A sosit momentul în care Fiul neprihănirii avea să iasă din culcuşul în care S-a ascuns nouă luni ca după un nor roditor: aceasta a fost minunea lumii, un lucru atât de minunat încât a fost dat ca semn credincioşilor cu şapte sute patruzeci de ani înainte de a se împlini: „De aceea, Domnul însuşi vă va da un semn: Iată, fecioara va rămânea însărcinată, va naşte un fiu” (Is. 7:14). Cu adevărat a fost o minune, o minune măreaţă dincolo de orice comparaţie ca Fiul lui Dumnezeu să se nască dintr-o femeie, ca El, Cel care este adevăratul Melhisedec, fără tată, fără mamă (Evrei 7:3), să aibă o mamă fecioară; ca Cel care este înainte de Avraam să fie născut după Avraam, la o distanţă de două mii de ani; ca Cel care era Fiul lui David şi deci, născut în Betleem, să fie totuşi Domnul lui David; „lucruri minunate se spun despre Tine, o, Fiu al lui Dumnezeu”.Înainte de a Se naşte, profeţii au cântat, sibilele au prorocit, patriarhii au simbolizat, prototipurile au prezis, Dumnezeu a promis, iar Fiul lui Dumnezeu a săvârşit.

Când S-a născut El, îngerii au făcut comisioane, Gavril a dus veşti, gloria cerului a strălucit, o stea a răsărit, iar înţelepţii au fost vestitorii care au proclamat naşterea Lui. Dar să mergem puţin mai aproape, „haideţi să mergem până la Betleem”, după cum au spus păstorii, „şi să vedem ce ni s-a spus şi ce ne-a făcut cunoscut Domnul” (Luca 2:15).

Dacă facem numai un pas în această locuinţă, atunci minunea cerului este înaintea ochilor noştri. Acum, priviţi la Isus! Priviţi la El cum, la împlinirea vremii, a îndeplinit măreaţa lucrare a mântuirii noastre; acum putem înţelege sensul legământului cu Adam, promisiunea făcută lui Avraam, descoperirea făcută lui Moise, urmaşii lui David; acestea au fost doar nişte văluri, dar acum vom da la o parte perdelele. Veniţi, priviţi la adevărul în sine; o, minunea minunilor, pe cine găsim în această locuinţă? Un prunc într-o iesle, o mamă fecioară şi un tată fecior? Acesta este pruncul la care privim ca fiind Isus al nostru? Este aceasta o mamă abia trecută de paisprezece ani (conform lui Austin)? Este acesta tatăl care „n-a cunoscut-o până ce ea a născut un fiu” (Mat. 1:25)? Ce naştere ciudată este aceasta! Priviţi pruncul, nu are nici leagăn în care să fie legănat, nici doică care să-l adoarmă prin cântece, nici scutec în care să fie înfăşat, are numai puţină mâncare care să-l hrănească; priviţi la mamă: nu are ajutorul nici unei moaşe, fără perne pufoase, fără draperii de pânză, numai câteva paie pe care să se culce; priviţi la Iosif, tatăl presupus: mai degrabă imploră decât binecuvântează; un tâmplar sărac care le oferă staulul unui bou drept cameră şi scobeşte o iesle care să servească drept leagăn. Maria vede cu ochii ei şi cugetă la toate în inima ei, iar timiditatea ei umilă îi schimbă culoarea feţei în timp ce imaginaţia ei lucrează! „Trebuie să nască un fiu”, îi spune un înger; Duhul Sfânt o umbreşte, zilele i se împlinesc, şi naşte; fiecare împrejurare este suficientă să facă de ruşine o fecioară umilă; dar cine nu se va minuna? O fecioară crede, o fecioară zămisleşte, o fecioară naşte, şi rămâne tot fecioară; cât am mai putea vorbi despre acest subiect! Dar mă voi abţine şi voi restrânge toate minunile la aceste cuvinte: „Eu sunt viţa” (Ioan 15:5).

Aceasta este o pildă binecuvântată în care Hristos se prezintă pe Sine cu eleganţă sub umbra unei viţe. În multe reprezentări, Hristos este o viţă preţioasă. Dar de ce o viţă şi nu un cedru, un stejar sau un copac mai puternic, mai înalt? Ni se dau multe motive:

1. Fiindcă dintre toţi pomii, viţa este cea mai umilă; se târăşte, cum ar veni, pe pământ.

2. Fiindcă dintre toţi pomii, viţa este cea mai slabă; toţi cei care au viţe, au şi ulmi care să le sprijine şi să le ţină.

