Editorial

Caut eu oare, în clipa aceasta, să capăt bunăvoinţa oamenilor, sau bunăvoinţa lui Dumnezeu Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş mai căuta să plac oamenilor, n-aş fi robul lui Hristos. (Galateni 1:10)

Voi aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Nu vă faceţi dar robi oamenilor.(1 Corinteni 7:23)

Este adevărat că uneori, când Isus a vorbit despre Împărăţia lui Dumnezeu, a inclus şi ceea ce este extern sau vizibil. Lucrul acesta este evident mai ales în pildele din Matei 13. Dar aproape tot capitolul demonstrează că nu tot ceea ce are legătură vizibilă şi tangibilă cu lucrurile lui Dumnezeu este într-adevăr de o valoare eternă. Capitolul începe cu Pilda Semănătorului şi arată că nu toată sămânţa Împărăţiei aduce roadă veşnică. El a vorbit despre Împărăţie ca despre o mreajă care prinde peşti buni şi peşti răi. A comparat Împărăţia cu o comoară într-o ţarină; se cumpără întreaga ţarină pentru a putea poseda comoara, dar, desigur, nu toată ţarina reprezintă comoara. El a afirmat că printre grâul bun va creşte neghină inutilă. A exemplificat felul în care un grăunte de muştar a crescut într-un mod anormal, depăşind intenţia celui care l-a semănat. Tot aşa, aluatul este amestecat cu trei măsuri de făină şi proporţia acestuia îşi depăşeşte valoarea reală.

Cu toate acestea, când a sosit timpul să separe ceea ce era exterior şi vizibil de ceea ce era interior şi spiritual, Isus le-a spus Fariseilor: „Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel încât să izbească privirile. Nu se va zice: «Uite-o aici!» sau «Uite-o acolo!» Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru [în inimile voastre]” (Luca 17:20,21; o notă de subsol din Versiunea Amplificată a Bibliei în limba engleză spune că prepoziţia din greacă tradusă aici cu înlăuntrul se mai găseşte doar într-un singur loc în Noul Tetsament, şi anume acolo unde Isus a spus: „Curăţă întâi partea DINLĂUNTRU a paharului şi a blidului...” Matei 23:26). Înaintea lui Pilat, Isus a redus lucrurile la termenii lor cei mai simpli pentru a anunţa: „Împărăţia Mea nu este de aici” (Ioan 18:36).

Concluzia cea mai extremă şi mai fanatică la care poate ajunge un grup de oameni este convingerea că organizaţia sau societatea lor religioasă este o reprezentare exclusivă a Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. De aceea, singura cale de a fi mântuit, susţin aceştia, este prin intermediul oragnizaţiei lor şi a ieşi de sub acoperişul ei este acelaşi lucru cu a-L abandona pe Hristos şi Evanghelia Lui. Merită devoţiunea şi loialitatea totală a membrilor ei. Dacă eşti acolo, tot ceea ce ai nevoie pentru viaţă şi evlavie se găseşte în cadrul ei şi nu ai nici un motiv să cauţi în altă parte. Ei sunt trupul lui Hristos şi familia lui Dumnezeu. Există oameni care cred asta şi fără urmă de îndoială, se află într-o înşelăciune totală. Sper că puţini dintre cei care vor citi acest articol au căzut într-o asemenea înşelăciune.

Mult mai comună este o înşelare parţială de care majoritatea dintre noi se poate teme. Mă refer la o atitudine faţă de o organizaţie care, deşi nu este exclusivistă, produce totuşi un sentiment de adoraţie şi reverenţă. Dacă se spune o critică la adresa organizaţiei, membrii acesteia se ridică imediat să o apere cu gelozie. Ei lasă impresia că a lucra pentru organizaţie înseamnă a lucra pentru gloria lui Dumnezeu. Mi-aduc aminte de semnalul de alarmă care a pătruns în sufletul meu atunci când am auzit pe cineva spunând: „Ne-am dedicat cântările ...” şi a numit o organizaţie. O terminologie şi dedicare atât de puternice Îi aparţin strict lui Hristos. Chiar dacă abandonarea unei astfel de organizaţii nu îţi lasă impresia că te-ai separat complet de evanghelie, cu toate acestea, când un membru pleacă există sentimentul unei mari dezamăgiri, fiindcă ei părăsesc cu siguranţă ceea ce e cel mai bun.

