Big_bog__iile_nep_trunse Aşadar, omul a devenit rob al păcatului. El singur nu poate să se elibereze din această captivitate. Dar Dumnezeu iubeşte omul şi El a trimis pe Fiul Său ca să salveze omenirea căzută în păcat. Pierzarea omului se datorează naturii diavolului, pe care el a primit-o, ascultând de vrăjmaşul sufletelor în grădina Eden. Salvarea omului constă în eliberarea acestuia de sub puterea naturii celui rău şi restabilirea părtăşiei cu natura lui Dumnezeu. Acest lucru era posibil numai prin moarte, adică se cerea o moarte pentru firea păcătoasă şi o înviere care să dea naştere la o nouă omenire cu o natură nouă. Acest lucru trebuia să se petreacă în trup omenesc, pentru ca să poată fi valabil pentru toţi oamenii. 

Mântuitorul nostru a venit pe pământ în trup de om, așa cum era acesta până la căderea în păcat. El nu a moştenit firea păcătoasă pentru că nu a fost conceput de om. Dar El S‑a făcut asemenea nouă, pentru că S-a născut din femeie şi a avut un trup ca al nostru, doar că fără păcat. ,,Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuş a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul” (Evrei 2:14). 

A fost nevoie să se recupereze tot ceea ce s-a pierdut prin primul Adam. Pentru început, trebuia să se obţină biruință asupra ispitei cu care s-au confruntat oamenii în grădina Eden. De aceea, înainte de a începe misiunea pe pământ, Isus Hristos a fost dus de Duhul în pusite ca să fie ispitit de diavolul (Matei 4). În momentul ispitirii din grădina Eden, oamenii erau înconjuraţi de o grădină minunată şi aveau la dispoziţie un meniu variat de hrană. Domnul Isus a trecut prin ispită aflându-se în pustie, fiind în lipsă de hrană. Satan s-a apropiat de El în momentul când a flămânzit, zicându-I: ,,Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini” (Matei 4:3). 

Sub acest pretext, diavolul a vrut să Îl orienteze pe Hristos spre lucrurile pământeşti, apelând la posibilităţile Sale, ca să Îşi asigure o viaţă materială îndestulată, demonstrând prin aceasta că este Fiul lui Dumnezeu, care Îşi găseşte plăcerea în El. Principiul naturii fireşti este de a-ţi asigura mai întâi partea materială, iar apoi să pui lucrurile duhovniceşti în slujba celor pământeşti. Dar Domnul Isus înfruntă această ispită prin Cuvântul lui Dumnezeu. În grădina Eden, Cuvântul lui Dumnezeu a fost nesocotit, dar aici Îl găsim la originea tuturor lucrurilor: ,,Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4:4). 

Natura firească nu a reuşit să se manifeste. Duhovnicescul a prevalat asupra firescului, pentru că Hristos nu S-a folosit de sfaturile diavolului, ci de Cuvântul lui Dumnezeu. 

La a doua ispită diavolul începe în același fel: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu...”. Prin aceasta el pune la îndoială că Isus este Fiul lui Dumnezeu şi Îi sugerează să Se autoconfirme printr-un semn supranatural. Adevărul duhovnicesc devine dependent de un fenomen pământesc. Astfel, pământescul se consolidează ca adevăr, iar duhovnicescul se confirmă în dependenţă de manifestarea lui în lumea materială. Aceasta este o distorsionare a princiipiilor Universului. Domnul Isus condamnă mai târziu acest principiu al naturii fireşti când se adresează mulţimii: „Neamul acesta este un neam viclean; el cere un semn” (Luca 11:29); „un neam viclean şi preacurvar cere un semn” (Matei 12:39-40). Iată semnul care poate fi arătat firii: „crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume (Galateni 6:14). Firea pământească are o singură sentinţă: moartea! Dacă inima omului nu este deschisă faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, niciun semn, nicio minune, nu o poate schimba. „Dacă nu ascultă pe Moise şi pe proroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi” (Luca 16:31); „Căci întrucât lumea, cu înţelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu în înţelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioşi prin nebunia propovăduirii crucii. Iudeii, într-adevăr, cer minuni, şi Grecii caută înţelepciune; dar noi propovăduim pe Hristos cel răstignit, care pentru Iudei este o pricină de poticnire, şi pentru Neamuri este o nebunie” (1 Corinteni 1:21-23). 

