Editorial

Din cartea Predici despre trezire

„În ziua aceea, se va zice Ierusalimului: „Nu te teme de nimic! Sioane, să nu-ţi slăbească mâinile! Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău, ca un viteaz care poate ajuta; se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui, şi nu va mai putea de veselie pentru tine. „Voi strânge pe cei întristaţi, care sunt departe de adunarea sfântă, pe cei ieşiţi din sânul tău, asupra cărora acum apasă ocara.” – Ţefania 3:16-18

Sfânta Scriptură este minunat de completă şi perseverentă în înţelesurile ei adânci. Este ca un izvor, din care poţi să bei mereu; fiindcă, cu cât bei mai mult, cu atât curge mai îmbelşugat şi mai proaspăt. Este un izvor de apă care ţâşneşte în veşnicie. Îndeplinirea făgăduinţelor divine nu înseamnă epuizarea lor. Atunci când un om îţi făgăduieşte ceva, şi se ţine de cuvânt, înseamnă că promisiunea s-a sfârşit; dar cu Dumnezeu nu este aşa. Atunci când El Îşi ţine cuvântul pe deplin, este doar începutul; fiindcă El este pregătit să Îşi ţină cuvântul pentru veşnicie. Ce ai spune despre un om care a avut grâu în hambar, şi l-a vânturat până a scos ultimul bob auriu; şi a doua zi vântură din nou, şi scoate la fel de mult grâu; şi în ziua următoare ia din nou vânturătoarea, se apucă de aceeaşi treabă şi scoate la fel de mult grâu, continuând astfel până la sfârşitul anului? Nu ţi s-ar părea o poveste? Ar fi cu siguranţă o minune.

Dar ce am spune dacă minunea aceasta s-ar prelungi o viaţă întreagă? Cu toate acestea, am vânturat făgăduinţele de când le-am primit, şi ne-am primit porţia în fiecare zi. Ce spunem despre faptul glorios că toţi sfinţii din toate generaţiile, de la început până acum, au făcut la fel; şi despre adevărul că, atâta timp cât va exista un suflet viu pe pământ, în vânturătoarea făgăduinţelor va exista acelaşi belşug de grâu curat ca şi atunci când primul om şi-a primit partea şi s-a întors bucuros? Nu voi zăbovi asupra aplicaţiei specifice a textului din faţa noastră; nu mă îndoiesc că s-a împlinit; şi dacă mai rămân unele porţiuni speciale de istorie la care face aluzie acest pasaj, totul se va îndeplini la timpul hotărât; dar ştiu că oamenii din toate timpurile au verificat adevărul acestei făgăduinţe. Copiii lui Dumnezeu s-au folosit de aceste făgăduinţe în tot felul de împrejurări, şi au simţit cea mai mare mângâiere prin intermediul lor. Să ne rugăm să ne bucurăm şi noi de această parte minunată a Cuvântului sfânt, şi să aflăm plăcere în ea. Să tăcem şi noi în dragostea lui Dumnezeu, aşa cum tace şi El; să ne veselim şi noi cu psalmi de bucurie pentru Dumnezeul mântuirii noastre.

O să încep cu ultimul verset al textului, şi o să merg spre început. Primul paragraf vorbeşte despre o zi de încercare pentru poporul lui Dumnezeu. Ei sunt îndureraţi fiindcă peste adunarea lor sfântă apasă un nor, şi ocara apasă asupra lor. În al doilea rând, din text reiese un motiv slăvit de mângâiere. Citim în versetul şaptesprezece că „Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău ca un viteaz care poate ajuta; Se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui, şi nu va mai putea de veselie pentru tine”. Şi, în al treilea rând, li se sugerează să fie curajoşi: „În ziua aceea se va zice Ierusalimului: ‚Nu te teme de nimic! Sioane, să nu-ţi slăbească mâinile!’”.

Începând cu al optsprezecelea verset, observăm O ZI DE ÎNCERCARE PENTRU POPORUL LUI DUMNEZEU. Adunarea solemnă a căzut sub ocară. Adunările solemne ale lui Israel erau gloria lui; zilele lor măreţe de sărbătoare şi jertfă erau bucuria ţării. Pentru cei credincioşi, zilele sfinte erau ca nişte vacanţe. Dar peste adunarea solemnă căzuse ocara, şi cred că la fel se întâmplă şi în prezent. Este foarte trist că, în adunările noastre solemne, strălucirea luminii Evangheliei este întunecată de eroare. Claritatea mărturiei este pătată, atunci când în mijlocul poporului se aud voci de îndoială, şi cei care ar trebui să predice adevărul, numai adevărul şi nimic altceva decât adevărul, proclamă doctrinele imaginaţiei omeneşti, şi invenţiile acestui secol. În loc de revelaţie, avem filozofie, pe nedrept numită astfel; în loc de infailibilitate divină, avem ipoteze şi nădejdi mai mari. Evanghelia lui Isus Hristos, care este aceeaşi ieri, azi şi în veci, este considerată producţia progresului, o creştere, un lucru care poate fi îmbunătăţit şi corectat an după an. Este o zi rea, atât pentru Biserică, cât şi pentru lume, fiindcă trâmbiţa nu dă un sunet lămurit; dar cine se pregăteşte pentru bătălie?