Cu ceva timp în urmă am scris o carte despre Biserica [lui Hristos] ca organism spiritual, viu, împodobit ca o mireasă eternă pentru Isus Hristos. Aceasta este impresia pe care Duhul Sfânt o imprimă în inimile noastre în timp ce citim cele patru Evanghelii şi cartea Faptelor. Este evident că acestea dau o mică importanţă exteriorului şi că oferă prioritate interiorului. Când începem să vedem tipare şi reguli pentru slujire şi ordine în lucrarea lui Dumnezeu în Noul Testament, ne abatem de la punctul principal şi punem în locul lor lucruri mai puţin importante. Când luăm în considerare fiecare mic detaliu şi îl folosim ca scuză pentru a programa şi a exercita mai mult control omenesc, pierdem viziunea lui Hristos şi a apostolilor Lui şi ajungem rapid pe drumul ruinei spirituale şi eventual, al morţii.

Isus aproape că nu a făcut nimic ca să instituie o structură pământească în jurul eforturilor Sale spirituale. Să scrii mult despre lipsa unei structuri pământeşti din viaţa Lui înseamnă să ignori un lucru evident. „Sediul Lui central” a fost satul Capernaum dintr-o regiune nesemnificativă numită Galileea. Eu nu văd nici o dovadă cum că a construit, a cumpărat sau a închiriat o clădire pentru a-Şi dezvolta slujirea. Dar citesc faptul că S-a folosit de o odaie de sus mobilată şi împrumutată pentru a sărbători ultima cină împreună cu ucenicii Lui. Nu văd să fi avut şarete sau un grajd de cai care să-I faciliteze călătoriile împreună cu ucenicii Săi. Eu citesc că a călărit pe un măgăruş împrumutat pentru a intra în Ierusalim. Când a vrut să-Şi ilustreze o idee folosindu-se de o monedă, a împrumutat-o. Dările Lui au fost plătite în mod miraculos. Şcoala Lui se ţinea pe dealuri şi pe drumuri. Eu cred că oamenii exagerează când îşi închipuie că Isus a avut nevoie de un vistiernic personal, deoarece Îi treceau mulţi bani prin mână, şi când îşi imaginează că tunica Lui era foarte scumpă. Părinţii lui Isus au adus porumbei ca jertfă de curăţire după naşterea Lui. Aceasta era o jertfă a săracilor (vezi Luca 2:24 şi Levitic 12:6-8). Întreaga imagine înfăţişează o lucrare spirituală, bazată pe surse aduse dintr-o altă lume.

Primii Lui ucenici nu au dobândit nimic mai mult pe plan material. „Aur şi argint nu am”, a mărturisit Petru. Liderii creştini din primul secol aveau un mic avantaj financiar şi politic sau deloc. Isus a dat învăţături clare cu privire la subiectul acesta: „Împăraţii Neamurilor domnesc peste ele; şi celor ce le stăpânesc li se dă numele de binefăcători. Voi să nu fiţi aşa. Ci cel mai mare dintre voi, să fie cel mai mic; şi cel ce cârmuieşte ca cel ce slujeşte” (Luca 22:25,26).

Nu există nicio dovadă a unei instituţii creştine pământeşti în cartea Faptelor. Pentru un timp, se pare că Ieruslaimul a ocupat un loc central şi a avut un număr mare de lideri. Este adevărat că unii dintre credincioşi începeau să creadă că aveau nevoie de o autoritate specială din acea direcţie. Într-o anumită măsură, galatenii acceptaseră o doctrină falsă din cauză că aveau o încredere greşită în superioritatea spiritualităţii ce venea din Ierusalim. Fără îndoială, învăţătorii care proveneau din acest oraş au sădit acea încredere greşită. În primele două capitole ale epistolei sale, Pavel i-a corectat. Fără duşmănie sau lipsă de respect faţă de fraţii lui din Ierusalim, a contrazis cu desăvârşire gândirea galatenilor în general.

