1. Cei care nu au cunoștință, nu știu, dar se ridică și încearcă să învețe
pe alții. Ei doresc să-i facă pe alții să priceapă ceea ce ei nu au priceput,
ceea ce ei înșiși nu știu. Le lipsește cunoașterea, dar nu și dorința de a
învăța pe alții, de a impresiona, de a ieși în evidență. Apostolul Pavel
vorbește despre aceștia în 1 Timotei 1:7 „Ei vor să fie învățători ai Legii, și
nu știu nici măcar ce spun, nici ce urmăresc”. Singura calificare pe care o au
este aceasta: „ei vor!” Ei „învață întotdeauna și nu pot ajunge niciodată la
deplina cunoștință a adevărului” (2 Timotei 3:7), totuși dorința lor de a
fi învățători biruiește și se ridică „să învețe pe alții”. Punem între
ghilimele pentru că nimeni nu este cu adevărat învățat după ce au dat ei din
gură... Domnul nostru Isus Hristos i-a numit „povățuitori orbi” sau „nebuni și
orbi” sau „fariseu orb” (Matei 23:16,17,19,24,26). Și le-a spus ucenicilor Lui:
„Lăsați-i: sunt niște călăuze oarbe; și când un orb călăuzește pe un alt orb,
vor cădea amândoi în groapă” (Matei 15:14). Nu putem spera să ne rugăm și să
dispară toți aceștia din toate adunările. Nimic nu-i poate clinti pe oamenii
aceștia din pasiunea lor de a da învățătură. Dacă vor fi dați afară dintr-un
loc, se „vor vârî prin case” (2 Timotei 3:6) și vor momi sufletele oamenilor.
Noi trebuie mai degrabă să-i lăsăm, să-i părăsim, să ne ferim de ei... E grav să fii orb, dar nu ești un caz iremediabil, îți poți căpăta vederea
dacă vii în această stare la Domnul Isus, însă e mult mai grav să fii „povățuitor
orb”. Te-ai întrebat vreodată de ce un orb poate dori vreodată să călăuzească
un alt orb? Măcar că cei doi orbi cad în aceeași groapă până la urmă, totuși
cel care se angajează ca și călăuză este mai deplorabil decât celălalt. Cum ar
fi putut să se salveze cel care s-a dat pe mâna acestei călăuze? Punându-i o
simplă întrebare înainte de a porni la drum: „Ascultă-mă domnule care vrei să
mă îndrumi: tu vezi? Sau ești la fel ca mine?”
Când eram la școală am avut acest fel de profesori, dar era totuși ceva
admirabil în privința unora dintre ei, ceva ce nu găsești prea des pe tărâmul
Împărăției lui Dumnezeu. Ei veneau la oră și ne spuneau să deschidem manualele
la o anumită lecție și continuau să rostească singurul cuvânt pe care urma să-l
auzi din gura lor pe tot parcursul acelei ore: „conspectați!”. Ce mare serviciu
ne-ar face acești învățători dacă ne-ar lăsa în pace cu vorbăriile lor goale și
atunci când ne strângem să ne spună să deschidem de exemplu la psalmul 119, și
apoi să ne mai spună atât: „conspectați”. Ar putea urma o înviorare a întregii
adunări, și cine știe dacă nu ar putea izbucni o trezire de mari proporții.
2. Al doilea tip de învățător este cel care are cunoștință, dar nu are
capacitatea de a transmite acea cunoaștere altora. Este tipul de om extrem de
bine pregătit, care stăpânește subiectul, dar atunci când vorbește nu se poate
face înțeles. Oamenii care îl ascultă sunt mai degrabă buimăciți decât
învățați. Când îl asculți, nu te îndoiești de faptul că el știe, dar nu
reușește să te facă pe tine să dobândești cunoașterea pe care o are el. Pentru
că doar cunoașterea nu este suficientă ca să fii un învățător, ci este nevoie și de
abilitatea de a transmite acea cunoștință. Sunt două lucruri distincte și nu
sunt neapărat amândouă în aceeași persoană. Această abilitate trebuie căutată în cei care
sunt chemați să fie prezbiteri. Ei trebuie să fie „în stare să învețe pe alții”
(1 Timotei 3:2), „în stare să sfătuiască în învățătura sănătoasă” (Tit 1:9),
iar apostolul Pavel îi spune lui Timotei ca ceea ce a auzit de la el, să
încredințeze la oameni „care să fie în stare să învețe și pe alții” (2 Timotei
2:2). Într-o adunare pot fi mulți credincioși maturi, care să aibă cunoaștere,
dar nu toți au abilitatea de a transmite, de a învăța, de a fi în stare să dea
învățătură. E chiar posibil ca cineva care are o cunoaștere mai mică să aibă și
această abilitate de a transmite, în timp ce altora, care au o mai mare
cunoaștere, să le lipsească acea abilitate. Ce este de făcut într-o astfel de
situație? Este într-un fel frustrant pentru cei cu o cunoaștere mai deplină a
adevărului să stea să asculte pe ceilalți. Dar iată cum au procedat Acuila și
Priscila cu Apolo. Acuila și Priscila aveau o cunoaștere mult mai mare decât
Apolo, care avea darul vorbirii și nu cunoștea decât botezul lui Ioan, dar în
loc ca Acuila să se ridice după Apolo și să încerce să vorbească, el l-a luat
la ei acasă și i-au arătat mai cu deamănuntul Calea lui Dumnezeu. Care a fost
rezultatul? Apolo s-a dus de la ei prin toată Ahaia și „a ajutat mult prin
harul lui Dumnezeu pe cei ce crezuseră” (Faptele Apostolilor 18:24-28).
3. Al treilea tip de învățător este cel pe care l-am creionat deja puțin, și anume, cel care are cunoaștere, dar are și capacitatea de a transmite altora,
de a învăța pe alții. Când vorbesc acești oameni, ascultătorii sunt prinși de
subiect, captivați de mesaj și capătă învățătură. Nu sunt atât de mult
captivați de mesager, cât de mesajul pe care îl aud. Aproape că uită de
învățător pentru că au dobândit ei înșiși învățătură. Și acest lucru îi aduce
cea mai mare saisfacție predicatorului. Găsim o ilustrație frumoasă în cartea Neemia
capitolul 8. Poporul s-a strâns pentru a prăznui o sărbătoare și au citit mult
din cartea Legii, dar au fost mai mulți oameni care „arătau înțelesul, ca să-i
facă să înțeleagă ce citiseră”(v.8). Și apoi ni se spune că poporul a mâncat, a
băut și s-a veselit mult „căci înțeleseseră cuvintele pe care le tâlcuiseră” (v.12)
Binecuvântată este adunarea în care este un singur învățător de acesta și
vai de adunările în care sunt mulți din celelalte două categorii.
„Frații mei, să
nu fiți mulți învățători, căci știți că vom primi o judecată mai aspră” (Iavov
3:1).