Dacă, în plus, am vedea cum în adunarea solemnă a Bisericii domneşte o stare de indiferenţă, amorţeală şi lipsa puterii spirituale, am fi foarte îndureraţi. Atunci când vitalitatea religiei este dispreţuită, şi adunările de rugăciune neglijate, la ce se poate ajunge? Perioada prezentă a istoriei bisericeşti este simbolizată cu succes de Biserica din Laodicea, care nu era nici rece, nici în clocot, şi de aceea a fost vărsată din gura lui Hristos. Biserica aceea se lăuda că era bogată şi îi merge bine, că nu avea nevoie de nimic, în timp ce Domnul stătea afară, bătând la uşa ei închisă. Pasajul acesta se aplică mereu celor neconvertiţi, dar nu are nimic de-a face cu ei: el se aplică unei Biserici căldicele, unei Biserici care se consideră prosperă, în timp ce Domnul ei viu, în doctrina jertfei ispăşitoare, este lăsat să aştepte la uşă. Oh, dacă L-ar fi lăsat să intre – şi El dorea acest lucru – Biserica ar fi renunţat în curând la bogăţia ei imaginară, şi ar fi primit de la El aur curăţat în foc, şi haine albe cu care să se îmbrace. Vai! Ea este mulţumită fără Domnul, fiindcă are educaţie, oratorie, ştiinţă şi o mie de alte fleacuri. Adunarea solemnă a Sionului este acoperită de un nor, într-adevăr, fiindcă învăţătura lui Isus şi a ucenicilor Săi nu are de-a face cu ea.

Dacă, pe lângă acest lucru, asemănarea cu lumea pătrunde tot mai mult în biserică, astfel că sfinţii iau parte la distracţiile deşarte ale lumii, atunci avem destule motive să plângem ca Ieremia: „Vai! Cum s-a înnegrit aurul!”. Nazireii ei, care erau mai curaţi decât zăpada şi mai albi decât laptele, au devenit mai negri decât un tăciune. „Toţi duşmanii noştri au deschis gura împotriva noastră”. Dacă nu mai există o deosebire între Biserică şi lume, iar credincioşii declaraţi ai lui Isus dau mâna cu necredincioşii, atunci avem de ce să jelim! Vai de noi, căci am ajuns zilele acestea! A venit o vreme rea pentru Biserică şi pentru lume. Ne putem aştepta la mari judecăţi, fiindcă Domnul se va răzbuna cu siguranţă pe un asemenea popor.

Din text reiese că existau unii asupra cărora apăsa ocara. Ei nu puteau să se amuze cu păcatul. Într-adevăr, erau mulţi care spuneau că răul nu există deloc, şi alţii care declarau că nu era atât de prezent cum se spunea. Da, şi spiritele mai împietrite declarau că ceea ce era considerat o povară era de fapt un lucru cu care să te lauzi, gloria secolului. În felul acesta scăpau de problemă, şi îşi băteau joc de jalea celor conştienţi. Dar mai era o rămăşiţă, peste care apăsa ocara; aceştia nu suportau să vadă o asemenea calamitate. Pe aceştia, Domnul Dumnezeu îi respecta, şi i-a spus prorocului: „Treci prin mijlocul cetăţii, şi fă un semn pe fruntea oamenilor care suspină şi gem din pricina tuturor urâciunilor care se săvârşesc acolo”. Cei mai mulţi beau vin şi se ungeau cu untdelemn, şi nu erau îndureraţi pentru nenorocirea lui Iosif (Amos 6:6); dar aceştia erau împovăraţi în duhul lor şi purtau crucea, socotind ocara lui Hristos mai de preţ decât toate bogăţiile Egiptului. Poporul lui Dumnezeu nu poate suporta să vadă dezonorată jertfa ispăşitoare a lui Hristos; el nu poate îndura ca adevărul să fie târât în noroiul de pe drum. Pentru credincioşii adevăraţi, prosperitatea înseamnă binecuvântarea Cuvântului prin Duhul Sfânt, spre convertirea păcătoşilor şi zidirea sfinţilor; şi dacă nu văd acest lucru, îşi atârnă harpele în sălcii. Cei care Îl iubesc cu adevărat pe Isus postesc atunci când Mirele nu este alături de Biserica Sa; slava lor este în slava Lui, nu în altceva. Soţia lui Fineas, fiul lui Eli, a strigat pe patul de moarte: „S-a dus slava”, şi unul din motive era moartea soţului ei şi a tatălui său, dar cauza principală era faptul că „chivotul lui Dumnezeu fusese luat”. Din pricina aceasta şi-a numit fiul nou-născut I-Cabod – „S-a dus slava din Israel, fiindcă chivotul lui Dumnezeu a fost luat”. Cea mai amară durere a acestei femei evlavioase era starea Bisericii, şi onoarea Dumnezeului nostru. La fel se întâmplă cu poporul adevărat al lui Dumnezeu: ei sunt foarte îndureraţi văzând că adevărul este respins.