Firea mizează pe posibilităţile personale şi se limitează doar la ele. Ea se ghidează după ceea ce vede şi simte, ceea ce poate percepe cu mintea ei. Satan Îi cere lui Hristos să Se supună firii şi să satisfacă cerinţele ei. Cu acest scop diavolul foloseşte Cuvântul lui Dumnezeu într-o formă denaturată: „căci este scris: «El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta; şi ei Te vor lua pe mâini, ca nu cumva să Te loveşti cu piciorul de vreo piatră»” (Matei 4:6). Dumnezeu promite să îngrijească de toate necesităţile omului, dar nu Se „angajează” să îndeplinească poftele firii pământeşti, care totdeauna Îl ispitesc pe Dumnezeu. ,,Să nu ispitim pe Domnul, cum L-au ispitit unii din ei, cari au pierit prin şerpi” (1 Corinteni 10:9). Domnul Isus a răspuns ispititorului: „De asemenea este scris: «Să nu ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău»” (Matei 4:7). Trebuie să cunoaştem foarte bine Cuvântul lui Dumnezeu ca să putem stinge orice săgeată a celui rău, care încearcă, prin intermediul expresiilor din Scriptură, să ne abată de la calea cea dreaptă. 

Aşadar, toate încercările diavolului de a-şi impune principiile naturii sale asupra lui Hristos nu au fost încununate cu succes. Domnul Isus nu S-a abătut de la Cuvântul lui Dumnezeu, cum au făcut primii oameni. Atunci diavolul vine la Hristos cu propunerea directă de a primi stăpânire asupra întregii lumi, cu condiţia să i se închine lui. Întotdeauna mi s-a părut că aceasta sună prea îndrăzneţ şi obraznic din partea lui, şi mă întreb: „oare Satan chiar putea să mizeze pe succes în această ispită? Domnul Isus respinge această propunere tot prin Cuvântul lui Dumnezeu: „Pleacă, Satano; căci este scris: «Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti»” (Matei 4:10). 

Slujitorii lui Hristos, săvârşind lucrarea în biserică, deseori se confruntă cu o astfel de propunere de a se închina oamenilor străini de Dumnezeu. S-ar părea că aceasta ar putea contribui la extinderea posibilităţilor bisericii şi la deschiderea unor noi privilegii. Dar noi suntem creştini nu doar când purtăm numele lui Hristos, ci când alegem să mergem pe urmele Lui. El ne-a lăsat porunca: ,,Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti”. Charles Mackintosh spunea că fireşte, s-ar părea că Moise a pierdut multe oportunităţi date de Însuşi Dumnezeu, prin aceea că n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon (Evrei 11:24). Dar aceasta este lucrarea credinţei şi condiţia necesară prin care Dumnezeu a putut să lucreze prin Moise. Dumnezeu nu intră în asociaţie (legământ, uniune) cu lumea pentru a acţiona în comuniune cu ea. El are putere să predispună inima cârmuitorilor şi a dregătorilor, ca ei să nu constrângă pe poporul Său. Însă niciodată Dumnezeu nu pune în fruntea Bisericii pe guvernanţii lumii. Nici Biserica nu poate să fie condiţionată de influenţa mai marilor lumii acesteia. Domnul Isus ne învaţă: „Luaţi seama, să vă păziţi bine de aluatul Fariseilor şi de aluatul lui Irod” (Marcu 8:15). Din pasajul scris la Matei 16:6-12, înţelegem că aluatul simbolizează învăţătura. În Luca 12:1 găsim că aluatul fariseilor este făţărnicia. Nu avem o explicaţie directă ce înseamnă aluatul lui Irod, dar am putea deduce că este vorba despre învăţătura care susţine că autoritatea împăratului se extinde şi asupra orânduirii în Biserică. Dintotdeauna, împăraţii au căutat să-şi impună autoritatea în sfera credinţei şi să subjuge religia în folosul intereselor proprii. Acesta este păcatul lui Ieroboam (1 Împ. 13). La fel a facut şi Nebucadneţar, când a dat poruncă ca toţi să se închine în faţa chipului de aur. Dar slujitorii devotaţi ai lui Dumnezeu ştiu să răspundă provocării: „Noi n-avem nevoie să-ţi răspundem la cele de mai sus. Iată, Dumnezeul nostru, căruia Îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins, şi ne va scoate din mâna ta, împărate. Şi chiar de nu ne va scoate, să ştii, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi, şi nici nu ne vom închina înaintea chipului de aur, pe care l-ai înălţat! ” (Daniel 3:16-18). 

