Editorial

Desigur că nu mă refer aici la producţia presei şovine. Cred că putem presupune fără să greşim că niciun creştin adevărat nu s‑ar înjosi aşa de mult ca să citească obscenităţile literare clandestine de la chioşcul de ziare sau de la librăria cu reputaţie dubioasă. Prin cărţi „proaste” mă refer la gunoiul religios care se publică în zilele acestea de diferite edituri cu pretenţia de a fi creştine. Tone de astfel de rebuturi se produc în fiecare an pentru a satisface o piaţă pe care producţia anterioară a ajutat în mare măsură să o creeze. 

Gunoiul acesta religios este în mare parte ficţiune şi slujeşte trei scopuri: ajută la îngrăşarea contului bancar a „romancierului” evanghelic care îl scrie; menţine editurile pe piaţă şi hrăneşte apetiturile depravate, sau cel puţin subdezvoltate ale semi‑creştinilor cărora li se pare că lectura serioasă este greu de înţeles, care sorb hrana denaturată a presei la fel de lacom cum o pisicuţă lipăie smântâna. Şi, dacă ar fi să aleg eu, aş opta pentru ce optează pisicuţa fiindcă smântâna e şi gustoasă, şi hrănitoare, pe când romanului religios obişnuit îi lipseşte în totalitate hrana şi e considerat plăcut la gust numai de acele persoane ale căror papile gustative au fost pervertite de expunerea îndelungată înaintea literaturii creştine care, dacă s-ar spune adevărul, nu este nici creştină, nici literatură. 

Dacă un creştin ar decădea şi ar citi o carte proastă în secret, după cum se spune că şcolarul din proverb citea un roman senzaţional de doi bani pe care îl ţinea sub cartea de geografie, am putea spera că, mai târziu şi-ar veni în fire şi va lăsa cocina porcului pentru a se duce în casa tatălui; dar ce putem să spunem atunci când cărţile proaste devin parte din planul de studiu aprobat al creştinilor evanghelici din aproape toate bisericile? Ce putem face când nişte cărţi de nivelul intelectual al unor copii de nouă ani sunt aclamate ca fiind capodopere şi li se fac recenzii exagerat de favorabile în presa religioasă? Ce să mai spunem atunci când poveştile de dragoste melodramatice şi aventurile care-ţi dau fiori pe spate ale unei generaţii în urmă sunt repovestite de scriitorii noştri religioşi moderni cu puţin dialog pios vârât între îmbrăţişări toride de dragoste sau artificialităţi de genul „lasă arma jos”, ca să sfinţească ceea ce de altfel ar fi o producţie complet păcătoasă? 

Nefiind constrâns din exterior în niciun fel, publicul creştin citeşte în mod natural ceea ce îi place; şi se pare că îi place literatura religioasă inferioară. În cazul în care conştiinţa protestează la risipa de timp şi energie implicate în dependenţa cronică de banalităţile literare, este curând subminată de argumentul că practic toată lumea aprobă asemenea lucruri, că aproape toate editurile religioase le produc şi toate librăriile le vând. Aşa că ce şansă are o conştiinţă plăpândă faţă de o miză aşa mare? 

Toate acestea sunt în acord cu filosofia falsă răspândită între noi care susţine că a citi orice e religios este mai bine decât nimic, aşa că mergem mai departe să producem mediocrităţi literare, insipide, amatoare, inculte şi dedicate teoremei că orice merge atâta vreme cât undeva în carte cineva spune că fiecare persoană trebuie să se nască din nou. Indiferent cât este de imposibilă cartea în ce priveşte stilul şi substanţa, dacă prezintă din când în când o menţionare cuminte a Evangheliei, liderii evanghelici o vor binecuvânta cu aprobarea lor şi cu nihil obstat („bun de tipar”). Da, nu este prea mult să spunem că literatura religioasă incultă a devenit acum semnul distinctiv al evanghelismului. E lamentabil că suntem mulţumiţi să lăsăm calitatea în seama catolicilor şi a liberalilor. 

De ce consideră creştinul evanghelic de astăzi că citirea de cărţi măreţe aproape că îl depăşeşte? Este oare capacitatea intelectuală a evanghelicului de azi inferioară celei a înaintaşului său spiritual de acum două sute de ani? 

Răspunsul la prima întrebare este oarecum complicat, dar a doua întrebare poate primi răspuns cu uşurinţă şi în mod corect printr-un Nu emfatic. Puterile intelectuale nu intră în declin de la o generaţie la alta. Suntem la fel de inteligenţi ca şi strămoşii noştri. Orice gând pe care ei l-au putut nutri îl putem nutri şi noi dacă suntem suficient de interesaţi ca să depunem efortul. 

Cauza majoră a declinului în ce priveşte calitatea literaturii creştine curente nu este intelectuală; este spirituală. Pentru a te bucura de o lucrare religioasă măreaţă este nevoie de un anumit grad de consacrare faţă de Dumnezeu şi de detaşare faţă de lume pe care puţini creştini moderni l-au experimentat. Părinţii Bisericii de la început, misticii, puritanii nu sunt greu de înţeles, dar ei locuiesc ţinuturile muntoase unde aerul este răcoros şi rarefiat şi unde nimeni nu poate ajunge, decât cei îndrăgostiţi de Dumnezeu.

Decât să urcăm muntele, noi alegem să ne săpăm peşterile micuțe cu câţiva metri mai sus de nivelul văii. Dispoziţiile şi emoţiile noastre spirituale sunt degradate. Noi mâncăm, bem şi ne ridicăm să ne jucăm. Primim instruirea religioasă sub formă de istorisiri, şi orice necesită meditaţie ne plictiseşte. Iar scriitorii şi editorii contribuie la delincvenţa noastră prin faptul că ne oferă un belşug de nimicuri religioase care să satisfacă apetitul nostru carnal. 

Am dat drumul gurii faţă de voi, americanilor (românilor)! Ni s-a lărgit inima. 

„Ia seama la citire…” (1 Timotei 4:13)

(Editorial din cartea "Lupta Duhului")