Acest duh împovărat este o dovadă că Îl iubesc cu adevărat pe Dumnezeu: cei care Îl iubesc pe Domnul Isus sunt răniţi de rănile Lui, şi jigniţi de jignirile aduse Duhului Său. Atunci când Hristos este dezonorat, ucenicii Lui sunt şi ei dezonoraţi. Cei care au o inimă simţitoare în privinţa Bisericii pot spune împreună cu Pavel: „Cine cade în păcat, şi eu să nu ard?” Păcatele Bisericii lui Dumnezeu sunt durerile membrilor ei. Acest lucru arată o sensibilitate sănătoasă, o spiritualitate vitală. Cei lipsiţi de spiritualitate sunt indiferenţi faţă de adevărul harului: ei vor să vadă bani, şi creştere numerică, şi respectabilitate. Dar cei care au Duhul lui Dumnezeu preferă să vadă biserica persecutată, dar nu lipsită de adevăr, cufundată în adâncurile sărăciei şi plină de un zel sfânt, dar nu amorţită, lumească şi bogată. Oamenii spirituali se gândesc la Biserică şi atunci când aceasta este într-o situaţie proastă, şi doborâtă de adversarii ei: „Robii Tăi iubesc ţărâna Sionului, şi le e milă de ţărâna lui”. Casa Domnului este pentru mulţi dintre noi propria noastră casă, familia Lui este familia noastră. Dacă Domnul Isus nu este înălţat, şi Evanghelia lui biruitoare, simţim că interesele noastre personale nu sunt atinse, şi am căzut în dizgraţie. Pentru noi, acest lucru nu este lipsit de importanţă – este viaţa noastră.

Am insistat astfel asupra faptului că este o zi rea pentru poporul lui Dumnezeu, fiindcă adunarea solemnă este mânjită; ocara este o povară pentru cei care sunt cu adevărat cetăţeni ai Noului Ierusalim, şi din cauza aceasta ei sunt văzuţi purtându-şi durerea. Domnul spune: „Voi strânge pe cei întristaţi, care sunt departe de adunarea publică”. Pot fi întristaţi, fiindcă au pe inimă o asemenea povară. Mai mult, ei văd pe o mie de căi efectele nefaste ale răului, pe care le deplâng. Mulţi şchiopătează şi se opresc; la acest lucru se referă făgăduinţa din versetul nouăsprezece: „Voi izbăvi pe cei şchiopi”. Peregrinii pe drumul Sionului şchiopătau din cauză că prorocii erau „persoane uşuratice şi trădătoare”. Atunci când nu se predică Evanghelia pură, poporul lui Dumnezeu este jefuit de puterea de care are nevoie în călătoria zilnică. Dacă iei pâinea, copiii flămânzesc. Dacă duci oile pe păşuni otrăvite, sau în câmpuri uscate, se prăpădesc şi şchiopătează urmându-l zilnic pe păstor. Latura doctrinară afectează în curând latura practică. Cunosc mulţi membri ai poporului lui Dumnezeu care trăiesc în diferite părţi ale ţării, pentru care Sabatul nu mai este o zi de odihnă, fiindcă nu aud nici un adevăr în care să se odihnească, ci sunt îngrijoraţi şi obosiţi de noutăţile care nu-L slăvesc pe Dumnezeu şi nu întăresc sufletele oamenilor. În multe locuri lipsite de hrană sunt purtate aceste oi.