Pavel a recunoscut faptul că conducerea din Ierusalim era întemeiată pe o reputaţie spirituală, şi nu printr-o rânduială omenească. Iacov, Petru şi Ioan, spune Pavel, „sunt priviţi ca stâlpi” (Galateni 2:9). Cu toate acestea, faptul că aveau o autoritate care venea din cer nu îi făcea infailibili în niciun fel şi nici nu erau scutiţi de corectare. Pavel le-a spus galatenilor că l-a mustrat aspru în public pe fratele lui mai în vârstă în Domnul, Petru: „i-am stătut împotrivă în faţă, căci era de osândit” (Galateni 2:11). Am auzit un „lider” mândru răspunzându-i unuia dintre „supuşii” lui care a pus la îndoială un ordin: „Chiar dacă greşesc, am dreptate, deoarece eu sunt lider şi tu trebuie să mi te supui.” Asemenea gânduri şi atitudini nu pot fi îndreptăţite de Scripturi. Cât de diferită a fost atitudinea umilă a lui Petru când a primit mustrarea lui Pavel!

Ierusalimul nu oferea educaţia necesară pentru slujire sau o semnătură oficială care să îi susţină. În primul rând, Pavel a ajuns să-L cunoască personal pe Domnul Isus căzând cu faţa la pământ în drumul său spre Damasc, şi a fost instruit în doctrinele fundamentale despre Hristos şi despre Biserica Lui în deşertul Arabiei. Avea 14 ani de experienţă creştină înainte de a începe vreo relaţie importantă cu cei din Ierusalim (Galateni 1:17-2:1). Apoi le-a făcut o vizită pentru că avusese o revelaţie de la Dumnezeu. Simţind că le-ar fi fost greu galatenilor – fiind înşelaţi – să creadă că un asemenea proces independent era posibil, a trebuit să îi asigure: „În cele ce vă scriu, iată, înaintea lui Dumnezeu, nu mint” (Galateni 1:20).

În timp, conceptul aproape iudaic, tipic pentru evanghelia concepută de conducerea din Ierusalim, şi stilul de viaţă la comun, a fost înlăturat. Bisericile dintre Neamuri au trimis ajutor credincioşilor din Ierusalim şi, în 70 d.Hr. biserica din Ierusalim a încetat să existe. Pe măsură ce planul lui Dumnezeu pentru Neamuri a început să se desfăşoare, oameni aleşi de Dumnezeu s-au strâns în oraşul Antiohia. Totuşi, Scriptura afirmă că totul s-a întâmplat prin călăuzirea cerească a Duhului Sfânt şi nu printr-un plan omenesc (Fapte 13:1-4). De acolo, au plecat misionari în lumea păgână.

Imaginea primitivă a bisericii, mireasa lui Hristos, era una de simplitate primară, aceea a unei fecioare caste, care înfloreşte în credinţă, fiind echipată şi condusă de Duhul Sfânt. Instrumentele umane erau prezente şi necesare, dar partea lor era limitată şi subiectivă. Hristos era Capul trupului, totdeauna prezent, şi nu exista nicio cale de a funcţiona sau de a menţine viaţa fără El. Nu exista niciun sistem de rezervă. Absenţa Lui ar fi adus imediat o disfuncţie sau moartea subită.

O structură organizaţională înseamnă o întoarcere la tiparele şi principiile Vechiului Testament. Istoria Vechiului Testament este istoria unei naţiuni materiale, vizibile, în care orice amănunt era hotărât printr-un decret scris, de la legea civilă până la ritualurile religioase. Era legată de pământ şi din esenţa ei naturală. Din acest motiv, Vechiul Testament este mult mai mare decât Noul. De vreme ce Hristos Şi-a lăsat ucenicii şi S-a înălţat la Tatăl, puterea Duhului Sfânt nevăzut a păstrat Biserica de-a lungul a 2000 de ani. Au fost vremuri foarte uscate, unele îndelungate şi răspândite în teritorii întinse, pe care le putem asocia direct cu accentul pus de biserică pe ceea ce era pământesc şi material. În acele timpuri, conducerea şi-a pierdut contactul cu spiritualul şi supranaturalul, a ignorat călăuzirea Duhului, iar biserica a fost puternic sprijinită, înăuntru şi în afară, de o guvernare lumească. Înfăţişarea, relaţiile şi dependenţa ei s-au apropiat periculos de mult de sistemul lui anticrist.

