoţită şi de alte porunci speciale, date pentru acest scop: ce este botezul? Şi ce este Cina Domnului dacă nu reprezentarea lui Isus Hristos? Oare nu este aceasta ultima poruncă a lui Hristos dată la ultima Sa cină: „faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea”? Şi „Să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea, ori de câte ori veţi bea din el” (1 Cor. 11:24,25). În această rânduială, Îl avem pe Hristos răstignit înaintea ochilor noştri şi, putem noi să-L uităm? Sau, ne putem ţine ochii departe de El? Putem vedea pâinea frântă şi vinul separat în mod evident de pâine, şi să nu ne aducem aminte (potrivit Scripturii) de agonia lui Hristos din grădină şi de pe cruce? Putem lua şi mânca pâinea, putem lua şi bea paharul şi să nu înţelegem faptul că Hristos S-a coborât din cer pentru a hrăni sufletele noastre? Într-un astfel de moment, dacă-L uităm pe Domnul Isus Hristos, acest lucru va dovedi lipsa noastră de dragoste, nerecunoştinţa noastră şi neascultarea noastră în orice fel.

9. Gândiţi-vă că a privi ţintă la Isus este deopotrivă o muncă şi o răsplată. De aceea, David a mărturisit: „Este bine pentru mine să mă apropii de Dumnezeu” (Ps. 73:28). Şi „meditaţiile mele la El sunt dulci” (Ps. 104:34). Cuvântul exprimă o dulceaţă complexă, asemenea mirodeniilor amestecate sau asemenea multor flori. Fiecare gând la Isus este dulce şi plăcut, este mai bun decât vinul, „ne vom aduce aminte de dragostea ta mai mult decât de vin” (Cânt. Cânt. 1:4). Contemplarea lui Hristos aduce mai multă mulţumire şi mai multă împrospătare duhului decât aduce vinul trupului; „cât de preţioase îmi sunt gândurile Tale” (Ps. 139:17). Iată, în orice fel consideraţi că un lucru este preţios, pe atât de preţioase sunt gândurile lui Dumnezeu şi ale lui Hristos faţă de omul a cărui inimă este într-o stare bună. Un astfel de om iubeşte fiecare privire fugară la Hristos şi cu cât vede mai mult, cu atât iubeşte mai mult. Se spune despre un oarecare Eudoxius că şi-a dorit să i se permită să se apropie de corpul soarelui şi să aibă o vedere completă a lui, chiar dacă acesta l-ar fi nimicit. Era puţin nechibzuit în dorinţa lui, dar într-un duh evlavios există ceva asemănător – el Îl iubeşte atât de mult pe Hristos încât ar fi mulţumit să fie înghiţit de privirea la El. Bineînţeles, există o binecuvântare în munca lui: când ni se porunceşte să privim ţintă la Isus, aceasta este doar pentru a primi de la El. Nu este altceva decât o chemare şi o invitaţie de a privi la cel mai plăcut şi mai fermecător obiect, pentru ca, privind la El, El să ni se poată transmite nouă, iar noi să fim fermecaţi şi umpluţi de el. Este ca şi cum ne-ar porunci să ne aşezăm lângă fântâna vieţii şi să bem, sau ca şi cum ne-ar porunci să fim asemenea îngerilor care sunt binecuvântaţi prin privirea la acest Isus. Atunci, veniţi! Dacă aceasta este o muncă binecuvântată, de ce ne privăm singuri de această binecuvântare? Dacă această muncă ne va înălţa, de ce ne înjosim prin faptul că nu o acceptăm? Dacă putem trăi sus în cer, de ce să trăim jos? Cu siguranţă, când înlăuntrul nostru pulsează gânduri despre Hristos, atunci Hristos Însuşi nu este departe, El va veni, şi de asemenea, El va intra; şi ce dulce este când Hristos vine şi locuieşte în sufletele noastre!

10. Gândiţi-vă că îngerii doresc cu ardoare să privească la Isus. Ei se apleacă şi cercetează natura, slujbele şi harurile lui Isus Hristos, lucruri „în care chiar îngerii doresc să privească”, spune apostolul (1 Pet. 1:12). El face aluzie la felul heruvimului de a privi la tronul îndurării. Aceasta este cercetarea, da, aceasta este desfătarea şi recrearea îngerilor aleşi – de a privi la Isus, de a privi la numeroasele ţeluri ale mântuirii noastre prin Isus Hristos, de a privi la întreaga ei structură şi alcătuire, de a observa toate părţile ei de la început la sfârşit, de a cugeta la toate atributele glorioase ale lui Dumnezeu: înţelepciunea Lui, puterea Lui, dreptatea, mila, toate strălucind şi sclipind în ea precum stelele pe bolta cerului; aceasta este munca lor, da, aceasta este bucuria şi îndeletnicirea lor favorită. Şi noi să nu urmăm exemplul îngerilor? Să nu considerăm că este o onoare să ni se acorde acelaşi privilegiu pe care îl au îngerii?

11. Gândiţi-vă că a privi ţintă la Isus este lucrarea cerului. „Este începută în această viaţă, (spunea Bernard), dar este desăvârşită în viaţa ce va veni”. Nu doar îngerii, dar şi sfinţii din slavă privesc necurmat faţa lui Dumnezeu şi a lui Hristos. Şi dacă nu ne place această lucrare, cum vom trăi în cer? Faptul că nu ne place această îndatorire reprezintă o barieră pusă în calea intrării noastre, căci viaţa de fericire este o viaţă de privire; fără îndoială, dacă nu găsim plăcere în aceasta, cerul nu este un loc potrivit pentru noi.

12. Gândiţi-vă că în comparaţie cu Hristos, nimic nu merită atenţia şi căutarea noastră. Dacă Hristos nu deţine inimile noastre, ce sau cine le deţine? Oh, cum se bucură orice creştin să-şi ţină inima mai degrabă printre spini şi mărăcini decât în sânul lui Isus cel drag! De ce să umblaţi după picături şi să neglijaţi fântâna? De ce să umblaţi după umbre, şi să-L neglijaţi pe El, cel care este adevărata realitate? Dacă mintea îşi îndepărtează cursul de la Hristos către alte lucruri, aceste lucruri nu sunt doar de o importanţă mult mai mică, dar sunt şi distructive; „s-au depărtat de Mine şi au mers după nimicuri şi au ajuns ei înşişi de nimic” (Ier. 2:5). Cât de nevrednică este lumea de privirea creştinilor, mai ales atunci când este în competiţie cu Isus, Cel despre care am vorbit înainte.

Acum, mai mult ca niciodată, îndemnaţi-vă inimile. Spuneţi tuturor gândurilor şi treburilor voastre lumeşti ceea ce a spus Hristos ucenicilor: „Şedeţi aici până Mă voi duce colo să Mă rog” (Mat. 26:36), sau ce a spus Avraam când s-a dus să-l jertfească pe Isaac, lăsându-şi slujitorii şi măgarul la poalele muntelui şi spunând: „Rămâneţi aici; eu şi băiatul ne vom duce până colo să ne închinăm şi apoi ne vom întoarce la voi”. Spuneţi şi voi aşa tuturor gândurilor voastre lumeşti: Rămâneţi voi jos, până când eu mă voi duce sus la Hristos, şi apoi mă voi întoarce din nou la voi. Creştini! Voi sunteţi bineveniţi, dar astfel de însoţitori nu.