Acest lucru dă naştere la multă nelinişte, îndoială şi întrebări, şi astfel puterea se transformă în slăbiciune, iar lucrarea credinţei, faptele iubirii şi răbdarea speranţei sunt ţinute pe loc. Acesta este un rău dureros, şi poate fi văzut pretutindeni. Atunci, vai, mulţi sunt „izgoniţi” , dintre cei despre care se spune în versetul nouăsprezece: „voi strânge pe cei ce au fost izgoniţi”. Prin intermediul doctrinelor false, mulţi sunt făcuţi să se rătăcească de turmă. Cei care nădăjduiesc sunt făcuţi să se abată de la cărarea vieţii, şi păcătoşii sunt lăsaţi departe de Dumnezeu, aşa cum au fost mereu. Adevărul care îi convinge pe oameni de păcat nu este predicat, în timp ce alte adevăruri care ar aduce pace căutătorilor sunt întunecate, iar sufletele sunt lăsate într-o neputincioasă durere. Atunci când doctrinele harului şi ale jertfei ispăşitoare glorioase nu sunt prezentate clar oamenilor, pentru ca ei să le simtă puterea, au loc tot felul de rele. Mă îngrozesc când mă gândesc că acest blestem va veni asupra bisericilor noastre; fiindcă cei care ezită vor fi conduşi la ruină, cei slabi se vor clătina şi chiar cei puternici vor fi nedumeriţi. Învăţătorii falşi din zilele acestea vor să-i înşele chiar şi pe cei aleşi, dacă va fi cu putinţă. Acest lucru mă îndurerează nespus. Cum putem ajuta?

Cu toate acestea, chiar dacă poporul lui Dumnezeu ajunge în această stare rea, nu este lipsit de nădejde; fiindcă la sfârşit vine făgăduinţa Domnului de a aduce înapoi pe cei rătăcitori: „Vă voi face o pricină de slavă şi de laudă între toate popoarele pământului, când voi aduce înapoi pe prinşii voştri de război sub ochii voştri, zice Domnul”. Duşmanii nu pot reduce la tăcere mărturia veşnică la nesfârşit. Ei L-au răstignit pe Domnul pe lemn; I-au luat trupul şi l-au îngropat într-un mormânt săpat în stâncă; şi au sigilat mormântul cu o piatră pe care au rostogolit-o la gura lui. Cu siguranţă că acesta era sfârşitul lui Hristos şi al cauzei Sale. Nu vă lăudaţi, preoţi şi farisei! Degeaba păziţi piatra şi sigiliul! Atunci când a venit timpul potrivit, Hristosul cel viu a ieşit afară. Legăturile morţii nu L-au putut reţine. Ce deşarte erau visele lor! „Cel ce şade în ceruri râde, Domnul Îşi bate joc de ei”. Preaiubiţilor, iată ocara care va fi luată de peste adunarea solemnă: adevărul lui Dumnezeu va fi din nou proclamat cu glas de trâmbiţă, Duhul lui Dumnezeu va trezi Biserica, şi convertiţii vor fi adunaţi ca boabele de grâu. Ce mult se vor bucura cei credincioşi! Cei care au purtat povara şi durerea se vor îmbrăca cu bucurie şi frumuseţe. Atunci, cei răscumpăraţi de Domnul se vor întoarce cu cântări, şi o bucurie veşnică va domni peste frunţile lor. Conflictul nu poate fi amânat. Sfârşitul bătăliei este sigur şi limpede. Cred că aud chiar acum strigătul: „Dumnezeul atotputernic domneşte”.

În al doilea rând, să ne gândim la ceva care străluceşte ca o stea în întuneric. Al doilea verset al textului prezintă UN MOTIV GLORIOS DE MÂNGÂIERE. Iată un text într-adevăr bogat. Pasajul acesta este ca o mare, iar eu sunt ca un copil care face gropi în nisip, aşteptând să fie umplute. Pe acest verset şaptesprezece s-ar putea baza o serie de predici.

Marea noastră mângâiere în cele mai rele timpuri, este în Dumnezeu. Chiar numele Dumnezeului nostru – „Domnul, Dumnezeul tău” – este un nume plin de mângâiere. Acest cuvânt, „Domnul”, este într-adevăr IEHOVA, Cel care există de la Sine, Cel neschimbător, Cel veşnic viu, care nu poate fi schimbat sau mutat din scopurile Sale veşnice. Copiii ai lui Dumnezeu, chiar dacă nu aveţi multe lucruri, aveţi un Dumnezeu cu care vă puteţi lăuda. Dacă Îl ai pe Dumnezeu ai toate lucrurile, fiindcă toate vin de la El; şi dacă ţi s ar lua totul, El ţi-ar putea da totul înapoi prin voinţa Sa. El vorbeşte, şi se face; porunceşte, şi ia fiinţă. Binecuvântat este omul care se încrede în Dumnezeul lui Iacov, şi care nădăjduieşte în Iehova. În Domnul Iehova avem neprihănire şi putere; să ne încredem pentru totdeauna în El. Lăsaţi vremurile să se zbuciume; ele nu-L pot afecta pe Dumnezeul nostru. Lăsaţi necazurile să se năpustească asupra noastră ca o furtună; nu ne vor îneca, fiindcă El este apărătorul nostru.