În aceste vremuri, omul de rând a suferit cel mai mult sub mâna asupritoare a conducerii bisericii, care insista asupra faptului că singura relaţie cu Dumnezeu posibilă trebuia să fie indirectă. Scripturile îi erau smulse din mâini şi i se spunea care era voia lui Dumnezeu pentru el, în mod general şi personal. Singura cale de a supravieţui era printr-o supunere umilă faţă de autorităţi. Nonconformistul suferea potrivit cu nivelul puterii accesibil bisericii din acele vremuri. Dacă era relativ scăzut, era doar respins şi ignorat; dacă era ridicat, era întemniţat sau executat.

În ciuda acestei tendinţe, cu siguranţă nu datorită ei, lucrarea lui Dumnezeu a înaintat, uneori luptând împotriva curentului din interior, alteori ascunzându-se, alteori triumfând prin intermediul reformelor şi al trezirilor. Aceste perioade de împrospătare spirituală începeau atunci când Dumnezeu semăna foame în inimile multor oameni. El a pregătit câţiva oameni în moduri exceţionale ca în cazul apostolului Pavel, separându-i de opiniile zgomotoase şi de punctele de vedere populare cunoscute în general în instituţiile religioase ale vremii. Ei au avut contact direct cu Duhul Sfânt şi cu Cuvântul, cât şi cu alte cărţi vechi scrise de oameni ai lui Dumnezeu. Aceştia s-au impotrivit statu-quo-ului şi uneori, chiar şi-au riscat vieţile, dar totdeauna au suferit respingere şi dispreţ din partea contemporanilor lor.

Trezirile sunt caracterizate de o revelaţie proapsătă a lui Isus Hristos, de o ascultare absolută de Duhul Sfânt, de credinţă şi dependenţă faţă de ceea ce este nevăzut şi ceresc, şi de revărsări îmbelşugate ale puterii supranaturale. Încă o dată, Duhul Sfânt ia hăţurile, iar lucrurile nenecesare, vizibile şi pământeşti pălesc şi relaţia personală cu Dumnezeu devine de o importanţă supremă. Este o întoarcere la religia spirituală.

Atunci, de ce sunt oamenii prinşi din nou şi din nou în mrejele a ceea ce este vizibil şi natural? Deoarece ei sunt ţinta directă a unui duşman care ameninţă. El întrebuinţează două tactici principale împotriva lor: 1. Opoziţia directă şi 2. Oferte de sprijin (citiţi Ezra şi Neemia pentru a avea o imagine clară a acestor două arme ale duşmanului). Biserica din est a suferit în principal de prima tactică, pe când cea din vest de cea de-a doua. Strălucirea glorioasă a flăcării cereşti şi spirituale începe să pălească în inimile oamenilor lui Dumnezeu din cauza opoziţiei constante, a calamităţilor, din cauza invaziei de mândrie spirituală, de păcat, şi din cauza prăbuşirii unor oameni cheie. Dacă flacăra nu este înteţită de un trup hotărât şi semnificativ, în final va face loc unei dorinţe de a menţine ceea ce s-a câştigat, prin mijloacele înţelepciunii omeneşti, practice.

