Editorial

Biserica a căzut în eroarea de a crede că omul poate obţine această cunoaştere prin predare şi învăţare academică. Nu sunt aici ca să discreditez aceste lucruri; predarea şi învăţarea academică sunt importante. Dar ele nu sunt indispensabile, iar tragedia ultimilor o sută de ani este că astfel de lucruri sunt puse pe primul plan, iar oamenii se laudă cu diplomele, cu gradele şi cu examenele promovate, şi aşa mai departe. Toate acestea sunt în regulă, dar nu aceasta este calea de a-L cunoaşte mai bine pe Dumnezeu. Ci prin Duhul Sfânt, prin botezul cu Duhul Sfânt poate ajunge omul la o cunoaştere mai deplină. Când creştinismul devine subiect de discuţie într-un seminar sau într-o universitate, cred că în acel moment ne-am depărtat cu adevărat de la credinţă. Aceste lucruri sunt doar instrumente, ajutoare, însă noi ne-am pierdut simţul proporţiei. Cunoaşterea este dăruită de Duhul Sfânt şi astfel, s-a întâmplat adesea ca oameni precum Priscila şi Acuila, aşa cum am văzut, au fost în stare să aducă pe calea cea bună pe un om învăţat cum a fost Apolo şi alţii; şi aşa ceva s-a repetat de nenumărate ori de-a lungul veacurilor.

Accentuez acest fapt deoarece sunt convins că principala problemă cu majoritatea dintre noi şi cu Biserica în general este că am uitat parcă de prezenţa şi de puterea Duhului Sfânt. Am devenit atât de formali, totul este atât de stabilit, atât de organizat ca la carte, iar noi suntem cei care deţinem întreg controlul – şi am uitat de această evidenţă, de puterea şi slava Duhului Sfânt, de caracterul Lui sacru şi sfânt. Sunt convins că cea mai mare nevoie a Bisericii este să conştientizeze din nou lucrarea Duhului Sfânt. Noi organizăm totul – organizăm întâlniri, campanii, dar aceasta se întâmplă în mare parte deoarece am uitat de acest element pe care încerc să-l evidenţiez înaintea voastră. Când Duhul Sfânt Se pogoară, dovada Lui este inconfundabilă, iar rezultatele sunt uimitoare şi izbitoare.

Ucenicii erau nişte oameni care fuseseră cu Domnul Isus timp de trei ani, Îl auziseră predicând şi văzuseră minunile pe care le-a făcut; Îl văzuseră răstignit şi mort pe cruce, văzuseră cum trupul Lui a fost dat jos de pe cruce şi pus într-un mormânt: şi văzuseră şi mormântul gol. Nu numai atât, dar Îl văzuseră cu proprii lor ochi când a apărut înaintea lor în camera de sus şi în diferite alte locuri, şi primiseră învăţăturile Lui şi explicaţiile Lui din Vechiul Testament, iar acum Se afla cu ei în acel moment când erau laolaltă pe Muntele Măslinilor. Poate vă gândiţi: ce altceva le mai trebuia, erau nişte persoane care avuseseră parte de cea mai bună pregătire pe care o putem concepe ca să devină predicatori. Aveau toate faptele, fuseseră martori, ce altceva le mai trebuia? Totuşi, spune Domnul Isus, „rămâneţi acolo unde sunteţi, căci aveţi nevoie de ceva în plus, aveţi nevoie de putere”. Şi acest lucru li s-a întâmplat, desigur, în ziua Cincizecimii.

Când privim astfel faptul acesta, vedem cât a fost de ridicol că în ultimii o sută de ani am pus accentul pe învăţarea şi predarea academică, ca şi cum acesta este cel mai important lucru pentru a deveni predicator. Dintre toţi oamenii despre care am citit în decursul istoriei, nu cred că există cineva care să aibă o responsabilitate mai mare în Ziua Judecăţii ca oamenii care au trăit cam din 1850 până în zilele noastre. Schimbarea a avut loc undeva prin anii ’50 ai veacului trecut; până în perioada aceea, marele impact al Trezirii Evanghelice din secolul al XVIII-lea a persistat şi mai fuseseră şi alte treziri spirituale, iar oamenii ştiau despre puterea Duhului Sfânt.

Dar dintr-o dată, am devenit atât de respectabili şi atât de învăţaţi, iar oamenii au spus: „A, acel stil învechit de predicare nu mai este bun, acum oamenii sunt educaţi. Ei încep să citească şi devin învăţaţi şi aşa mai departe”. Iar clasele de mijloc au devenit mai prospere şi mai avute. Apoi a urmat cel mai devastator lucru care a tulburat profund viaţa Bisericii – Victorianismul. Acest curent a pătruns în biserici, mai ales în Bisericile Independente, care au început să imite alte forme de închinare, iar marele cuvânt folosit era „demnitate”. Demnitate! Formalitate! Învăţare! Cultură!

Pentru mine, este poate uşor să critic; ispita la care au fost supuşi aceşti oameni trebuie să fi fost foarte mare. Dar vai! De ce nu s-au ţinut strâns alipiţi de Noul Testament? De ce au comis această eroare fatală? Aşa că întreaga noţiune de predicare a devenit profund academică şi departe chiar şi de Vechiul Testament, iar oamenii sunt judecaţi în termenii diplomelor şi gradelor pe care le au la activ, şi nu potrivit cu ungerea cu Duhul Sfânt.

Nu aş dori să transform această problemă într-o chestiune de genul sau/sau, dar aş vrea să spun următorul lucru: dacă neglijăm acest element, toate celelalte lucruri nu ne vor servi la nimic. Într un fel, această neglijare a golit bisericile. Şi nu mai există nicio speranţă până când nu ne întoarcem la Noul Testament, tiparul străvechi.