Odată nişte oameni au venit la Isus ca să-L înştiinţeze că Irod vrea să-L omoare, şi L-au sfătuit să plece şi să se ascundă. „Duceţi‑vă”, le-a răspuns El, „şi spuneţi vulpii aceleia: „Iată că scot dracii, şi săvârşesc vindecări astăzi şi mâine, iar a treia zi voi isprăvi. Dar trebuie să umblu astăzi, mâine şi poimâine” (Luca 13:32-33). Aşadar, vedem exemplul Domnului Isus, care făcea lucrarea lui Dumnezeu, fără să se lase condiţionat de părerea sau intenţia lui Irod. Aceeaşi atitudine au preluat-o de la El şi ucenicii. Când au primit Duhul Sfânt, ei şi-au spus poziţia în faţa celor care le-au pus restricţii în slujire: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni! ” (Fapte 5.29). 

Deci, Hristos a fost ispitit în pustie şi a ieşit din ispită curat. Ispitirea din pustie nu a fost însoţită de violenţă, dar a fost modelată cu multă iscusinţă, ca să-L ademenească pe Hristos, la fel cum a fost cu primii oameni. Satan nu avea dreptul să îl agreseze pe Hristos, deoarece în El nu era păcat. În pustie, Hristos Şi-a apărat nevinovăţia naturii Sale omeneşti. 

Dar acesta nu a fost sfârşitul ispitirii lui Hristos. Satan a continuat să se apropie de El prin intermediul fariseilor şi a cărturarilor, şi chiar în persoana lui Petru (Matei 16:23). Despre Domnul Isus găsim scrisă această mărturie: „El este Acela care, în zilele vieţii sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrămi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, şi fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui...” (Evrei 5:7). Unii interpretează acest text în contextul din Ghetsimani, unde Hristos S-a rugat să fie izbăvit de moartea fizică înainte de a merge la Golgota. Dar expresia „în zilele vieţii Sale pământeşti” relatează nu doar despre o zi, ci despre multe, adică toate zilele în care El S-a aflat în trup pământesc. Un singur păcat, cât de mic, dacă ar fi fost săvârşit de Isus, avea să-L aducă în faţa morţii spirituale, în care a intrat Adam. De aceea, pentru a fi izbăvit de această moarte, Domnul se ruga necurmat către Cel care are putere să salveze de la moarte, şi a fost ascultat: moartea spirituală nu L-a afectat, aflându‑Se în acelaşi trup în care primul Adam a murit. 

Nemărginita milă a lui Dumnezeu ne înaripează în fiecare zi. Dacă se întâmplă să păcătuim, venim cu căinţă la Domnul şi primim eliberare. Deseori, accesibilitatea pe care o avem înaintea harului lui Dumnezeu ne face să fim nepăsători faţă de păcat. Nu totdeauna încercăm să ne dăm toată silinţa ca să ne păstrăm curaţi. Această stare de nepăsare faţă de păcat nu corespunde naturii lui Hristos. El s-a împotrivit tuturor ispitelor cu toată seriozitatea. Domnul Isus apela la Tatăl cu strigăte mari şi cu lacrimi, pentru că El a învins ispitele cu acea putere, care a fost pusă în om de la creaţie. A fost nevoie de acest preţ, pentru ca biruinţa lui Hristos să se extindă asupra tuturor celor care vin la El. „Măcar că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit. Şi după ce a fost făcut desăvârşit, S-a făcut pentru toţi cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri veşnice” (Evrei 5:8-9). 

Să ne gândim la ce mare răspundere era pe umerii Domnului Isus: El trebuia să rămână nepătat, perfect curat de orice păcat. „Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o” (Ioan 1:5). Oamenii sunt atât de nestatornici sub influenţa devastatoare a mediului înconjurător! „Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune” (Corinteni 15:33). Dar Domnul Isus nu a fost afectat de împrejurările negative, şi întunericul nu L-a biruit. Tot răul care-L înconjura pe Hristos a fost spulberat, așa cum întunericul este înghiţit de lumină. Isus mergea în vizită la vameşi şi la farisei. Veneau la El soli instruiţi de farisei ca să-L ispitească şi saducheii căutau mereu să-I întindă curse. I-au adus pe o femeie prinsă în adulter, ca să-L ispitească şi să-L poată învinui. Fariseii ştiau că dacă El o condamna la moarte, prin aceasta îndepărta pe oameni de la Sine, iar dacă emitea o îndreptăţire care anula Legea lui Moise, vrăjmaşii obţineau şansa să-I aducă învinuire. Dar tot întunericul îndreptat spre Hristos nu putea să-I pricinuiască vreun rău. „El n-a făcut păcat, şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug; când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri; şi când era chinuit, nu ameninţa, ci Se supunea dreptului Judecător” (1 Petru 2:22-23). 