Extenuarea în luptă simţită de soldaţii răniţi în bătălie îi determină să se clatine. Pelerinii istoviţi se adaptează pentru a se putea bucura de un fel de viaţă normal şi plăcut. Mândria caută respect în societate şi începe să dispreţuiască începutul umil şi simplu. Apoi, este nevoie de un material mai nou şi mai bun. Creşterea fizică, numerică trebuie menţinută. Se caută ajutor profesional. Credinţa începe să devină greoaie şi siguranţa pământească îi ia locul, pentru că Dumnezeu pare a fi mai puţin real. Ici şi colo grupuri de creştini formează societăţi, societăţile devin organizaţii şi organizaţiile se transformă în denominaţii. Se alege o denumire scripturală care să sune legitimă. Experienţa miraculoasă şi spirituală din adâncul inimii este mai puţin comună. Adevărul este tăgăduit şi se introduce eroarea doctrinară care să explice decăderea, folosind suficiente argumente din Biblie care să susţină acel punct de vedere. Într-un final, totul moare şi numai lucrurile şi numele exterioare rămân. Lucrul acesta s-a repetat din nou şi din nou.

Cât este de trist! Dumnezeu primeşte locul doi, făcând loc „lucrării”. Cât de dureroasă este mărturisirea celor mai sinceri membri! „Avem puţin timp să stăm singuri cu Dumnezeu. Suntem scufundaţi în scris şi treburi.” Oameni sunt manipulaţi asemenea pieselor de pe tabla de şah şi cei mai mici sunt sacrificaţi pentru a se îngriji de cei mai importanţi. Unii, care intră în lucrare ca nişte slujitori binevoitori, sunt surprinşi de aroganţă şi de un fals sentiment al responsabilităţii lor şi devin manipulatori şi tirani. Individul nu mai este important; cauza este supremă. Comitetele decid ce e cel mai bine pentru fiecare în parte. Poţi să auzi cuvintele rostite de unii oameni inocenţi, înşelaţi şi demni de milă: „Atâta timp cât îi ascult supus pe colegii mei cu o inimă curată, voi fi în voia lui Dumnezeu.” Din când în când, aceste tactici de controlare devin diabolice, ca cea care a fost folosită în Grădina Edenului. Şarpele a profitat de Eva atunci când Dumnezeu a onorat libertatea pe care El Însuşi o dăduse pentru a alege ascultarea sau neascultarea. Dumnezeu nu manipulează niciodată, nici măcar pentru binele nostru, şi nici măcar atunci când are de-a face cu lucrurile eterne. Manipularea este contrară naturii Sale.

Organizaţiile, prin însăşi natura lor, nu pot produce oameni ai lui Dumnezeu (Nu mă refer la faptul că o persoană nu poate deveni un om al lui Dumnezeu în cadrul unei organizaţii. Asta e altceva.) Ei oferă ceea ce numai Dumnezeu ar trebuie să ofere şi cer ceea ce numai Dumnezeu ar trebui să ceară. Sunt asemenea unei sere, care protejează plantele de un mediu înconjurător normal, necesar pentru o creşetere viguroasă. Acolo unde un individ nu poate primi îndrumare sfântă şi unde se iau decizii colective pentru fiecare mişcare, acolo unde comunicarea unul cu celălalt este supremă şi este prea puţin loc pentru individ şi Dumnezeu, caracterul evalvios nu are ocazie să se dezvolte. Ipocrizia înfloreşte apoi pentru a masca lipsa. Foamea personală va produce uneori un individ a cărui inimă este acordată la glasul lui Dumnezeu, dar acesta va trebui să aibă grijă cum umblă printre colegii lui, fiindcă va fi, cu siguranţă, gelozie şi unii îl vor vedea ca pe o ameninţare pentru ceilalţi.

John Huss, cu cele mai bune intenţii, fiind preocupat întâi de toate pentru poporul lui, şi apoi pentru biserica şi superiorii săi, a început să împărtăşească adevărurile biblice simple pe care le primise direct de la Domnul. El a început traducerea Bibliei în limba poporului lui. L-a costat viaţa. Martin Luther a mers pe urmele lui 100 de ani mai târziu şi a trebuit să abandoneze preoţia. John Wesley şi-a dat toate silinţele să-L slujească pe Dumnezeu în Biserica Angliei, dar uşă după uşă s-a închis până ce a trebuit să înceapă întâlniri masive printre păgânii needucaţi. A.B. Simpson L-a găsit pe Dumnezeu şi a primit o viziune pentru lumea pierdută. Eforturile lui de a ajunge la ea a iscat împotrivirea denominaţiei sale şi a membrilor sofisticaţi ai congregaţiei sale, aşa că a trebuit să acţioneze independent. Tatălui meu i s-a dat un ultimatum ca să înăbuşească o mişcare a Duhului Sfânt sau să renunţe la poziţia lui în denominaţie. A renunţat la poziţia lui.