Iehova, Dumnezeul Bisericii Sale, este şi Dumnezeul fiecărui membru al ei, şi fiecare se poate bucura în El. Iehova este şi Dumnezeul tău, şi nici o altă persoană din univers nu-ţi poate lua acest drept. O, credinciosule, Domnul Dumnezeu este în întregime şi cu totul Dumnezeul tău! Toată înţelepciunea Lui, toată prevederea, toată puterea şi permanenţa Lui – toate sunt ale tale. Cât despre Biserica lui Dumnezeu, chiar dacă s-ar afla în starea cea mai jalnică, ea este întemeiată şi înzestrată – întemeiată prin hotărâre divină şi înzestrată cu toate posesiunile unui Dumnezeu îndestulător. Porţile iadului nu o pot birui. Să ne bucurăm de ceea ce avem. Aşa săraci cum suntem, avem bogăţii infinite în Dumnezeu; slabi cum suntem, puterea noastră este nelimitată, fiindcă Iehova cel Atotputernic este al nostru. „Dacă Dumnezeu este de partea noastră, cine ne poate sta împotrivă?” Dacă Dumnezeu este al nostru, ce am mai putea dori? Înălţaţi-vă inimile, voi toţi cei îndureraţi, şi înveseliţi-vă. Dacă Dumnezeu este Dumnezeul vostru, aveţi tot ce doriţi: îmbrăcaţi cu numele Său glorios, obţinem orice lucru de care avem nevoie acum şi în veşnicie, pe pământ şi în ceruri. De aceea vom înălţa steagul în numele lui Iehova, şi vom mărşălui spre câmpul de luptă. El este Dumnezeul nostru prin voia, legământul şi jurământul Său; şi astăzi este Dumnezeul nostru prin faptul că L-am ales şi ne-am unit cu Isus Hristos, fiindcă am experimentat bunătatea Lui, şi duhul Său de înfiere ne face să strigăm „Abba, adică Tată”.

Ca să întărim această mângâiere, vom observa în continuare că acest Dumnezeu este în mijlocul nostru. El nu este departe, ca să-L căutăm cu greu, dacă avem noroc să-L găsim. Dumnezeul nostru este „Iehova în mijlocul nostru”. Din noaptea aceea strălucitoare în care S-a născut un copil la Betleem şi ne-a fost dat un Fiu, ştim că Dumnezeu este „Emanuel, Dumnezeu cu noi”. Dumnezeu este în natura noastră, foarte aproape de noi. „Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi”. Deşi prezenţa Sa fizică s-a dus, avem mereu alături de noi prezenţa Sa spirituală; fiindcă a spus: „Iată, Eu sunt cu voi întotdeauna”. El umblă printre sfeşnicele de aur. Avem şi prezenţa imediată a lui Dumnezeu Duhul Sfânt. El este în mijlocul Bisericii ca s-o lumineze, s-o convingă, s-o trezească, s-o înzestreze, s-o mângâie şi s-o îmbrace cu putere spirituală. Domnul lucrează şi acum în mintea oamenilor, ca să îndeplinească scopurile harului Său. Să ne gândim la acest lucru atunci când pornim în slujire creştină; „Domnul oştirilor este cu noi”. Atunci când aduni grupa de la Şcoala de Sabat, spune-I Domnului: „Dacă prezenţa Ta nu este cu mine, nu vreau să merg mai departe”. Dacă Îl avem pe Dumnezeu cu noi, putem suporta să fim părăsiţi de oameni. Ce minunate sunt cuvintele acestea: „Unde se adună doi sau trei, în numele Meu, Eu voi fi în mijlocul lor!” Cum să nu lupte armata, dacă Regele însuşi e în rândurile ei! Să se ridice Dumnezeu, ca să împrăştie vrăjmaşii! Atunci când El este cu noi, cei care Îl urăsc trebuie să fugă. Să ne dăm toată silinţa să iubim, ca să nu îndurerăm Duhul lui Dumnezeu, preaiubiţilor, este atâta mângâiere în faptul că avem în mijlocul nostru prezenţa lui Dumnezeu încât, dacă am putea simţi puterea ei în acest moment, am intra în odihnă, şi cerul nostru ar începe de pe pământ.