Aceasta este natura lui Hristos. A trăi în Hristos înseamnă a proceda ca El. Trebuie să ne rugăm, asemenea lui Isus, ca Dumnezeu să ne păzească de orice păcat, pentru a nu fi orbiţi de întunericul lumii acesteia. Mântuitorul S-a rugat pentru noi: „Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău” (Ioan 17:15). „El S-a dat pe Sine însuş pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru şi Tatăl” (Galateni 1:4). 

Pentru a răscumpăra pe oameni, Mântuitorul a trebuit nu doar să trăiască fără păcat, dar şi să ia asupra Sa consecinţele păcatului. Luând asupra Sa responsabilitatea pentru păcatele omului, Isus a dat lui Satan dreptul de a-I agresa trupul. Diavolul a primit dreptul să-I pricinuiască suferinţă, batjocură, şi chiar să-L ucidă cu cea mai îngrozitoare moarte, ca să-L determine să renunţe la înrudire cu omenirea. Isus a avut în orice moment posibilitatea să fugă de suferinţă, El a putut chiar să coboare de pe cruce şi să risipească pe toţi vrăjmaşii Săi. Dar aceasta ar fi însemnat renunţare la înrudirea omenirii cu Dumnezeu. Aceasta ar fi consolidat stăpânirea diavolului asupra noastră şi noi n-am fi putut niciodată să ne aflăm în prezenţa Domnului. Dar slavă şi mulţumire fie aduse Domnului Isus în veci, căci El nu a renunţat la noi, neamul de oameni păcătoşi. În pofida chinurilor, El a rămas pe cruce până la moarte, şi a exclamat în faţa ei: „S-a isprăvit!” S-a isprăvit lucrarea de salvare a omenirii. În trupul omenesc a fost întărit principiul: „mai bine să suferi şi să mori, decât să accepţi natura diavolului. 

Hristos nu a renunţat la noi, măcar că aceasta I-a pricinuit suferinţă şi moarte. Eroismul Său are valoare pentru cei care, în mod asemănător, nu renunţă la Hristos în mijlocul unui neam ticălos şi preacurvar. „Dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri” (Matei 10:33). Este important să consolidăm unitatea noastră cu Hristos şi cu toate mădularele trupului Lui, în care se reflectă natura Sa. Uneori Satan stârneşte diferite constrângeri şi prigoană împotriva urmaşilor lui Hristos, pentru ca ei să renunţe la legătura de rudenie cu Biserica şi cu slujitorii fideli ai lui Dumnezeu. Dar a te lepăda de ei, a te dezice de sfinţii prigoniţi înseamnă a te lepăda de Hristos –Ruda lor cea mai mare. „Căci pe aceia, pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi” (Romani 8:29). 

Firea se leapădă de cei a căror tovărăşie ar putea să le creeze dificultăţi şi probleme. Dar natura duhovnicească, natura lui Hristos afirmă: „căci am spus mai înainte că sunteţi în inimile noastre pe viaţă şi pe moarte” („cu voi suntem gata să trăim şi să murim” – traducerea rusă) (2 Corinteni 7:3). 

Dumnezeul cel Atotputernic, în calitate de Stăpân al Universului, a declarat că păcatul este un rău şi l-a osândit. Această apreciere a păcatului a fost dată printr-o analiză exterioară, deoarece Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău, şi El însuş nu ispiteşte pe nimeni (Iacov 1.13). Domnul Isus a osândit păcatul ca pe un rău, aflat în firea omului, din care izvorăşte acest păcat. „Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimeţând, din pricina păcatului, pe însuş Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului” (Romani 8:3). 

Aflându-se pe cruce, Domnul Isus nu s-a dezis, nu a renunţat de noi, de aceea noi rămânem înrudiţi cu El şi în învierea sa, şi în viaţa veşnică. Prin Hristos s-a născut o omenire nouă, care moşteneşte natura Lui – curată, veşnică şi proslăvită. După cum din primul Adam, noi moştenim firea pământească a păcatului, la fel din Hristos, noi primim natura cerească (1 Corinteni 15:45-49). Natura lui Hristos noi o primim deja aici, aflându-ne încă în trup pământesc. Mântuirea noastră constă în eliberarea de sub influenţa firii pământeşti şi îmbrăcarea în omul cel nou. Aşadar, Hristos în noi şi noi în Hristos – aceasta este bogăţia lui Hristos pentru noi, moştenirea binecuvântată, care începe aici şi va fi descoperită în veşnicie.