Îmi amintesc când am avut odată plăcerea să te vizitez, ai început o discuție interesantă care a fost întreruptă din cauza mea. Subiectul era referitor la cauzele, natura și semnele unui declin în har – ce se întâmplă că pierdem acele întipăriri proaspete ale lucrurilor divine despre care credem, în anumite momente binecuvântate, că este aproape imposibil să le uităm; cât de mult corespunde această schimbare de stare cu o creștere spirituală în alte aspecte; cum să ne formăm o părere relativă cu privire la întreaga noastră experiență și care sunt pașii prin care se pot recupera pierderile pe care le avem din când în când din legătura noastră inevitabilă cu o natură și o lume păcătoasă. Cer îngăduința domniei tale să umplu această pagină cu un răspuns la aceste întrebări. Nu intenționez să scriu un eseu laborios, ci doar gândurile care îmi vin cât am stiloul în mână. 

Sufletul trezit (în special cel care, după o perioadă de groază și neliniște, începe să guste și să vadă că Domnul este bun) se vede ca fiind într-o lume nouă. Nicio schimbare din viața aceasta nu poate fi atât de pătrunzătoare, atât de impresionantă. Nu e de mirare că, într-o asemenea perioadă, omul nu se mai poate gândi la altceva – tranziția de la întuneric la lumină, de la conștientizarea mâniei la nădejdea slavei este cel mai mare lucru pe care ni-l putem imagina și, de multe ori, pe cât este de neașteptat, pe atât este de minunat. De aici provin și trăsăturile proaspeților convertiți, în general: râvna și dragostea. Asemeni Israelului la Marea Roșie ei abia au văzut lucrările minunate ale Domnului și nu pot face altceva decât să cânte laudele Lui. Ei sunt foarte afectați de pericolul de care abia au scăpat și de starea mulțimilor din jurul lor, care stau liniștiți și nepăsători în aceeași situație alarmantă! Iar simțământul îndurărilor de care au avut parte și compasiunea pentru sufletele altora este atât de entuziasmant, încât cu greu se pot abține să nu predice fiecărui om cu care se întâlnesc. 

Această emoție este cât se poate de rezonabilă și îndreptățită, în ceea ce privește cauzele care o produc; și faptul că nu suntem mereu sub influența acesteia este fără îndoială o dovadă, nu doar a imperfecțiunii, ci și a depravării naturii noastre; totuși, ea nu este în întregime autentică. Dacă examinăm îndeaproape acest caracter care pare, la prima vedere, un tipar și un reproș pentru creștinii mai vechi, vom vedea că, în general, are și defecte considerabile. 

1. Astfel de persoane sunt foarte slabe în credință. Încrederea lor vine mai degrabă din sentimentele intense de bucurie dinlăuntru, decât dintr-o înțelegere clară și distinctă a lucrării lui Dumnezeu în Hristos. Mângâierile care le sunt date ca înviorări, cu scopul de a-i întări împotriva opoziției din partea unei lumi necredincioase, sunt interpretate greșit de ei ca dovezi adevărate ale nădejdii lor. Și din cauza aceasta se întâmplă că, atunci când Domnul schimbă circumstanțele și Își ascunde fața, sunt tulburați peste măsură de mult. 

2. Cei ce se află în starea aceasta a dragostei dintâi au, de obicei, un spirit aspru și necruțător. Ei nu au văzut încă cât de înșelătoare sunt inimile lor; încă nu sunt bine familiarizați cu șiretlicurile sau ispitele lui Satan, și prin urmare, nu știu cum să simpatizeze sau să tolereze, acolo unde este necesar și se cuvine să fie îngăduitori și abia pot răbda pe cei care nu sunt la fel de plini de râvnă ca ei. 

3. De asemenea, ei se află mai mult sau mai puțin sub influența neprihănirii de sine și a voinței lor. Ei au intenții bune, dar fiindcă încă nu cunosc foarte bine semnificația spirituală și întrebuințarea bună a Legii și deoarece încă nu sunt statornici în viața de credință, o parte (de multe ori una destul de consistentă) a zelului lor se risipește în lucruri exterioare și nesemnificative, îi face să practice ce nu este poruncit, să se abțină de la lucruri legitime și să acorde o atenție deosebită unor diverse ciudățenii și particularități nefolositoare, după cum diferă circumstanțele și temperamentele lor. 

Și totuși, cu toate cusururile lor, mie mi se pare că este ceva foarte frumos și atrăgător în vigoarea sinceră a unui proaspăt convertit. Unii critici aspri și reci sunt gata să respingă aceste aparențe promițătoare din pricina defectelor ocazionale. Dar oare ar arunca un grădinar o nectarină bună pentru că este verde și încă nu a căpătat acea frumusețe și aromă pe care i le va da câteva ploi și zile însorite?  Probabil că, la fel ca și în natură, se va menține în har în cea mai mare parte (cu câteva excepții): dacă nu este foc în tinerețe, nu ne putem aștepta la o căldură potrivită la bătrânețe. 