3. Fiindcă dintre toţi pomii, viţa are cea mai sărăcăcioasă scoarţă, şi în exterior, are puţină valoare sau faimă.

4. Fiindcă dintre toţi pomii, viţa este cea mai roditoare, şi de aceea se spune „ca o viţă roditoare” (Ps. 128:3).

În fiecare din aceste privinţe, Hristos este numit o viţă, care prin întruparea Lui, a luat asupra Sa, cea mai umilă stare şi „S-a dezbrăcat de Sine însuşi” (Fil. 2:7). Însă El a fost cea mai roditoare viţă pe care a avut-o vreodată pământul, şi în privinţa aceasta, nici o altă viţă, nici toate viţele de pe pământ nu au fost vrednice să fie comparate cu El, sau să semene puţin cu El. Nu voi continua cu asemănarea până la capăt, pentru că astfel, s-ar putea să trec de la naşterea Lui la viaţa Lui, şi de la viaţa Lui la moartea Lui, când sângele strugurilor a fost călcat în teasc. Deocamdată, vom privi la această viţă: 1. În plantarea ei. 2. În înmugurirea ei. 3. În înflorirea ei. 4. În roada ei, şi astfel vom sfârşi.

1. Plantarea. Viţele nu se seamănă, ci se plantează, pentru ca atunci când sunt mutate, să poată rodi mai bine. Astfel, Isus al nostru izvorât mai întâi din Tatăl Său, este plantat în pântecele unei fecioare, Dumnezeu din Dumnezeu, co-etern cu Dumnezeu; dar prin întruparea Sa, a fost făcut ceea ce nu era, şi totuşi, a rămas ceea ce era: Dumnezeu din Tatăl Lui şi om din mama Lui; înaintea tuturor timpurilor, şi totuşi, încă de la început. Bernard, de Passione Dom., ne spune: „Această viţă izvorâtă din viţă, este Dumnezeu născut de Dumnezeu, Fiul Tatălui, atât co-etern, cât şi co substanţial cu Tatăl; dar ca să rodească mai bine, a fost plantată în pământ; adică, a fost zămislită în pântecele unei fecioare.” Da, aici este o asemănare; dar în asemănarea aceasta trebuie să avem grijă să observăm transmiterea însuşirilor despre care v-am spus că putem spune pe drept că Dumnezeu, nu Dumnezeirea, a fost plantat, sau zămislit. Dumnezeu este un cuvânt concret şi semnifică persoana lui Hristos, şi persoana Lui a fost plantată sau zămislită, nu doar ca Dumnezeu, ci ca Dumnezeu şi om împreună, şi astfel, El, Cel ce este infinit, a fost zămislit, şi Cel care este etern, a fost născut; toată plinătatea perfecţiunii şi toate însuşirile esenţei divine sunt date, prin această transmitere, naturii omului în persoana Fiului lui Dumnezeu; prin urmare, nu e de mirare că spunem că această viţă (Fiul lui Dumnezeu) este plantată în Maria. Ştiu că unii vor ca plantarea să aibă loc mai devreme, şi de aceea spun că Hristos este o viţă plantată în Adam, înmugurită în David şi înflorită în Maria, dar nu pot să cred că aceasta a fost doar o înflorire. Toţi dinaintea Mariei au fost numai nişte prototipuri, acum era adevărul: în Maria a fost Hristos plantat, şi nu înainte; ca la început când „nu era nici un om ca să lucreze pământul… Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi… Un râu ieşea din Eden şi uda grădina”; tot aşa, nu era nici un om care să lucreze acest pământ, ci din acest pământ (din fecioară), Domnul a făcut să crească această plantă, udând-o cu Duhul Său; „Duhul Sfânt va veni peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri” (Luca 1:35). Cred că despre această zămislire şi despre eficacitatea Duhului Sfânt a vorbit profetul atunci când simţea o tânjire atât de mare după venirea lui Hristos în trup încât a spus: „Să picure cerurile de sus şi să ploaie norii neprihănirea! Să se deschidă pământul, să dea din el mântuirea” (Is. 45:8).

2. Înmugurirea. Viţele înmuguresc înainte de a înflori sau de a rodi. Aşa s-a spus despre Hristos înainte ca El să vină: „Adevărul va înmuguri din pământ” (Ps. 85:11). Ce a fost această înmugurire a adevărului din pământ dacă nu Hristos născut din femeie? Ce era adevărul (spun Irenaeus, L.3, C.5 şi Augustin) „dacă nu Hristos şi ce era pământul dacă nu trupul nostru? Şi ce înseamnă înmugurirea adevărului dacă nu naşterea lui Hristos?” Haideţi să zăbovim puţin aici; cu siguranţă că merită să zăbovim sau (după cum a spus mireasa în celălalt caz) „dis-de-dimineaţă să ne ducem la vii, să vedem dacă a înmugurit via, dacă s-a deschis floarea şi dacă au înflorit rodiile” (Cânt. Cânt. 7:12).

