Editorial

Anunţul naşterii lui Hristos a venit ca o izbucnire de bucurie într-o lume în care necazul şi durerea sunt cunoscute tuturor, iar bucuria vine rareori şi niciodată nu zăboveşte mult.

Bucuria pe care a adus-o îngerul păstorilor pătrunşi de teamă şi uimire nu avea să fie un mănunchi imaterial de emoţii religioase, care cresc şi descresc ca sunetul unei harpe eoliene în funcţie de intensificarea şi scăderea vântului. Mai degrabă era şi este o stare de bucurie trainică ce rezultă din vestea că în cetatea lui David s-a născut un Mântuitor care este Hristos, Domnul. Era un simţământ de bunăstare care se revărsa, care avea tot dreptul să existe.

Naşterea lui Hristos a spus ceva lumii. Faptul că a venit să Se nască dintr-o femeie, că S-a dezbrăcat de Sine Însuşi, la înfăţişare fiind găsit ca un om, S-a smerit până la moarte pe cruce – acesta este un fapt atât de însemnat, atât de grăitor încât ocoleşte puterea unui David sau a unui Isaia, ca să o celebreze într-un mod deplin. Venirea Lui, repet, a spus ceva lumii; a declarat ceva, a stabilit ceva. Ce anume?

Acest ceva e constituit din mai multe lucruri şi, după cum Hristos a frânt pâinile în bucăţi pentru a fi mai uşor de mâncat, daţi-mi voie să împart mesajul în părţi mai uşor de înţeles. Naşterea Lui a stabilit:

În primul rând, că Dumnezeu este real. Cerurile s-au deschis şi o altă lume decât aceasta s-a înfăţişat înaintea ochilor. Un mesaj a venit de dincolo de lumea familiară a naturii. „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte”, a cântat oştirea cerească, „pace pe pământ, şi bunăvoinţă”. Pământul era cunoscut prea bine de păstori; dar acum, ei pot auzi ceva de la Dumnezeu şi din cerul de sus. Lumea noastră pământească şi lumea de sus se amestecă într-o singură scenă şi, în freamătul lor plin de bucurie, păstorii abia dacă pot să o distingă pe una de cealaltă.

Nu prea este de mirare că ei s-au dus în grabă să-L vadă pe Cel care venise de sus. Pentru ei, Dumnezeu nu mai era o nădejde, o dorinţă ca El să fie. El era real.

În al doilea rând, viaţa umană este spirituală în mod esenţial. Odată cu ivirea în trup uman a Cuvântului etern al Tatălui, realitatea originii divine a omului este confirmată. Dumnezeu nu S-ar fi putut întrupa într-o fiinţă în întregime trupească sau chiar trupească în mod esenţial. Pentru ca Dumnezeu şi omul să se unească, ei trebuie să fie într-o anumită măsură asemănători unul cu altul. Trebuia să fie aşa.

Întruparea s-ar putea să ridice într-adevăr unele întrebări, dar răspunde la mult mai multe. Cele pe care le ridică sunt speculative; cele pe care le rezolvă sunt profund morale şi nespus de importante pentru sufletele oamenilor. Crearea omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu este una dintre chestiunile pe care le rezolvă prin faptul că o afirmă în mod pozitiv. Naşterea Domnului o dovedeşte a fi un fapt literal.

În al treilea rând, Dumnezeu a vorbit într-adevăr prin proroci. Preoţii şi cărturarii care erau versaţi în Scripturi îl puteau informa pe neliniştitul Irod că Hristosul avea să se nască în Betleemul din Iudeea. Şi ulterior, Vechiul Testament a devenit viu în Hristos. Era ca şi cum Moise şi David, şi Isaia, şi Ieremia, şi toţi profeţii mici au zburat în jurul Lui, conducându-I paşii pe calea Scripturilor profetice.

Atât de dificilă era întreaga gamă a Vechiului Testament prin care Mesia trebuia să treacă pentru a-Şi valida mesianicitatea încât posibilitatea ca cineva să fie în stare să o îndeplinească părea foarte depărtată; cu toate acestea, Isus a făcut-o, aşa cum va demonstra o comparaţie între Vechiul şi Noul Testament. Venirea Lui a confirmat veridicitatea Scripturilor vechi-testamentare, exact aşa cum aceste Scripturi au confirmat soliditatea propriilor Lui cerinţe.

În al patrulea rând, omul este pierdut, dar nu abandonat. Venirea lui Hristos în lume ne spune ambele lucruri.

Dacă oamenii nu ar fi fost pierduţi, nu ar fi fost necesar niciun Mântuitor. Dacă ar fi fost abandonaţi, niciun Mântuitor nu ar fi venit. Dar El a venit, iar acum este stabilit faptul că Dumnezeu este preocupat de oameni. Deşi, prin păcatele noastre, am înlăturat orice fărâmă de merit, totuşi, El nu ne-a părăsit. „Căci Fiul Omului a venit în lume să caute şi să mântuiască ce era pierdut.”

În al cincilea rând, rasa umană nu va fi exterminată. Dumnezeu a apucat omul. „Dumnezeu din substanţa Tatălui Său, născut înainte de toate veacurile; Om din substanţa mamei Sale, născut în lume. Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit… care, deşi este Dumnezeu şi om, totuşi El nu este doi, ci un singur Hristos.” Dumnezeu nu a vizitat rasa ca să o salveze; ci în Hristos, El a luat natura umană asupra Sa Însuşi, şi acum, El este unul dintre noi.

Din acest motiv, putem fi siguri că omenirea nu va fi nimicită de o explozie nucleară sau transformată în monştri subumani prin efectele radiaţiei asupra proceselor genetice umane. Hristos nu a luat asupra Lui Însuşi natura unei rase care curând, avea să fie uitată.

În al şaselea rând, lumea aceasta nu este sfârşitul. Hristos a vorbit cu o siguranţă plină de veselie despre lumea ce va veni. El a vorbit despre lucruri pe care le văzuse şi auzise în ceruri şi ne-a spus despre multe locaşuri care ne aşteaptă. Noi suntem făcuţi pentru două lumi şi pe cât este de sigur că acum locuim într-o lume, pe atât de sigur este că o vom locui şi pe cealaltă.

În al şaptelea rând, într-o zi, moartea va fi nimicită, iar viaţa şi nemurirea vor deţine puterea. „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului” şi ce altă lucrare mai teribilă a înfăptuit diavolul decât că a adus păcatul în lume şi moartea prin păcat? Dar viaţa este acum dovedită prin arătarea Mântuitorului nostru Isus Hristos, care a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea prin Evanghelie.