Însă bunul și marele nostru Vier are grijă de ceea ce mâna Lui a plantat și Își continuă lucrarea prin încercări diferite și chiar dificile. Când stau pe un munte tare, ei cred că nu se vor mai clătina niciodată; dar, în cele din urmă, vine o schimbare. Uneori aceasta vine pe nesimțite. Acea parte a sentimentelor lor care au fost pur firești vor dispărea bineînțeles când noutatea își va pierde efectul. Ei vor începe să își vadă din când în când imprudențele, iar o încercare de a corecta excesele unei râvne nechibzuite îi va duce adesea în extrema opusă a indolenței. Lucrurile rele din inimile lor care, deși au fost subjugate, nu au fost eradicate, se vor redeștepta; vrăjmașul va profita de orice ocazie să îi întâmpine cu ispite potrivite și, fiindcă planul Domnului este ca ei să învețe din experiență și să își simtă propria slăbiciune, el uneori va primi permisiunea să reușească. Când vinovăția vine astfel peste conștiință, inima se împietrește, mâinile obosesc și genunchii slăbesc; atunci încrederea este zdruncinată, duhul rugăciunii este stins, armura dispare, așa că lucrurile merg din rău în mai rău, până când Domnul găsește cu cale să intervină; căci chiar dacă putem cădea singuri, noi nu ne putem ridica fără ajutorul Lui. Este adevărat că orice păcat, prin natura lui, are o tendință spre apostazia finală, însă există o asigurare în legământul harului și Domnul, la vremea hotărâtă de El, se întoarce să convingă, să smerească, să ierte, să mângâie și să reînoiască sufletul. El atinge stânca și apele curg. Prin experiențe și încercări repetate de felul acesta (deoarece această înțelepciune rareori se capătă cu una sau puține lecții), începem, în cele din urmă, să învățăm că suntem nimic, că nu avem nimic și că nu putem face nimic altceva decât să păcătuim. Astfel suntem tot mai bine pregătiți să trăim mai mult desprinși de noi înșine și să ne luăm toată împlinirea de orice fel de la Isus, Izvorul harului. Învățăm să pășim cu mai multă atenție, să ne încredem mai puțin în puterea noastră, să avem gânduri cumpătate despre noi și mai înalte despre El. În privința ultimelor două aspecte, înțeleg la ce se referă Scriptura când vorbește despre o creștere a harului: ambele cresc în creștinul plin de viață – în fiecare zi vede mai mult din inima lui și mai mult din puterea, suficiența, compasiunea și harul Mântuitorului său minunat; însă niciunul dintre ele nu va fi desăvârșit până nu vom ajunge în cer. 

Așadar, din câte înțeleg eu, deși observăm o diminuare a acelei râvne aprinse pe care am experimentat-o la început, totuși, dacă perspectiva noastră este îndreptată mai mult spre Evanghelie, dacă judecata noastră s-a mai maturizat, dacă inimile noastre sunt zilnic mai smerite de simțământul depravării noastre lăuntrice, dacă comportamentul nostru este mai înclinat spre simpatie și blândețe, dacă dorințele noastre sunt predominant spirituale și prețuim în mod practic învățăturile, orânduirile și oamenii lui Dumnezeu, putem, garantat, să tragem concluzia că lucrarea bună a harului din noi este, în ansamblu, în creștere. 

Cu toate acestea, este regretabil că o creștere a cunoașterii și a experienței este de cele mai multe ori însoțită de o slăbire a pasiunii. Dacă nu mi s-ar fi întâmplat lucrul acesta, aș fi gata să cred că este imposibil. Însă tocmai această situație îmi întărește mai mult convingerea cu privire la depravarea și ticăloșia mea. Lipsa smereniei mă smerește și însăși indiferența mea mă trezește și mă stârnește să fiu mai înflăcărat. Totuși, există și momente de înviorare când sufletul are parte de licăriri greu de descris ale luminii și puterii care, fiindcă vin din manifestări mai clare ale harului divin, nu așa tumultoase ca bucuria dintâi, sunt mai pătrunzătoare, mai transformatoare și mai înviorătoare. O rază ca aceasta, dacă o comparăm cu prostia pe care o facem când o respingem, scoate inima din starea nenorocită de păcat și ispită și face ca gândurile despre moarte și eternitate să fie dezirabile. Atunci, conflictul acesta va lua sfârșit; nu mă voi mai abate de la cale și nu voi mai păcătui; Îl voi vedea așa cum este și voi fi ca El pentru totdeauna. 

Dacă cineva se întreabă cum se pot prelungi, reînnoi sau regăsi aceste clipe minunate, răspunsul este prin credință și sârguință. O întrebuințare atentă a mijloacelor harului care ne-au fost rânduite, o încercare vigilentă de a evita prilejurile rele și tot ce pare a fi rău și o perseverență specială în rugăciunea făcută în ascuns va aduce în viața noastră multe momente de felul acesta: atâtea câte consideră El că este bine pentru noi. El știe mai bine de ce nu poate avea încredere în noi să ni le dea mereu. Aici noi trebuie să umblăm prin credință, să fim instruiți și încercați; în curând vom fi încoronați, iar dorințele pe care El ni le-a dat vor fi împlinite cu prisosință.