Când am vorbit despre Hristos săvârşind marea lucrare de mântuire înaintea tuturor vremurilor, v-am spus despre sfaturile lui Dumnezeu, când El a fost adus la anumite strâmtori şi dificultăţi de cerinţele contrare ale multelor Sale atribute, însă înţelepciunea a găsit o cale de a împăca aceste diferenţe propunând un Isus. Şi în El, „mila şi adevărul se întâlnesc, dreptatea şi pacea se sărută” (Ps. 85:10). Această împăcare a avut loc în sfatul lui Dumnezeu încă din veşnicie. Dar îndeplinirea acestui sfat a avut loc acum, la împlinirea vremii, când Hristos S-a născut. Într-adevăr, acum a avut loc împăcarea tuturor diferenţelor în adevăr, în execuţie, în săvârşire, iar profeţia psalmistului se referea în mod special la acest timp: „Mila şi adevărul se întâlnesc, dreptatea şi pacea se sărută. Adevărul va înmuguri din pământ şi dreptatea va privi de la înălţimea cerurilor” (Ps. 85:10,11).

În aceste cuvinte găsim mai întâi, o întâlnire a atributelor binecuvântate ale lui Dumnezeu şi, în al doilea rând, găsim o întâlnire la o naştere, la naşterea adevărului; în al treilea rând, la această întâlnire a avut loc acel efect glorios, că „dreptatea priveşte de la înălţimea cerurilor” şi într-adevăr, a venit jos „din cer”. Aş vrea să inversez puţin cuvintele, şi voi vorbi mai întâi despre naşterea lui Hristos; în al doilea rând, despre efectele naşterii Sale, despre dreptatea care „priveşte de la înălţimea cerurilor”. În al treilea rând, despre întâlnirea şi acordul tuturor atributelor lui Dumnezeu, ca fiind izvorul şi efectul tuturor. „Când mila şi adevărul s-au întâlnit, dreptatea şi pacea s-au sărutat.”

1. Naşterea Lui. Viţa noastră trebuie să înmugurească. „Adevărul va înmuguri din pământ”, adică Hristos se va naşte pe pământ, sau Hristos se va naşte din femeie; pentru că adevărul este Hristos, a înmuguri înseamnă a se naşte şi pământul este femeia. 1. Adevărul este Hristos, „Eu sunt calea şi adevărul”, spune Hristos în Ioan 14:6. El este adevărul tuturor prototipurilor, adevărul tuturor prorociilor şi adevărul tuturor promisiunilor. „Făgăduinţele lui Dumnezeu, toate în El sunt «Da» şi «Amin»”. 2. A înmuguri înseamnă a se naşte. Înmugurirea viţei este prima manifestare a unui strugure; astfel, naşterea lui Hristos a însemnat adevărul înmugurind din pământ; atunci El s-a arătat pentru prima oară lumii şi atunci a fost văzut pentru prima oară (asemenea viţei care răsare) pe pământ. 3. Pământul este femeia, astfel, enunţăm acest text: „pământul să dea din el mântuirea” (Is. 45:8). Priviţi cum florile câmpului răsar de la sine, fără ca vreun om să arunce sămânţă; tot aşa, fecioara Îl naşte pe Hristos. Este remarcabil că la crearea lui Adam, s-a prevestit această naştere viitoare. Dacă începem cu primul om, Adam, îl putem vedea asemănat cu acest al doilea Adam, Hristos. Adam a fost creat de pământul fecior, Hristos S-a născut dintr-o mamă fecioară, pământul nu avea soţ, şi cu toate acestea, a născut fără sămânţă, Maria nu avea soţ, şi cu toate acestea, a născut fără sămânţa unui bărbat. La creaţie, Dumnezeu a spus: „Să facem om” (Gen. 1:26), şi acum, Duhul Sfânt spune: „Cuvântul S-a făcut trup” (Ioan 1:14). Sau cuvântul este omul; acelea erau doar nişte prototipuri, dar Hristos este adevărul. El este viţa care înmugureşte, Mesia născut; îngerii Îl mărturisesc, steaua Îl aşteaptă, profeţii Îl prevestesc, demonii Îl recunosc, miracolele Lui Îl proclamă, înţelepţii Îl caută, cerul şi pământul răsună de vestea care anunţă că „adevărul înmugureşte din pământ.”

