Editorial

Pentru că religia adevărată constă în mare parte în emoţii, trebuie să ne ruşinăm şi să ne smerim înaintea lui Dumnezeu, fiindcă nu suntem mai afectaţi de lucrurile măreţe ale religiei. Din ceea ce s-a spus până acum, reiese că acest lucru se datorează faptului că avem prea puţină religie adevărată.

Dumnezeu a dăruit oamenilor emoţii, din acelaşi motiv pentru care a dăruit toate facultăţile şi principiile sufletului omenesc, şi anume pentru a sluji scopului final al existenţei umane şi marii îndeletniciri pentru care l-a creat Dumnezeu pe om, adică religia. Şi totuşi, cât de adesea vedem că emoţiile oamenilor sunt trezite şi implicate mai mult în alte domenii decât cel al religiei!

Atunci când este vorba despre interesele lumeşti ale oamenilor, de plăcerile lor exterioare, de onoarea şi reputaţia lor, de relaţiile lor naturale, dorinţele oamenilor sunt puternice, poftele lor sunt violente, iubirea lor e caldă şi plină de afecţiune, zelul lor e fierbinte; în lucrurile acestea inimile lor sunt tandre şi sensibile, uşor de mişcat, adânc impresionate, foarte preocupate, foarte afectate şi cât se poate de implicate; pierderile îi umplu de durere, iar succesul şi prosperitatea lumească le aduc mari bucurii.

Dar cât de insensibili şi de indiferenţi sunt majoritatea oamenilor atunci când este vorba despre lucrurile măreţe ale lumii viitoare! Cât de amorţite sunt emoţiile lor! Cât de grele şi împietrite le sunt inimile cu privire la lucrurile acestea! În legătură cu aceste lucruri, iubirea le este rece, dorinţele muribunde, zelul scăzut şi recunoştinţa slabă.

Cum pot ei sta şi asculta despre infinita înălţime, adâncime, lăţime şi lărgime a iubirii lui Dumnezeu în Hristos Isus, despre modul cum Şi-a dat Tatăl la moarte Fiul infinit de drag ca să fie adus jertfă pentru păcatele omenirii, despre inegalabila iubire a nevinovatului, sfântului şi blândului Miel al lui Dumnezeu, care s a arătat în agonia Lui, când stătea în faţa morţii, în sudoarea de sânge, în strigătele Lui puternice şi amare, în inima însângerată – şi toate acestea pentru duşmanii Lui, ca să-i răscumpere de la focul cel veşnic şi meritat al iadului, şi să-i aducă la bucurii şi la o slavă nespusă şi veşnică – şi totuşi să rămână reci şi împietriţi, nepăsători şi indiferenţi?

Unde sunt mai potrivite manifestările emoţiilor noastre, dacă nu aici? Ce altceva ne-ar putea emoţiona mai mult? Şi ce ocazie ar fi mai bună pentru manifestările pline de viaţă şi puternice ale lor, dacă nu aceasta? Se poate prezenta ochilor noştri ceva mai măreţ şi mai important? Ceva mai minunat şi mai surprinzător? Sau ceva care să ne intereseze mai mult? Putem să presupunem că înţeleptul Creator a implantat asemenea principii în natura umană, cum sunt emoţiile, ca să ne fie de folos şi să fie exercitate în anumite ocazii potrivite, şi totuşi ele să tacă într-o asemenea ocazie? Poate să aibă asemenea gânduri un creştin care crede în adevărul acestor lucruri?

Dacă credem că este cazul să ne manifestăm emoţiile vreodată, atunci ele trebuie manifestate în raport cu acele obiecte care sunt cele mai vrednice de ele. Dar poate oare un creştin să găsească în cer sau pe pământ lucruri care să fie atât de vrednice de admiraţia şi de dragostea lor, de dorinţele lor puternice, de speranţa lor, de bucuria lor şi de zelul lor fierbinte, ca lucrurile care ni se prezintă în Evanghelia lui Isus Hristos? În ea, nu numai că sunt declarate acele lucruri care sunt cele mai vrednice în a afecta, dar şi sunt expuse în cel mai mişcător mod.

Slava şi frumuseţea lui Iehova, care este cel mai vrednic în Sine să fie obiectul admiraţiei şi al iubirii noastre, sunt expuse aici în cel mai mişcător mod cu putinţă, strălucind cu toată puterea pe faţa Răscumpărătorului întrupat, infinit de iubitor, blând şi milostiv, care Şi-a dat viaţa pentru noi. Toate virtuţile Mielului lui Dumnezeu, smerenia Sa, răbdarea, blândeţea, supunerea, ascultarea, iubirea şi compasiunea Lui ne sunt prezentate într-un asemenea mod încât să mişte cu cea mai mare putere imaginabilă emoţiile noastre; fiindcă toate aceste calităţi au fost greu încercate şi au fost exercitate în împrejurările cele mai dificile, având atunci manifestarea cea mai strălucitoare; chiar şi în timpul ultimelor Sale suferinţe, acele suferinţe negrăite şi nemaivăzute pe care le-a îndurat din dragoste şi milă faţă de noi.

De asemenea, natura urâcioasă a păcatelor noastre se manifestă în cel mai mişcător mod: fiindcă vedem ce efecte îngrozitoare a avut asupra Răscumpărătorului nostru, care le-a luat asupra Lui şi a suferit în locul nostru. Şi aici avem cele mai mişcătoare manifestări ale urii lui Dumnezeu împotriva păcatului, cât şi mânia şi dreptatea Sa în pedepsirea lui; fiindcă vedem dreptatea în stricteţea şi inflexibilitatea ei; iar mânia în grozăvia ei, fiindcă a pedepsit atât de teribil păcatele noastre în Cel care Îi este infinit de scump şi care ne-a iubit atât de mult. În aşa fel a lucrat Dumnezeu în cadrul planului de răscumpărare şi în aplicarea mântuirii noastre, revelate în Evanghelie, încât totul a fost planificat în aşa fel încât să aibă cea mai puternică tendinţă de a ne atinge inima în cea mai sensibilă parte a ei şi de a ne mişca emoţiile cu cea mai mare sensibilitate şi putere. Ce motive importante avem, aşadar, ca să ne smerim în ţărână, fiindcă nu suntem mai afectaţi!