Să facem un pas mai departe, şi să observăm că putem găsi şi mai multă mângâiere în faptul că Dumnezeu este în mijlocul nostru şi are putere să ne mântuiască. „Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău şi este puternic. El va mântui”. Aceasta înseamnă: „Domnul Dumnezeu este în mijlocul tău, ca un viteaz care poate ajuta”. Braţul Lui nu s-a scurtat, El este încă „un Dumnezeu drept şi mântuitor”. El nu este doar în stare să mântuiască; ci îşi va exercita această putere; „El va mântui”. Să ne rugăm, deci, ca El să mântuiască; să mântuiască Biserica de încropire şi erori mortale; să o scape de iubirea de lume şi formalism; de pastori neconvertiţi şi membri lipsiţi de evlavie. Să ne ridicăm ochii şi să privim puterea care este gata să ne mântuiască; şi să ne rugăm ca Domnul să-i mântuiască şi pe cei neconvertiţi, cu miile şi cu milioanele.

Oh, dacă am putea să fim martori la o mare trezire religioasă. Aceasta este cea mai mare dorinţă a noastră. În felul acesta, duşmanii ar primi o lovitură în faţă, şi le-am scoate dinţii. Dacă am vedea zeci de mii de suflete mântuite pe loc prin harul suveran al lui Dumnezeu, cât de mustraţi ar fi cei care leapădă credinţa! Oh, dacă am vedea timpuri ca ale părinţilor noştri, când Whitefield şi ajutoarele sale au început să predice Cuvântul dătător de viaţă! Atunci când s-a auzit o voce plăcută şi limpede, şi toate păsările paradisului au început să cânte împreună cu ea, vestind zorii unei zile glorioase. Dacă stăruim în rugăciune, timpurile acelea ar trebui să vină: „Dumnezeu ne binecuvântează, şi toate marginile pământului se tem de El”. Să nu căutăm puterea retoricii, şi nici bogăţia; să căutăm puterea care mântuieşte.

Acesta este lucrul după care tânjesc. O, dacă ar mântui Dumnezeu sufletele! După ce sunt bătut la cap şi plictisit toată săptămâna de oameni cu o gândire modernă, îmi spun: „O să mă duc unde văd cu ochii şi o să predic Evanghelia lui Hristos, ca să câştig suflete”. O singură privire spre Hristos cel răstignit este mai preţioasă decât toate şicanele oamenilor care critică tot ce s-a scris. Convertiţii sunt argumente la care nu se poate răspunde. „Ferice de omul”, spune psalmul, „care îşi umple tolba de săgeţi cu ei; el nu se va face de râs când va vorbi cu duşmanii săi la poartă”. Binecuvântat este omul care are mulţi fii spirituali, născuţi din Dumnezeu în timpul lucrării sale; convertiţii sunt apărarea lui. Privind omul care fusese vindecat şi stătea acum alături de Petru şi Ioan, acuzatorii nu au mai putut spune nimic. Dacă salvează suflete, Evanghelia îşi dovedeşte adevărul în cel mai bun mod. Să nu ne mai pese de organizaţii, ci de convertiri. Dacă sufletele sunt aduse în unire cu Hristos, să lăsăm alte uniri deoparte.

Putem merge mai departe, şi vom ajunge la mari adâncimi: priviţi cum Se bucură Dumnezeu de poporul Său! „Se va bucura de tine cu mare bucurie”. Gândiţi-vă la acest lucru! Iehova, Dumnezeul cel viu, este descris privind asupra Bisericii Sale cu plăcere. El priveşte asupra sufletelor răscumpărate prin sângele Fiului Său scump, trezite de Duhul Său Sfânt, şi inima Lui este plină de bucurie. Chiar inima infinită a lui Dumnezeu se umple de o bucurie extraordinară, văzându-i pe cei aleşi. Plăcerea lui este în Biserica, Hefţiba Lui. Pot să înţeleg că un pastor se bucură de un suflet pe care l-a adus la Hristos; pot să înţeleg că cei credincioşi se bucură văzând că şi alţii au scăpat de păcat şi iad; dar ce pot să spun despre Dumnezeul cel nespus de fericit şi veşnic binecuvântat, care găseşte o bucurie nouă în sufletele răscumpărate? Aceasta este altă minune măreaţă, un alt ciorchine al lucrării harului divin! „Se va bucura de tine cu mare bucurie”. Oh, tu tremuri pentru chivotul Domnului; dar Domnul nu tremură, Se bucură. Aşa greşită cum este Biserica, Domnul se bucură de ea. În timp ce noi jelim, fără să fim totuşi atât de îndureraţi ca cei fără speranţă, Dumnezeu nu jeleşte, inima Lui este bucuroasă, şi se spune că se bucură cu mare bucurie – o expresie categorică. Domnul găseşte plăcere în cei care se tem de El, oricât de imperfecţi ar fi. El îi vede aşa cum vor fi, şi Se bucură de ei, chiar dacă ei nu se pot bucura. Atunci când faţa ta este scăldată în lacrimi, când ai ochii roşii şi inima grea de durere din cauza păcatului, Tatăl din ceruri se bucură de tine. Fiul risipitor a plâns la pieptul Tatălui, dar Tatăl s-a bucurat. Noi ne întrebăm, ne îndoim, plângem şi tremurăm; şi în tot timpul acesta, Cel care cunoaşte sfârşitul de la început ştie ce va ieşi din neliniştea prezentă, şi de aceea se bucură. Să ne înălţăm în credinţă şi să împărtăşim bucuria lui Dumnezeu. Nici un om să nu cedeze din cauza batjocurilor vrăjmaşilor. Dimpotrivă, aleşii lui Dumnezeu să se întărească, şi să participe la bucuria lui Dumnezeu, care nu se sfârşeşte niciodată, chiar atunci când adunarea solemnă este împovărată de ocară. Să nu ne bucurăm în El atunci când El, în nemărginita Sa bunătate, binevoieşte să Se bucure în noi? Chiar dacă voi sunteţi disperaţi, El nu este; să ne întărim deci şi noi.