2. Efectul naşterii Sale. „Dreptatea priveşte de la înălţimea cerurilor.” Imediat ce Se naşte Hristos, dreptatea priveşte de la înălţimea cerurilor; şi-a aruncat ochii peste pământ, şi văzând adevărul izvorând acolo, s-a uitat din nou şi din nou. Fără îndoială că era o privelişte care atrăgea toţi ochii din cer asupra ei. Se spune că „îngerii doresc să privească” aceste lucruri (1 Pet. 1:12). Au privit cu dor la ele ca şi cum ar fi vrut să privească prin ele. Fără îndoială că dreptatea a privit cu la fel de multă atenţie şi la fel de pătrunzător ca şi îngerii: unii observă că termenul ebraic, „a privit de sus” înseamnă că „a făcut o fereastră”; dreptatea era atât de doritoare să vadă priveliştea viţei înmugurind, priveliştea lui Hristos născându-Se, încât nu s-a putut abţine şi a făcut o fereastră în ceruri; înainte de acest timp, ea nu se uita atât de mult jos, spre pământ; dreptatea nu avea nici o perspectivă, nici o fereastră deschisă în felul acesta; îşi întorcea privirea, trântea fereastra, şi nu zăbovea prea mult ca să vadă asemenea păcătoşi nenorociţi, imorali şi jalnici ca noi; ochii ei erau atât de puri încât nu puteau să vadă nelegiuirea, o detesta, şi ne detesta şi pe noi din cauza ei, şi prin urmare, nu a binevoit să ne acorde nici măcar o privire fugară. O, dar cum s-au schimbat lucrurile! Imediat ce viţa a înmugurit pe pământ, dreptatea este gata să privească, este atât de doritoare încât face o fereastră în pereţii cerului pentru a privi jos la acest mugur. Şi nu e de mirare, fiindcă ce putea dreptatea să dorească să vadă şi în ce se putea satisface ea, care să nu fie văzut în Isus Hristos? El era numai dreptate, nu se putea găsi nici cea mai mică pată de păcat în El, naşterea Lui a fost curată, viaţa Lui a fost sfântă, iar moartea Lui a fost nevinovată; atât sufletul, cât şi trupul Lui erau fără de păcat; atât duhul Lui, cât şi gura Lui erau fără vicleşug; orice satisfacţie ar fi putut avea dreptatea, o putea avea în El.

3. Întâlnirea şi acordul tuturor atributelor lui Dumnezeu ca fiind izvorul şi ultimul efect al acestei viţe care înmugureşte. Versetul dinainte ne spune că „mila şi adevărul s-au întâlnit, dreptatea şi pacea s-au sărutat”; întâlnirea aceasta implică faptul că a existat o distanţă înainte ca ele să se întâlnească, deoarece cei care se întâlnesc, vin de pe drumuri diferite. Iată aici două lucruri care trebuie luate în considerare: în primul rând, distanţa, în al doilea rând, întâlnirea. Dar poate veţi spune: De unde această distanţă? Nu sunt toate acestea atributele esenţei nedivizate a lui Dumnezeu? Şi nu sunt toate patru în sânul lui Dumnezeu din veşnicie? Răspund: Da, ele sunt nedivizate în ele însele, dar sunt divizate în ceea ce ne priveşte pe noi. Păcatul lui Adam, şi păcatul nostru în el, a fost lucrul care a divizat pentru prima oară cerul, şi da, chiar atributele lui Dumnezeu şi într-un fel, pe Dumnezeu Însuşi. Voi vorbi despre amândouă aceste lucruri pentru ca mai întâi, să puteţi vedea diferenţa, iar apoi, acordul şi binecuvântata armonie a acestor atribute glorioase.

1. Diferenţa. Imediat după cădere, marea întrebare (pe care aţi auzit-o în decretul şi sfatul lui Dumnezeu) a fost pusă: Ce este de făcut cu omul păcătos? În situaţia aceasta, trebuie să vorbim despre Dumnezeu în felul oamenilor, şi sper că îmi veţi acorda libertatea pe care şi-o iau alţii (presupun eu, pe drept): Veniţi, spune Dumnezeu, „ce este de făcut cu omul păcătos?” El a încălcat legea Mea, a nesocotit porunca Mea, şi atât cât a ţinut de el, a desfăcut ţesătura lumii, a stricat lucrarea Mea glorioasă a cerului, a pământului, a mării şi a tot ce este în ele, s-a ruinat pe sine pe veci de veci. „O, ce vom face cu această creatură omenească păcătoasă, răzvrătită, oropsită şi nefericită?” Un timp, a fost tăcere în ceruri, toţi au fost uluiţi să-L vadă pe măreţul Dumnezeu al cerului mâniat, şi într-un sfârşit, mila şi pacea s-au ridicat în picioare şi au încercat cu rugăminţi stăruitoare, blânzi şi dulci să potolească mânia lui Dumnezeu. Dar dreptatea şi adevărul erau de partea opusă şi Îl provocau pe Dumnezeul Atotputernic să meargă mai departe şi să Se arate (aşa cum este într-adevăr) ca „un foc mistuitor”, un Dumnezeu care se răzbună pe păcat. Rugămintea este prezentată şi descrisă pe larg de Bernard, Andrews şi alţii.