Curios, niciunul dintre aceşti oameni buni nu a avut iniţial vreo intenţie de a-şi abandona organizaţia. Ei au fost forţaţi să o facă. Wesley i-a descurajat pe adepţii lui ca să nu părăsească Biserica Angliei, dar aceştia au părăsit-o oricum şi au format Biserica Metodistă. Spre sfârşitul vieţii sale, a fost încă o dată binevenit la unele dintre amvoanele bisericii din copilăria sa. Jonathan Goforth, cunoscutul misionar în Mongolia, a putut să meargă mai departe cu lucrarea şi slujirea sa în cadrul unei organizaţii, în ciuda opoziţiei aprige.

Da, desigur, poţi fi un bărbat sau o femeie a lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, să funcţionezi în cadrul unei organizaţii. Pastorul bisericii pe care o frecventează familia fiicei noastre a fost un denominaţionalist într-o biserică denominaţională. După ce a auzit un raport cu statistici referitoare la succesul denominaţiei sale, a spus înaintea turmei sale: „Pentru noi nu este interesant doar ce realizează organizaţia noastră. Pe noi ne interesează toţi oamenii lui Dumnezeu.” Cu această atitudine, oricine poate fi de ajutor copiilor lui Dumnezeu de pretutindeni, fie că sunt în cadrul sau în afara unei organizaţii. A părăsi o organizaţie NU este un mandat din partea lui Dumnezeu, dar o dragoste necompromisă pentru adevăr ESTE! A lucra în interiorul unei organizaţii nu este neapărat distructiv, dar a avea o mentalitate organizaţională este distructiv. De-a lungul slujirii sale, A.W. Tozer a fost membru al unei organizaţii şi, de fapt, a fost redactorul revistei săptămânale a acesteia. Cu toate acestea, a mărturisit: „N-am fost niciodată un bun denominaţionalist.” „El aparţinea întregii biserici”, a spus biograful său, James Snyder. „El a îmbrăţişat adevăratul creştinism oriunde l-a găsit.”

Snyder a făcut de asemenea următorul comentariu cu privire la Tozer: „Cel superficial nu îl plăcea pe Tozer; cel serios, care vroia să audă ce avea Dumnezeu să-i spună, îl iubea.” Cei superficiali erau aceia care supraapreciau temporarul şi nu apreciau suficient valorile reale. Printre ei, Tozer era o ameninţare în vremea sa. Era un om care cunoştea direct pericolele unui duh organizaţional. Într-una din cărţile lui putem citi despre inimile închise ale celor care se bucuraseră de succes organizaţional:

„În diverse perioade din istoria lui, Israel a fost caracterizat de o stare a inimii care respingea mustrarea, şi aceste perioade au fost invariabil urmate de judecată. Când Hristos a venit la evrei, i-a găsit plini de acea încredere în sine arogantă care nu vrea să primească certarea. «Noi suntem sămânţa lui Avraam», au răspuns ei cu răceală atunci când El le-a vorbit despre păcatele lor şi despre nevoia lor de mântuire.”

„Oamenii obişnuiţi L-au auzit şi s-au pocăit, dar preoţii evrei au deţinut controlul prea mult timp ca să renunţe la poziţia lor privilegiată. Asemenea regelui bătrân, se obişnuiseră să aibă dreptate tot timpul. Să-i mustri însemna să-i insulţi. Ei erau mai presus de orice mustrare.”

