Editorial

 Un lucru despre care se dau multe învăţături în Sfintele Scripturi este că deşi Dumnezeu ne dă darurile Sale cu generozitate, El ne va cere o strictă socoteală a lor la sfârşitul drumului. Fiecare om este personal responsabil pentru stocul său, fie că e mare, fie că e mic, şi i se va cere să explice modul în care l-a folosit înaintea scaunului de judecată al lui Hristos. 

„Stocul” nu este nimic nou, este constituit din vechea listă familiară de posesiuni omeneşti: timp, talente, bunuri pământeşti, oportunităţi. Deşi sunt la fel de comune ca iarba de pe lângă o cărare, risipa lor constituie una dintre tragediile cele mai înspăimântătoare ale vieţii. 

 În primul rând, este timpul. Niciunul dintre noi nu are mult. Cioara care zboară peste pajişte va trăi probabil mai mult decât cel mai bătrân om dintre noi. Copacul care ţine umbră vacii somnoroase de pe păşune s-ar putea să-l fi privit pe bunicul nostru pe când acesta era doar un băiat şi s-ar putea să rămână acolo ca să urmărească trecerea copiilor copiilor noştri. Şi faptul că avem un stoc atât de mic de timp constituie un motiv puternic ca să fructificăm din plin ceea ce avem. Şi cu toate acestea, câte ceasuri am petrecut nefăcând nimic sau făcând lucruri greşite! Risipa noastră batjocoritoare de timp preţios ar putea fi un motiv pentru faptul că nu ni se dă mai mult din el – cine ştie? Isus a spus odată: „Strângeţi firimiturile care au rămas ca să nu se piardă nimic.” 

Timpul irosit este pierdut iremediabil. Deşi simpatizăm cu conţinutul emoţional al vechiului cântec: „Înapoi, întoarce-te înapoi, o, timpule, din zborul tău!”, este totuşi greu să ne închipuim o cerere mai inutilă. Timpul nu se întoarce înapoi. Omul bătrân nu întinereşte, tânărul îmbătrâneşte. Aşa a fost dintotdeauna şi aşa va fi întotdeauna. Pasărea timpului zboară pe lângă noi şi se duce; „frunzele vieţii continuă să cadă una câte una, vinul vieţii se scurge picătură cu picătură.” Trebuie să lucrăm câtă vreme se zice „astăzi”. 

 Apoi, sunt talentele. Acestea sunt incluse în stocul total acordat nouă de către Tatăl nostru ceresc. Fie că avem un talent, sau mai multe, în cele din urmă va trebui să dăm socoteală, iar factorul care va decide în dreptul nostru nu va fi câte talente am avut, ci ce am făcut cu ele. Povestea omului care şi-a ascuns banul în pământ este o lectură alarmantă pentru creştinul nepăsător care nu îşi foloseşte darurile. Unii oameni cu daruri modeste au ajuns să aibă realizări spirituale strălucitoare; alţii, cu abilităţi mult mai mari, s-au jucat cu vara vieţii precum lăcusta din fabulă şi şi-au lăsat darurile nefolosite în timp ce timpul se scurgea pe lângă ei. Aşa ceva, repet, este o tragedie, şi faptul că este des întâlnit nu face să fie mai puţin tragic. 

Banii sunt un alt lucru. Creştinii din Vest fac atâta caz de ei şi îi cheltuie atât de nechibzuit încât au învăţat în mod inconştient să‑i ia ca pe ceva de la sine înţeles şi au uitat că vor fi judecaţi în mod strict pentru modul în care i-au cheltuit. Domnul stă şi astăzi lângă vistierie şi observă ce se pune acolo. Lucrul acesta a fost transformat într-o glumă de umoriştii care sunt mereu gata să găsească ceva amuzant în fiecare referinţă la bani. Dar am putea prezice fără să greşim că nu vor fi râsete când Domnul, ai cărui ochi ca para focului, va privi la dările noastre de seamă şi Îşi va face examinarea dreaptă. Am face bine să ne examinăm noi înşine chiar acum cât încă mai este timp să ne reparăm greşelile. 

 Dumnezeu ne-a dat, de asemenea, un belşug de oportunităţi. O oportunitate ar putea fi definită ca o circumstanţă providenţială care ne permite să ne valorificăm timpul, banii şi talentele. Dintre toate darurile, acesta este cel mai obişnuit, şi este cel care face ca celelalte daruri să aibă valoare pentru noi şi pentru omenire. Creştinul înţelept va fi atent la oportunităţile de a face bine, de a rosti cuvântul dătător de viaţă înaintea păcătoşilor, de a înălţa rugăciunea salvatoare de mijlocire. 

 Duşmanul oportunităţii este preocuparea. Exact atunci când Dumnezeu trimite o şansă de a câştiga o mare victorie pentru omenire, unii dintre noi sunt prea ocupaţi să piardă timpul cu fleacuri ca să o observe. Sau o observăm când este prea târziu. Vechii greci spuneau că oportunitatea avea un zuluf în frunte, dar era rasă la spate; dacă un om rata să o prindă atunci când se apropia, degeaba îşi mai întindea mâinile s-o prindă după ce trecuse. 

Probabil că cel mai rău efect al risipei este obiceiul mintal pe care îl formează. A lăsa timpul, sau banii sau talentele să se risipească înseamnă să ne facem nouă înşine ceva dăunător. Înseamnă să ne rănim singuri pe dinăuntru, acolo unde este cel mai grav. (Editorial din cartea "Călătorim pe un drum stabilit")