1. Mila a fost cea care a început, fiindcă din dorinţa ei de a face bine, este totdeauna cea dintâi; înclinaţia ei este de a compătimi, sau mai degrabă, ea însăşi este o înclinaţie de a-i compătimi pe cei ce sunt în necaz; şi dacă ea îi poate alina puţin, indiferent de ceea ce merită oamenii, atunci îi va alina cu siguranţă. Fiindcă ea nu priveşte la individ, la ce este el, nici la ce a făcut, nici la ceea ce merită, ci (şi aceasta este mângâierea noastră, a unor păcătoşi mizerabili) ea priveşte la ceea ce suferă, şi la starea dureroasă şi nenorocită în care este el. Rugămintea ei a fost aceasta: Cum, Doamne, ai creat toţi oamenii în zadar? Vei distruge acum omul pentru care ai creat lumea? Va fi luat stăpânul casei şi aruncat în închisoare şi va rămâne acolo până va fi plătit cel din urmă bănuţ? Vor fi oare toţi bărbaţii şi toate femeile din lume, de la început la sfârşit, condamnaţi pe veci de veci? Vai! Ce câştig va fi în sângele lor? La ce va folosi să îngrămădeşti oameni şi demoni în flăcările iadului? Nu se vor bucura diavolii, marii vrăjmaşi ai lui Dumnezeu, de lucrul acesta? Şi ce se va face cu numele Tău măreţ pe pământ? Nu este numele Tău „un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul”? Îşi va desfiinţa Domnul numele Său? Va părăsi Domnul pentru totdeauna? Şi nu va mai fi El binevoitor? S-a dus mila Lui pe veci? Nu va mai fi implorat? A uitat Dumnezeu să fie milostiv? Şi-a închis El în mânie măruntaiele Sale iubitoare?” Cu aceste şoapte sau murmure sfinte şi cu altele de felul lor, a intrat mila în măruntaiele lui Dumnezeu, şi L-a făcut să tânjească şi să Se topească din nou de milă.

Dar, 2. Adevărul trebuie să se audă la fel ca mila. Rugămintea lui a fost astfel: „Ce este Dumnezeu, şi ce este cuvântul Lui? Acum, iată care a fost cuvântul Tău pentru Adam: în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit (Gen. 2:17); şi acesta a fost cuvântul Tău pentru toţi fiii lui Adam: „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri. Iar Dumnezeu nu-Şi poate contrazice cuvântul; cuvântul Lui este adevărul; să falsifici adevărul – aşa ceva nu se poate! Toţi oamenii sunt mincinoşi, dar Dumnezeu este adevărat, este Adevărul însuşi.” Această pledoarie a adevărului este urmată de dreptate; şi astfel, ea atrage atenţia: „Oare nu va face dreptate Judecătorul întregului pământ? Tu ai spus despre Tine Însuţi din nou şi din nou că eşti drept şi neprihănit; Doamne Dumnezeul lui Israel, Tu eşti drept” (Ezra 9:15). „Tu eşti drept, Doamne şi judecăţile Tale sunt fără prihană” (Ps. 119:137). „Drept eşti Tu, Doamne, care eşti şi care erai! …Da, Doamne, Dumnezeule Atotputernice, adevărate şi drepte sunt judecăţile Tale” (Apoc. 16:5,7). „Domnul este drept în toate căile Lui şi sfânt în toate faptele Lui” (Ps. 145:17). Şi în ce constă această dreptate, dacă nu în a da fiecăruia ceea ce i se cuvine? Şi ce altceva i se cuvine păcătosului, dacă nu moartea? „Plata păcatului este moartea” (Rom. 6:23). Cum, nu vor muri aceşti păcătoşi? Aceasta ar însemna să falsifici adevărul (cum ar veni) şi să faci binele rău.