În continuare se spune: „Va tăcea în iubirea Lui”. Nu cunosc nici o altă expresie din Scriptură mai bogată în înţelesuri. „Va tăcea în iubirea Lui”, de parcă Dumnezeul nostru ar fi găsit mulţumire în poporul Său. El a ajuns la liman: şi-a atins dorinţa. Isus vede rodul sufletului Său atunci când poporul este câştigat pentru El; El a fost botezat cu botezul Lui pentru Biserică, şi nu mai este restrâns, fiindcă dorinţa I s-a îndeplinit. Domnul este mulţumit cu alegerea Lui veşnică, mulţumit cu scopurile Lui iubitoare, mulţumit cu iubirea care vine din veşnicie. El este mulţumit în Isus – mulţumit cu toate ţelurile glorioase care sunt legate de scumpul Său Fiu, şi de cei care sunt în El. El simte o mulţumire liniştită privind poporul ales în Hristos. Acesta este un motiv bun de a fi şi noi mulţumiţi. Noi nu suntem aşa cum am vrea; dar vom fi în viitor. Înaintăm încet; dar înaintăm în mod sigur. Sfârşitul este asigurat de harul atotputernic. Este drept să fim nemulţumiţi de noi înşine, dar neliniştea aceasta sfântă nu ar trebui să ne afecteze liniştea desăvârşită în Hristos Isus. Dacă Domnul se odihneşte în noi, de ce să nu ne odihnim şi noi în El? inima mea este mângâiată, fiindcă văd în aceste cuvinte dragostea neschimbătoare, permanentă, veşnică: „El va tăcea în iubirea Lui”. Iehova nu se schimbă. Domnul nostru a murit pentru Biserica Sa, şi atâta timp cât va trăi Îşi va aminti de iubirea Lui, şi de preţul pe care l-a plătit: „Cine ne va despărţi de iubirea lui Dumnezeu care este în Hristos Isus, Domnul nostru?” „El va tăcea în iubirea Lui”.

Dragostea lui Dumnezeu pentru noi este neschimbătoare: „Pacea lui Dumnezeu, care întrece orice înţelegere” convieţuieşte alături de iubirea Sa: El nu se îngrijorează, iubeşte în pace şi nu se schimbă niciodată. Tăcerea lui Dumnezeu este un lucru minunat de contemplat: cunoştinţa Lui infailibilă şi puterea infinită îl ridică deasupra temerilor şi întrebărilor. El nu vede nici un motiv de alarmare în privinţa celor răscumpăraţi, nici în privinţa cauzei adevărului şi domniei neprihănirii. Cât despre Biserica Sa adevărată, El ştie că ea este dreaptă, sau că o va face dreaptă. Ea este transformată după imaginea lui Isus, şi El se odihneşte în siguranţa că imaginea aceasta va fi în curând completă. El Îşi poate aduce la îndeplinire planurile în modul şi la timpul Său. El poate să vadă recolta din momentul însămânţării; de aceea „tace în iubirea Lui”. Aţi văzut mame spălându-şi copiii; când îi spală pe faţă, copiii plâng, fiindcă nu le place să fie curăţaţi. Împărtăşeşte mama durerea copilului? Plânge şi ea? Oh, nu! Ea se bucură de copilul ei, şi tace în iubirea ei, ştiind că supărarea trecătoare a micuţului va aduce rezultate bune. Adesea, durerile noastre nu sunt mai adânci decât plânsetul unui copil căruia i-a intrat săpun în ochi. În timp ce Biserica este spălată prin încercări şi persecuţii, Dumnezeu tace în iubirea Lui. Eu şi cu tine ne frământăm, dar Dumnezeu se odihneşte.

