Există o diferenţă esenţială între a fi mişcat şi a fi transformat. Atât de esenţială încât se poate spune fără a greşi, că foarte mulţi oameni care sunt mişcaţi acum la întâlnirile şi programele bisericilor, vor continua să fie mişcaţi în iad atât de puternic încât vor plânge şi vor scrâşni din dinţi. Dacă tot ceea ce cauţi este să fii mişcat, iadul este un loc potrivit pentru tine. Şi nu trebuie să te surprindă dacă vei ajunge acolo. Diavolul este şi el mişcat, dar acest lucru nu-l salvează. El crede şi se cutremură.

Socotesc că un mare procentaj dintre creştinii evanghelici din zilele noastre, merg la biserică pentru ca să aibă parte de o nouă cercetare. Astăzi, faptul că ai fost cercetat, pare a fi singurul element care declară calitatea unei întâlniri de biserică. Oamenii aşteaptă un mesaj sau o cântare care să-i mişte, dar nu pentru a se schimba în vreun fel, ci pentru a trăi senzaţia. Mai trist este faptul că, conducătorii adunărilor noastre, care caută să împlinească aşteptările publicului, înjgheabă o mulţime de programe de senzaţie şi invită tot felul de „vedete creştine” pentru a satisface aşteptările. Iar unii au şi început să se plângă că sunt prea puţine „vedete” şi s-au pus serios pe rugat ca Domnul să ridice cât mai multe astfel de „vedete”, şi de ce nu, chiar pe ei. În decursul săptămânii sunt ocupaţi cu tot felul de lucruri care să le dea senzaţii tari, dar sunt încă nesatisfăcuţi... aşa că aşteaptă cu nerăbdare duminica... Poate, poate...

Trăim timpul prezis în Cuvânt când oamenii şi-au dat învăţători după poftele lor, nu mai pot să sufere învăţătura sănătoasă aşteptând să audă ceva care să le gâdile urechile. La început nu a fost aşa. La început Duhul Sfânt punea oameni în lucrare „Duhul Sfânt a zis: Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat”, acum oamenii, ei „şi-au dat învăţători”. La început El spunea ce anume trebuie spus şi cum trebuie spus. Acum, e democreţie, poporul alege, poporul decide. Şi pentru că ei te-au pus, ei te-au ales, trebuie să le dai ceea ce vor... Dar nici aceşti învăţători nu au ajuns acolo fără o dorinţă de a primi laudele oamenilor, de a fi respectaţi, o sete după autoritate şi o mare, mare mândrie. Aşa că ceea ce se întâmplă astăzi în întâlnirile bisericilor este o expresie a acestei înţelegeri mutuale: dă-ne ceea ce vrem: un timp plăcut; şi-ţi vom da ceea ce ştim că vrei: onoare (lauda care vine de la oameni). Aşa că toată lumea este mulţumită: el dă ceea ce vor ei şi el primeşte ceea ce vrea el. Iată un articol din crezul practic al zilelor noastre pe care nimeni nu are curajul să îl pună în scris. Iar dacă încearcă cineva să tulbure acestă pace este numit un rebel care aduce tulburare.

Când apostolul Petru a predicat mulţimii din Ierusalim, ni se spune că 3000 de oameni „au rămas străpunşi în inimă”. Dar ei nu au plecat acasă bucuroşi că au fost cercetaţi ca niciodată înainte, ci ei au strigat: „Fraţilor, ce să facem?” Iar apostolul le-a spus ce trebuie să facă: „Pocăiţi-vă”. Presupun că astăzi dacă ar predica apostolul Petru în mijlocul nostru, ar fi surprins de reacţiile ascultătorilor „străpunşi”. În loc de „fraţilor, ce să facem?”, ar auzi „frate, Domnul să te binecuvinteze!, a fost extraordinar, vrem să te mai auzim”. Dar acei oameni au recunoscut în această „străpungere”, cercetarea Domnului şi au ştiut că trebuie să facă ceva. Li s-a spus ce trebuie să facă, şi s-au pocăit. Pocăinţa pentru ei nu a însemnat doar vărsarea câtorva lacrimi – deşi nu mă îndoiesc că au fost râuri de lacrimi – ci pentru unii a însemnat pierderea prietenilor, a slujbelor, excluderea din sinagogi, vinderea ogoarelor şi a averilor şi alte lucruri asemănătoare. Un lucru era evident atât pentru ei cât şi pentru ceilalţi: aceşti oameni au fost transformaţi. „Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” Au fost strămutaţi dintr-o împărăţie într-o altă împărăţie. Erau cetăţeni ai cerului. Lumea şi lucrurile ei nu mai însemnau nimic pentru ei. A fost o schimbare de 180 de grade.

Oare nu este un lucru cutremurător faptul că o mare mulţime din cei care se declară creştini nu îşi pot dovedi naşterea din nou decât pe faptul că într-o zi pe când ascultau o predică, sau cântau o cântare, sau erau în mijlocul furtunii, etc. au fost foarte mişcaţi, au fost cercetaţi, au fost străpunşi în inimă? Dar acest lucru, chiar dacă este esenţial pentru a fi născut din Duh, nu demonstrează acest fapt. Dacă ai fost cercetat o dată, de două ori, de zece ori aceasta nu este o dovadă suficientă a faptului că eşti o faptură nouă. Da, poate fi o dovadă a faptului că Dumnezeu te-a chemat, dar asta nu înseamnă că tu ai răspuns chemării Lui.

Cercetarea vine de la Dumnezeu şi nu vreau să spun că e un lucru greşit şi că ar trebui să te simţi mustrat în cuget din pricina faptului că eşti mişcat. Este chiar de dorit; şi este, într-adevăr o dovadă a faptului că Dumnezeu nu te-a lepădat, ci încă îţi mai vorbeşte; dar dacă tu nu ai răspuns chemării printr-o pocăinţă asemănătoare acelor creştini, ai toate motivele să te îndoieşti de autenticitatea experienţei tale. Dumnezeu, în îndurarea Lui te-a cercetat de multe ori până acum dar vreau să-ţi spun că El a făcut lucrul acesta ca tu să te pocăieşti şi să te întorci la El. Grăbeşte-te să faci lucrul acesta căci dacă nu te pocăieşti inima se va împietri, nu vei mai şti ce înseamnă să fii cercetat – mulţi pot să spună acest lucru din experienţă – şi în ziua aceea, oh, ziua aceea, vei bate la o poartă închisă strigând cu disperare: „Doamne deschide-mi!" Vei dori să te pocăieşti atunci, dar va fi prea târziu.

Întrebarea nu este dacă ai fost mişcat... ci dacă ai fost transformat???