Acestea au fost controversele pe vremea aceea, astfel că Pacea nu a ştiut cum să spună un cuvânt care să le împace. Ba mai mult, controversa a crescut atât de mult încât fiecare a argumentat pentru sine: „Ce se va întâmpla cu mine (spune Mila) dacă Dumnezeu nu iartă păcătoşii? Şi ce se va întâmpla cu mine (spune Dreptatea) dacă Dumnezeu iartă păcătoşii? Ce se va întâmpla cu mine (spune Mila) dacă Dumnezeu nu va arăta milă? Şi ce se va întâmpla cu mine (spune Dreptatea) dacă Dumnezeu nu va face dreptate? O, vai! Voi pieri (spune Mila) dacă nu-Ţi va fi milă; şi dacă omul moare, voi muri şi eu. Şi eu voi pieri (spune Dreptatea) dacă vei avea milă; cu siguranţă, voi muri eu dacă nu moare omul. La aşa ceva s-a ajuns, astfel s-a terminat adunarea, şi s-au depărtat unul de altul. Adevărul s-a dus în cer şi a fost străin pe pământ; Dreptatea a mers împreună cu el, şi nu prea se uita de la înălţimea cerului; Mila s-a aşezat jos tăcută, căci unde altundeva putea fi mila dacă nu cu cei nenorociţi? Cât despre Pace, s-a dus undeva între cele două ca să vadă dacă nu putea să le facă să se întâlnească din nou în condiţii mai bune. Între timp, mântuirea noastră stătea sângerând, pledoaria era suspendată, iar noi eram ca nişte prizonieri în banca acuzaţilor şi nu ştiam ce se va întâmpla cu noi; căci deşi doi erau pentru noi, totuşi, doi erau împotriva noastră, la fel de puternici şi mai rigizi decât ei; astfel că multe depindeau de această întâlnire, căci trebuiau să se împace între ei, pentru că altfel nu se puteau reconcilia cu noi, şi nici noi nu puteam fi reconciliaţi cu Dumnezeu.

Înainte să vină vremea lui Hristos pentru binecuvântata întâlnire, au fost multe mijloace, dar nu erau suficiente. „Tu n ai voit nici jertfă, nici prinos” (Evrei 10:7). Aceste mijloace nu erau suficient de eficace ca să provoace o întâlnire. Unde s-au înţepenit?, veţi întreba voi. Cu siguranţă că nu a fost vina Milei, ea era uşor de înduplecat; ea a privit în sus la cer, dar Dreptatea nu vroia să privească în jos. Iată cum stăteau lucrurile: fie Dreptatea trebuia satisfăcută şi avea să fie satisfăcută, altfel Dreptatea nu ar fi dreaptă, fie trebuia dat lui Dumnezeu preţul păcatului, sau ea nu avea să mai participe la alte întâlniri. Mai bine ar fi condamnaţi toţi oamenii din lume decât ca dreptatea lui Dumnezeu să fie nedreaptă. Şi lucrul acesta aduce acum în scenă marea tranzacţie a naşterii Mântuitorului nostru.

Ei bine, Mântuitorul nostru Se naşte, iar naşterea aceasta oferă prilejul unei întâlniri binevoitoare a atributelor. Atât de atrăgătoare este această naştere, această înmugurire a lui Hristos, încât toate se întâlnesc aici. Într-adevăr, ele nu pot face altceva decât să se întâlnească în Cel în care se întâlnesc toate atributele binecuvântate ale lui Dumnezeu: Hristos este Mila, Hristos este Adevărul, Hristos este Dreptatea, şi Hristos este Pacea. 1. Hristos este Mila. Zaharia a prorocit că „datorită marii îndurări a Dumnezeului nostru, în urma căreia ne-a cercetat Soarele care răsare din înălţime” (Luca 1:78). Iar Dumnezeu, Tatăl lui Hristos, este numit „Părintele îndurărilor” (2 Cor. 1:3), ca şi cum mila ar fi fiica Lui, a Celui care nu a avut nici un alt fiu decât pe Singurul Lui Fiu iubit, în care Îşi găseşte toată plăcerea. 2. Hristos este Adevărul. „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14:6). Acel Adevăr în care a fost împlinit tot ce a fost prefigurat despre Mesia: „Dumnezeu Îşi va trimite Mila şi Adevărul” (Ps. 57:3). Şi „pregăteşte mila şi adevărul” (Ps. 61:7). Şi iată numele Lui: „Domnul Dumnezeu plin de bunătate şi de adevăr” (Exod 34:6). El este „un Dumnezeu al adevărului” (Deut. 32:4), a spus Moise. „Bogat în milă şi în adevăr”, spune David (Ps. 86:15). „Plin de har şi de adevăr”, spune Ioan (Ioan 1:14,17). „Căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos.” El este adevărul prin numele Său, El este adevărul prin natura Sa, El este adevărul prin slujba Sa. 3. Hristos este dreptate. „Iată numele pe care i-L vor da: «Domnul, Dreptatea noastră»” (Ier. 23:6). Şi „pentru voi, care vă temeţi de Numele Meu, va răsări Soarele dreptăţii şi tămăduirea va fi sub aripile Lui” (Mal. 4:2). Hristos „a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, dreptate, sfinţire şi răscumpărare” (1 Cor. 1:30). Şi conform prototipului Său, Melhisedec, acesta a fost numele Lui: „Împărat al dreptăţii” (Evrei 7:2). 4. Hristos este Pacea. Acesta este numele cu care „Îl vor numi: «Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii»” (Is. 9:6). Şi Hristos „este pacea noastră, care din doi a făcut unul, şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea” (Ef. 2:14). Prin urmare, apostolul se roagă: „Însuşi Domnul păcii (sau Domnul Însuşi care este pace) să vă dea totdeauna pacea în orice fel” (2 Tes. 3:16). Şi conform prototipului Său, Melhisedec, după cum este „Împărat al dreptăţii”, tot aşa este şi „Împărat al Salemului, adică Împărat al păcii” (Evrei 7:2). – Aşadar, Hristos este Mila, Hristos este Adevărul, Hristos este Dreptatea şi Hristos este Pacea. Acum, unde se pot întâlni toate acestea dacă nu în El, Cel care este toate acestea? Cu siguranţă, acolo se întâlnesc, şi la întâlnire, toate au alergat mai întâi ca să-L sărute pe Fiul; după aceasta, Adevărul a alergat la Milă şi a îmbrăţişat-o, iar Dreptatea a alergat la Pace şi a sărutat-o: ele, care fuseseră despărţite atât de mult timp, rămânând în neînţelegeri, se întâlnesc acum şi se împrietenesc din nou. O, binecuvântatul efect al acestei naşteri a lui Hristos! Hristos este Cel care le-a împăcat, Cel care ne-a împăcat şi pe noi cu ele. „Să împace totul cu Sine, prin El, atât ce este pe pământ, cât şi ce este în ceruri” (Col. 1:20). Acum cerul este în pace, iar cerul şi pământul sunt împăcate unul cu altul. Şi ceea ce uneşte totul şi aduce această pace, este naşterea lui Hristos, înmugurirea acestei viţe, „Adevărul va înmuguri din pământ, iar apoi, mila şi adevărul se vor întâlni”, etc.

