Abia am început să îmi amintesc şi să mă gândesc la felul în care am experimentat bunătatea lui Dumnezeu arătată sufletului meu, că s-au şi năpustit în mintea mea nenumărate păcate şi nelegiuiri pe care le-am săvârşit. Dintre acestea, cel mai mult mă chinuiau apatia, trândăvia şi răceala în îndeplinirea îndatoririlor sfinte; rătăcirile inimii mele, plictiseala mea de toate lucrurile bune, lipsa mea de dragoste pentru Dumnezeu, pentru căile Lui şi pentru poporul Lui; şi, ca o concluzie, îmi puneam întrebarea: ‘Sunt acestea roadele creştinismului? Este aceasta mărturia unui om binecuvântat?’ Când am înţeles toate lucrurile acestea, am simţit cum boala mea s-a înrăutăţit de două ori mai mult, pentru că acum şi omul dinlăuntru era bolnav – sufletul meu era împovărat de vină. Şi atunci experienţa pe care am avut-o mai înainte şi în care am cunoscut bunătatea lui Dumnezeu faţă de mine mi-a fost scoasă din minte şi ascunsă ca şi cum nu s-ar fi întâmplat niciodată. Sufletul meu era prins între aceste două constatări: ‘Să trăiesc nu pot’, ‘Să mor nu îndrăznesc’. Apoi am căzut şi m-am prăbuşit; mă consideram deja pierdut, dar în timp ce mă plimbam prin casă, ca cel mai nefericit om, Cuvântul acesta al lui Dumnezeu mi-a cuprins inima: „sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus” (Rom. 3:24). Oh, ce schimbare a produs în mine!
Acum eram ca un om trezit dintr-un somn neliniştit şi, ascultând cuvintele acestea divine parcă am auzit cum îmi spuneau: ‘Păcătosule, tu crezi că din pricina păcatelor şi a slăbiciunilor tale nu pot să îţi mântuiesc sufletul; dar, iată, Fiul Meu este lângă Mine şi Eu mă uit la El, nu la tine şi mă port cu tine potrivit cu plăcerea pe care Mi-o găsesc în El.’ Acest lucru mi-a luminat mintea şi m-a făcut să înţeleg că Dumnezeu poate îndreptăţi un păcătos oricând – El doar Se uită la Hristos, ne atribuie nouă privilegiile Lui şi cuvântul se împlineşte imediat.
Şi pe când cugetam la lucrul acesta, un alt pasaj din Scriptură a venit cu mare putere în sufletul meu: „El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui” (2 Tim. 1:9; Tit 3:5). Eram pe culme, mă vedeam în braţele harului şi ale îndurării şi chiar dacă înainte îmi era frică să mă gândesc la ceasul morţii, totuşi acum strigam: ‘Lasă-mă să mor!’ Acum moartea era frumoasă şi minunată în ochii mei, deoarece vedeam că nu voi trăi niciodată cu adevărat până când nu voi ajunge pe lumea cealaltă. Oh, mi se părea că viaţa aceasta nu era decât un somn faţă de cea de sus. În perioada aceasta am înţeles mai profund cuvintele „moştenitori ai lui Dumnezeu” (Rom. 8:17) decât voi putea vreodată să exprim în viaţa aceasta – „moştenitori ai lui Dumnezeu”! Dumnezeu însuşi este partea sfinţilor. Am văzut lucrul acesta şi m-am minunat, dar nu vă pot spune ce anume am văzut.