„Bisericile şi organizaţiile creştine au demonstrat tendinţa de a cădea în aceeaşi eroare care l-a distrus pe Israel: incapacitatea de a primi mustrarea. După un timp de propăşire şi trudă însoţită de succes, vine psihologia mortală a auto-felicitării. Succesul în sine devine cauza eşecului ulterior. Liderii ajung să se accepte pe ei înşişi ca fiind chiar aleşii lui Dumnezeu. Ei sunt obiectele speciale ale favorii divine; succesul lor este o dovadă suficientă că aşa stau lucrurile. Aşadar, ei au dreptate fără doar şi poate şi oricine încearcă să îi facă să dea socoteală este imediat eliminat ca fiind un băgăcios neautorizat căruia ar trebui să îi fie ruşine că îndrăzneşte să-şi mustre superiorii.”

„Dacă îşi închipuie cineva că nu facem altceva decât să ne jucăm cu cuvinte, să se apropie la întâmplare de orice lider religios şi să atragă atenţia asupra slăbiciunilor şi păcatelor din organizaţia sa. Un astfel de om va fi cu siguranţă respins imediat şi, dacă îndrăzneşte să persiste va fi confruntat cu rapoarte şi statistici care să demonstreze că greşeşte în întregime şi că s-a comportat total nelalocul lui. „Noi suntem sămânţa lui Avraam”, va fi argumentul apărării. Şi cine ar cuteza să găsească vreun cusur la sămânţa lui Avraam?”

De cele mai multe ori, oamenii cu mentalitate organizaţională se tem de o trezire. Precum Fariseii şi Saducheii, ei cred că Îi fac un serviciu lui Dumnezeu prin faptul că se opun oricărui lucru care tulbură statu-quo-ul. Ei sting orice flacără venită din cer dacă văd că le ameninţă poziţiile şi funcţiile organizaţionale. Folosesc vorbitori care vorbesc bine de ei, care îi susţin necondiţionat şi îi alungă pe toţi cei care critică pe baza scuzei că vor cauza certuri şi probleme.

Adunarea oamenilor cu aceeaşi viziune şi cu scopuri similare limitează creşterea spirituală şi accentuează anumite defecte. Micile greşeli înmulţite de multe ori devin diformităţi uriaşe. Iniţial, Biserica a fost formată din evrei şi Neamuri, robi şi slobozi, bărbaţi şi femei, bogaţi şi săraci, şi numai Hristos era factorul unificator. În realitate, organizaţiile împart trupul lui Hristos în segmente şi intenţionează să se îngrijească de tot ceea ce lipseşte, ca urmare a separării de alte segmente şi mădulare adevărate ale trupului. Însă realitatea este că, deoarece suntem separaţi, putem experimenta doar o mică parte din ceea ce Dumnezeu are pentru noi în mod potenţial. Pavel s-a rugat ca efesenii să fie tari ca „să puteţi pricepe, ÎMPREUNĂ CU TOŢI SFINŢII, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos” (Efeseni 3:18,19). Aşa ceva nu se poate întâmpla niciodată într-un mediu separatist.

Isus a întrebat: „Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată vi se cuvine?” Nu există nicio virtute creştină în a-i iubi pe aceia care fac parte din rasa, cultura, mediul şi educaţia noastră spirituală. O astfel de dragoste se produce în mod natural şi nu are nevoie de nicio intervenţie cerească sau supranaturală. În Marcu 9:38-41, ucenicii nu numai că au evitat, dar au şi oprit un om care elibera oameni de puterea demonică deoarece nu făcea parte din cercul pe care ei îl considerau a fi cel mai apropiat de urmaşii lui Hristos (Poate că vi se va părea interesant de observat că în acelaşi capitol, ei nu au fost în stare să scoată afară un demon dintr-un copil care fusese adus la ei.) Unul dintre ultimele lucruri pe care Isus le-a făcut pe acest pământ a fost să trateze felul de iubire şi de slujire al lui Petru. L-a întrebat pe Petru dacă Îl iubea. Petru a răspuns sincer şi a folosit un cuvânt diferit de cel pe care îl folosise Isus. Cuvântul lui Isus a fost „agape”. Petru a răspuns cu termenul „phileo” (căutaţi-le într-un dicţionar grecesc).