3. Înflorirea. Natura unei viţe este ca, la vremea potrivită, să înflorească şi să facă flori dulci. Ştiţi că paharnicul Faraonului a visat o viţă care nu doar înmugurise, dar şi înflorise: „i s-a deschis floarea” (Gen. 40:10). Hristos, viţa noastră, a înmugurit şi a înflorit deopotrivă; a fost plin de cele mai dulci flori. Ce au fost aceste flori şi înfloriri ale lui Hristos, dacă nu virtuţile şi harurile Lui binecuvântate? Numai în acest punct, Hristos diferă de viţă – în faptul că în El au fost văzute nu numai un singur fel sau specie de flori, ci orice fel. Bernard, de Passione Dom., le enumeră: „vioreaua smereniei, crinul castităţii, trandafirul răbdării, şofranul cumpătării”; nu mă voi extinde aici, dar în privinţa naşterii Lui, nu pot face altceva decât să admir smerenia Lui, răbdarea, şi bunăvoinţa Lui infinită – Creatorul a devenit creatură; chiar de-ar fi fost un înger, prăpastia era atât de mare că nici o pricepere creată nu o putea măsura; Cel care a respins îngerii şi a ales sămânţa lui Avraam, a fost făcut mai prejos decât îngerii, El, Cel ce este Dumnezeu peste toate. El, Cel care este înţelepciunea necreată, a fost zămislit în temniţa întunecată a pântecelui, El Cel care este lumina lumii. El, Cel ce este Cel Sfânt, şi puterea lui Dumnezeu, a ieşit din dintr-o femeie, sexul mai slab şi cel care a păcătuit primul. El, Cel care susţine toate lucrurile, a fost născut; Domnul tuturor a fost născut de o slujnică modestă; a fost născut la împlinirea vremii, El, Cel care este veşnicia; a fost născut noaptea, El, Cel care este „Soarele dreptăţii”; iarna, El, Cel care dă viaţă şi căldură; într-o vreme de impozitare publică, El, Cel care este Domnul domnilor; nu la Roma, stăpâna naţiunilor, nu la Ierusalim, slava Răsăritului, ci la Betleem, cea mai mică dintre miile de cetăţi ale lui Iuda; nu într-un palat pregătit, nici în casa mamei Lui, ci într-un han; nu în cea mai bună cameră, nici măcar în vreo cameră din casă, ci într-un staul de vite; nu asistat de o gardă regală, ci cu Iosif şi Maria; nu împodobit în veşminte, ci înfăşat în scutece, nu falnic întronat, ci aşezat într-o iesle; naşterea Lui nu a fost proclamată de împăraţi îndepărtaţi, ci de păstori săraci.

Cuvântul să fie un copil neînstare să spună un cuvânt; Viaţa să fie supusă morţii; Puterea să fie supusă unui tâmplar sărac, Domnul legământului să fie circumcis; Dumnezeul templului să fie înfăţişat la templu; Înţelepciunea să fie învăţată; Infinitatea să crească în statură; Cel care hrăneşte toate lucrurile să fie hrănit; toate acestea să fie doar preludii, şi doar începutul suferinţelor Lui! O, minunată condescendenţă! O, admirabilă răbdare! O, rară smerenie! Cât de ciudate sunt florile acestei viţe!

