Citind pentru iscusinţa verbală

Dumnezeu a onorat vorbirea umană folosind-o drept mijloc prin care să-Şi exprime mesajul mântuirii, mai întâi în Scriptura insuflată şi după aceea, în mii de limbi şi dialecte printre naţiunile omenirii. Limba este orga puternică la care se poate cânta oratoriul plin de bucurie al răscumpărării spre binecuvântarea oamenilor şi înalta onoare a lui Dumnezeu.

Printre nenumăratele daruri ale lui Dumnezeu date nouă, unul dintre cele mai preţioase este frumoasa şi expresiva noastră limbă română. Faptul că un astfel de dar este neglijat de bărbaţii şi femeile prinse în cursa lor sălbatică de a-şi câştiga existenţa este cel puţin de înţeles, dacă nu regretabil; dar faptul că este neglijat şi de slujitorii sanctuarului nu este doar imposibil de înţeles, ci absolut de nescuzat.

Din simplul motiv că Dumnezeu Şi-a încredinţat adevărul mântuitor în seama limbajului uman, omul care predică acel adevăr ar trebui să aibă o abilitate mai mult decât obişnuită în ce priveşte folosirea limbii. Este necesar ca orice artist să-şi stăpânească bine unealta şi orice muzician să-şi stăpânească instrumentul. Un om care se consideră un pianist de concerte şi care apare înaintea unei audienţe fiind familiarizat cu clapele exact ca un începător este absolut la fel de ridicol ca un slujitor al Evangheliei care se prezintă în faţa congregaţiei sale fără o cunoaştere aprofundată a limbii în care va predica.

Au fost situaţii extraordinare când Dumnezeu a binecuvântat un mesaj întrerupt şi bâlbâit spre zidirea ascultătorilor, însă acestea trebuie recunoscute drept cazuri ale guvernării providenţiale, şi nu acţiunea voii înalte a lui Dumnezeu. Într-un concurs de împrejurări anormal, Dumnezeu l-a făcut pe măgarul lui Balaam să vorbească suficient de elocvent încât să convingă un profet renegat şi să ajungă să fie citat în Biblie. Dar, bineînţeles că nimeni nu ar trebui să citeze exemplul acesta ca dovadă că învăţătorii religioşi nu ar trebui să se preocupe de abilitatea lor în ce priveşte folosirea limbii. Acei oameni sfinţi care vorbeau aşa cum le dădea Duhul să vorbească şi ale căror scrieri alcătuiesc Scripturile sacre stăpâneau cu toţii mijlocul pe care-l aveau la dispoziţie. Fiecare dintre ei a adus în slujba lui Dumnezeu o dexteritate remarcabilă în ce priveşte folosirea cuvintelor. Unii erau scriitori de primă clasă şi merită un loc printre marile personalităţi literare din toate timpurile.

Dacă pentru aceia care au consemnat Sfintele Scripturi a fost necesar un standard atât de înalt, îndrăznim noi, cei care le expunem, să venim înaintea sarcinii noastre cu ceva mai puţin decât cele mai bune şi cele mai bine dezvoltate daruri posibil? Poate că ne lipseşte măiestria lui David sau elocvenţa lui Isaia, dar nu există niciun motiv pentru care să nu dobândim abilităţi în ce priveşte folosirea cuvintelor care ne vor face capabili să spunem cu claritate orice vrem să spunem! Va fi nevoie de muncă din greu şi de străduinţă îndelungată, dar dacă pizmuim aceste două lucruri, ar trebui să ieşim din slujire. Niciun profet adevărat nu s-a temut vreodată de muncă din greu.

Copiii învaţă să vorbească prin imitaţie. Dacă la maturitate ajung să-şi vorbească bine sau prost limba maternă, depinde în totalitate de calitatea limbii vorbite de cei din jurul lor. Studenţii maturi ai artei vorbirii niciodată nu trec dincolo de tehnica de imitare inconştientă pe care o folosesc în copilărie. Noi tindem să imităm vorbirea celor cu care ne întovărăşim şi, în mod special, a celor pe care îi admirăm. Din acest motiv, este vital de important să cultivăm părtăşia cu maeştrii limbii engleze.

Legătura intimă cu o mare personalitate literară dintr-o carte ne va învăţa mai mult să dobândim iscusinţă în ce priveşte arta folosirii cuvintelor decât ne va învăţa un studiu de douăzeci de ani al gramaticii. Este o realitate notorie faptul că aceia care predau engleza în şcolile noastre sunt, de cele mai multe ori, cele mai proaste exemple ale artei lor. Dacă vreţi un exemplu de limbaj greoi, citiţi un eseu scris de un profesor de engleză. Va fi cu siguranţă foarte corect şi, tot aşa de sigur, va fi foarte uscat. Fiecare os este legat de alt os cu o precizie anatomică, dar nu există nici respiraţie, nici auz. Scriitorul este conştient de gramatică şi surd faţă de ton! Este nerăbdător ca propoziţia lui să poată fi analizată corect, dar pare incapabil să-i dea viaţă.

Atât vorbirea bună, cât şi scrierea bună îşi au intensitatea, tempo-ul, echilibrul, ritmul, tonul şi timbrul lor. Şi lucrurile acestea nu pot fi învăţate în sensul popular al cuvântului; ele nu pot fi decât dobândite prin imitare inconştientă. Dacă ascultăm mai mult timp pe cineva care vorbeşte engleză (sau română) cu stil şi măiestrie, ceva din arta lui se va infiltra prin porii minţii noastre şi ne va îmbunătăţi propriul stil în mare măsură. Şi amintiţi-vă că lectura înseamnă a auzi cu mintea. Atunci când citim cartea unui om cu acelaşi fel de duh cu al lui, noi îl ascultăm pe acel om.

Poate că unii dintre cititorii mei mai tineri vor să ştie cine sunt „maeştri” la care am făcut referire şi ce cărţi recomand eu pentru dezvoltarea abilităţii verbale. Iată câteva: John Bunyan pentru simplitate; Joseph Addison pentru claritate şi eleganţă; John Milton pentru nobleţea şi înălţarea constantă a gândurilor; Dickens pentru vioiciune (începeţi cu Christmas Carol [Colind de Crăciun]); Bacon pentru concizie şi demnitate.

Pe lângă aceştia, aş mai recomanda Robert Louis Stevenson, John Ruskin, Thomas Carlyle, Nathaniel Hawthorne. De asemenea, poezia lui Wordsworth, Bryant, Blake, Keats şi Shelley. Apoi, pentru a rămâne aproape de mintea modernă, şi doar de dragul stilului, am putea citi Pegler, „Red” Smith şi Sidney Harris. Revista Time este amuzantă şi puţin frivolă, dar e plină de viaţă, şi ne va ajuta să evităm un stil plicticos şi clişeele literare. Din acest motiv o recomand – în doze limitate.

Va urma Partea a V-a