Personal, oriunde am locuit, a trebuit să recunoaştem autoritatea pe care Dumnezeu o stabilise acolo şi să ne supunem ei. În slujirea pe care o am trebuie să călătoresc mult, intrând în contact cu diferite denominaţii şi lucrări independente, şi am fost încontinuu nevoit să cedez în faţa oamenilor şi a planurilor care au fost stabilite ca eu să ajung acolo. Prin contrast, am observat că unii, care sunt limitaţi de o mentalitate organizaţională, îşi pierd „duhul de supunere” în absenţa liderilor lor. De asemenea, am observat că unii dau dovadă de o lipsă de consideraţie faţă de oamenii cu autoritate spirituală autentică, ignorându-le sfatul, fiindcă duhul lor sectar nu simte nicio obligaţie faţă de cei din afara sistemului lor specific.

Vă rog, luaţi în considerare următoarele gânduri pe care mi le-a scris un prieten:

„Majoritatea dintre noi, cei care suntem misionari, pastori, lideri sau directori, avem probleme cu recunoaşterea Trupului lui Hristos în dimensiunea lui spirituală. Suntem înşelaţi de aparenţe, de oameni care corespund bine aşteptărilor noastre (sau modelelor) atunci când ne gândim la cum ar trebui să fie un bun creştin sau un om al lui Dumnezeu şi considerăm că cineva este o ameninţare, sau cel puţin inutil lucrării, dacă nu se încadrează în această matriţă pe care ne-am format-o dinainte. Lucrul acesta ni se întâmplă tuturor din când în când, cum li s-a întâmplat şi lui Samuel şi Eliab (1 Samuel 16:6-7), din cauză că nu suntem în stare să privim în inima oamenilor, aşa cum face Dumnezeu. Ca şi apostolii, ne înţelegem bine cu Iuda, pentru că merge alături de noi şi pare să fie un visternic responsabil care îşi face treaba cu credincioşie şi eficienţă; dar nu avem încredere în Pavel fiindcă el nu acţionează ca noi şi pentru că are „altă viziune” a slujirii, pe care noi nu o putem pricepe. Avem nevoie de multă maturitate spirituală şi de o mare doză de „smerenie adevărată”, care este cel mai bun antidot împotriva tuturor formelor de sectarism. De asemenea, cred că putem spune că ne-am maturizat şi am dobândit acest discernământ numai atunci când îi putem spune fratelui care nu umblă cu noi: „Am nevoie de tine” – ceea ce nu este acelaşi lucru cu o simplă acceptare resemnată şi indiferentă.”

Mulţi se pot aştepta să aibă un şoc imens atunci când vor veni înaintea lui Hristos, care nu are nicio urmă de sectarism, dar care Se aşteaptă numai ca ei să fi împlinit planul Lui veşnic. Fie că eşti în cadrul sau în afara unei organizaţii, vei fi singur înaintea Lui pentru a fi judecat în ziua aceea. Ori de câte ori mă gândesc la acest lucru, îmi inspiră o teamă sănătoasă. Pavel ne-a asigurat: „Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos... aşa că fiecare dintre noi are să dea socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu” (Romani 14:10-12). Repetă acest lucru în 2 Corinteni 5:10: „Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup.” Nu te vei ascunde în spatele unui lider care te va sprijini, te va apăra sau te va justifica înaintea Domnului: „El a fost un bun membru al societăţii noastre, foarte supus şi ascultător. Niciodată nu a cauzat probleme.” În versetele pe care tocmai le-am citat, nu este nici măcar o singură formă de plural cum ar fi „noi” sau „ei”, pentru a arăta „ce am făcut noi”. Te vei simţi mai singur ca niciodată în viaţa ta pentru că „fiecare are să dea socoteală despre sine însuşi” şi pentru că „fiecare” va fi judecat „după binele sau răul pe care-l va fi făcut”.

Astăzi, tu trebuie să te gândeşti sincer dacă aşteptările societăţii tale religioase te-au împiedicat sau te-au întârziat chiar şi în cea mai mică măsură de la a împlini voia lui Dumnezeu pentru viaţa ta. Nimic nu merită să pui în joc verdictul final înaintea tribunalului lui Hristos: „Bine, rob bun şi credincios, intră în bucuria Stăpânului tău.”