4. Roada. De obicei, viţele care împrăştie mirodenii dulci, dau struguri acri. Hristos a fost fără vină înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, şi cu toate acestea, a purtat povara grea a păcatelor noastre. O, dulceaţa mirodeniilor Lui! „Datorită mirodeniilor tale care au un miros plăcut, Numele Tău este ca o mireasmă vărsată” (Cânt. Cânt. 1:3). Dacă prin mirodenii ne referim la cuvintele Lui, atunci chiar ofiţerii iudeilor ne pot spune: „Niciodată nu a vorbit un om ca omul acesta” (Ioan 7:46). Sau, dacă prin mirodenii ne referim la faptele Lui, chiar duşmanii Lui pot mărturisi ca a fost un om drept; de aceea, soţia lui Pilat a putut să trimită vorbă la soţul ei: „Să n-ai nimic de a face cu dreptul acesta” (Mat. 27:19). Înţelepţii care I-au adus daruri, I-au dat „aur, tămâie şi smirnă” (Mat. 2:11). Aurul Îi este dat arătând că este un Împărat puternic; tămâia Îi este dată arătând că este un Dumnezeu milostiv, iar smirna – un Preot sfânt: El este Împărat care conduce, Dumnezeu care mântuieşte, şi Preot care mijloceşte. Până aici, El împrăştie mirosuri dulci, dar dacă înghiţim strugurii, se dovedesc a fi acri – a fost Împărat, dar batjocorit cu cuvintele: „Plecăciune, Împăratul iudeilor!” (Mat. 27:29). A fost Dumnezeu, dar S-a dezbrăcat de Sine Însuşi, „S-a făcut pe Sine Însuşi fără renume” (Fil. 2:7). A fost un Preot sfânt, dar un asemenea preot a trebuit să se dea pe Sine ca jertfă; înţelepţii care au venit de la Răsărit şi I-au văzut slăbiciunea, I-au adorat totuşi puterea, I-au văzut pruncia, şi totuşi I-au adorat înţelepciunea; I-au văzut sărăcia, şi totuşi, au adorat bogăţiile îndurării Sale; L-au văzut pe Cel de care întrebau: „Unde este Împăratul de curând născut al iudeilor?” (Mat. 2:2). Chiar aceste cuvinte împrăştie mirodenii dulci, dar au struguri acri; El este Împărat – acesta este un titlu de onoare; dar este Împăratul iudeilor – acestea sunt cuvinte ruşinoase.

În toată viaţa Lui, le putem vedea pe acestea două: „mirodenii dulci şi struguri acri”, Vidisti vilia, audi mirifica, spune Ambrose; lucrurile pe care le vezi, sunt obişnuite, dar lucrurile pe care le vezi şi le auzi sunt minunate. A fost ceva obişnuit să vezi nişte păstori, dar a fost minunat să vezi o oştire de îngeri; a fost ceva obişnuit să auzi pe cineva spunând: „aşezat într-o iesle”, dar a fost minunat să auzi pe mulţi spunând: „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte”; a fost ceva obişnuit să Îl vezi om, dar a fost minunat să Îl ştii Dumnezeu. Iată un copilaş fără putere şi plângând, cu toate acestea, iată un Dumnezeu puternic conducând şi poruncind; iată-L flămând ca să arate natura noastră, totuşi, hrănind cinci mii de oameni ca să-Şi arate puterea Sa; murind pe cruce ca fiul lui Adam, totuşi orânduind raiul ca Fiul lui Dumnezeu. Aşa cum s-a spus despre Betleem, Minima & non minima, „cel mai mic dintre mii” (Mica 5:2). Nicidecum cea mai neînsemnată dintre mii, (Mat. 2:6). Astfel, spunem despre acest betleemit, Minimis & non minimis; „El va sta pe scaunul de domnie al lui David” (Is. 9:7). „Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui” (Is. 53:4). „Împărăţia Lui este o împărăţie veşnică” (Dan. 7:27). Totuşi, „va fi stârpit, şi nu va avea nimic” (Dan. 9:26). Astfel, pe tot drumul Lui de la iesle la cruce, sunt „mirodenii dulci, dar struguri acri”. La sfârşit, într-adevăr, strugurii s-au copt, şi atunci El a fost călcat în teasc, şi sângele scump al inimii Lui a curs în şuvoaie bogate: acesta a fost mustul dulce al viţei noastre pe care Dumnezeu a plantat-o, cerurile au udat-o şi iudeii au curăţat-o. Ce ne mai rămâne nouă acum decât să rămânem în ea?