Oh, aș putea trece cântând prin toate necazurile vieții,
Preschimbând noaptea pământului în zi,
Dacă sinele nu s-ar ține așa de strâns 
De tot ce fac sau spun. 

Până și gândurile mele sunt egoiste, totdeauna zidind 
Castele josnice-n văzduh; 
Folosesc dragostea mea față de ceilalți ca o poleire 
Ca să mă fac pe mine să arăt mai frumos. 

Îmi închipui lumea-ntreagă prinsă-n judecarea 
Meritului sau a vinii mele; 
Lauda ei cea mai călduroasă îmi pare o trăncăneală dezagreabilă 
A laudei pe care eu pretind c-o merit. 

În tinerețe sau în bătrânețe, prin oraș, pădure sau pe munte, 
Sinele nu-i niciodată dat uitării; 
Oriunde călcăm, țâșnește ca un izvor, 
Și apele lui curg necurmat. 

Vai! Oricât de tare am alerga prin viață nu putem scăpa pe deplin 
De urmărirea odioasă a sinelui; 
Și ține pasul cu noi, chiar și când umblăm încet, 
Iar noaptea, el doarme împreună cu noi. 

Nici cuțitul ascuțit al întristării, nici fierăstrăul cel mai cumplit al durerii, 
Nu pot separa sinele și sufletul: 
Suprafața lui, care în bucurie pare să se dezghețe, 
Curând reîngheață mai rău ca niciodată. 

Astfel, nu devenim niciodată oameni, ci suntem doar transpirația dezgustătoare a sinelui, 
Ce nu lasă virtutea să crească; 
Astfel e-ntreaga noastră viață amorțită, mereu scăldându-se 
În această fântână înghețată. 

Oh, omniprezență mizerabilă, ce se întinde 
Peste orice vreme și orice spațiu, 
Cum am fugit de tine, și totuși te-am găsit întinzându-te 
Spre premiul fiecărei curse. 

Sine inevitabil! Imitație josnică 
A luminii universale, 
Înlăuntrul inimilor noastre ești o uzurpare groaznică 
A dreptului exclusiv al lui Dumnezeu! 

Balsamul narcotic al harului te poate liniști, 
Așa cum stai, adânc în natura mea; 
Dar cu greu pot nădăjdui, vai!, să te omor altfel 
Decât prin actul morții. 

Oh, Doamne, dac-aș putea să-mi pierd viața pentru alții,
Fără scopuri egoiste, 
Dac-aș putea să mă revărs în frații mei, 
Și să trăiesc doar pentru ei! 

Așa a fost viața ce Tu ai trăit-o; lepădându-Te de Tine, 
Propriile-Ți dureri neușurându-le vreodată, 
Poverile noastre purtând, blestemul nostru drept îndurând, 
O viață care nu a plăcut sinelui!