„El va tăcea în iubirea Lui”. Versiunea din limba engleză a acestui text este: „El se va odihni în iubirea Lui”. Fericirea Lui în iubire este atât de mare, încât nu o exprimă, ci păstrează o tăcere fericită. Bucuria Lui este prea adâncă pentru cuvinte. Nici un limbaj nu poate exprima bucuria lui Dumnezeu în iubirea Lui; de aceea, El nu foloseşte cuvinte. Tăcerea este infinit de expresivă în acest caz. Un comentator a spus cândva: „El este surd şi mut în iubirea Lui”, adică nu aude nici una din acuzaţiile care se aduc celor aleşi, şi nu spune o vorbă de critică împotriva lor. Amintiţi-vă de tăcerea lui Isus, şi explicaţi-vă acest text.

Uneori, Domnul nu vorbeşte poporului Său: nu primim nici o vorbă de încurajare de la El; suspinăm după o făgăduinţă, tânjim după o vizită a iubirii Lui; dar dacă El tace, trebuie să ştim că tace în iubirea Lui. Nu e tăcerea mâniei, ci a iubirii. Dragostea Lui nu s a schimbat, chiar dacă nu ne mângâie.

Gândurile Lui sunt înalte, iubirea Lui e înţeleaptă
Rănile Lui ne aduc vindecare;
Şi chiar dacă nu zâmbeşte mereu, ne aşteaptă
Iubindu-ne până la capăt, cu răbdare...

Atunci când nu răspunde la rugăciunile noastre înfăptuind ceva, El le ascultă în inima Lui. Refuzurile sunt o altă formă a iubirii care ne ascultă rugăciunile. El ne iubeşte, şi uneori iubirea aceasta se arată prin faptul că nu ne dă ceea ce cerem, şi acesta este un mod mai bun decât cea mai dulce făgăduinţă auzită vreodată. Preţuiesc foarte mult această propoziţie: „Va tăcea în iubirea Lui”.

Dumnezeule, eşti desăvârşit de mulţumit de Biserica Ta, fiindcă ştii ce va deveni. Tu vezi cât de frumoasă va fi după ce o vei spăla şi o vei îmbrăca cu haine frumoase. Iată, soarele coboară, şi noi muritorii ne temem de întunericul nesfârşit; dar Tu, măreţule Dumnezeu, vezi dimineaţa, şi ştii că în orele de întuneric va cădea roua, care va împrospăta grădina Ta. Datoria noastră este să măsurăm orele, iar a Ta să judeci veşnicia, de aceea vom corecta judecăţile noastre cu vederea scurtă prin cunoştinţa Ta infinită, şi vom tăcea împreună cu Tine.

Ultimele cuvinte sunt, totuşi, cele mai remarcabile: „Nu va mai putea de veselie pentru tine” (Versiunea KJV: „El se va bucura de tine cu cântări”). Gândiţi-că măreţul Iehova nu mai poate de veselie! Puteţi să vă imaginaţi? Este posibil să-ţi imaginezi dumnezeirea izbucnind în cântec: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt cântând bucuria celor răscumpăraţi? Dumnezeu este atât de fericit în iubirea pe care o poartă poporului Său, încât rupe tăcerea veşnică, iar soarele, luna şi stelele Îl ascultă uimite pe Dumnezeu cântând un imn de bucurie. La orientali, un anumit cântec este cântat de mire în timp ce îşi primeşte mireasa: el declară că se bucură de ea şi de căsătoria care a sosit. Aici, prin pana inspirată, Dumnezeul iubirii este înfăţişat ca fiind căsătorit cu Biserica Sa, şi bucurându-se de ea ca un mire care îşi cântă cântecul.

Dacă Dumnezeu cântă, noi să nu cântăm? El nu a cântat când a creat lumea. Nu, a privit-o şi a spus doar că era bună. Îngerii cântau, fiii lui Dumnezeu strigau de bucurie; creaţiunea era minunată pentru ei, dar pentru Dumnezeu, care ar fi putut crea mii de lumi prin simpla Lui voinţă, nu era prea mult. Creaţiunea nu L a putut face să cânte; şi eu nu ştiu dacă Providenţa a scos vreodată o notă de bucurie de la El, fiindcă ar fi putut aranja cu uşurinţă o mie de împărăţii ale providenţei. Dar răscumpărarea L-a costat foarte scump. S-a gândit din veşnicie, şi a făcut un plan, cu înţelepciune infinită. Apoi Şi-a dat unicul Fiu şi L-a lăsat să sufere durerea, ca să-i răscumpere pe cei aleşi. Când totul s-a terminat, şi Domnul a văzut ce s-a întâmplat cu mântuirea celor răscumpăraţi, atunci S-a bucurat în mod divin. Cât de mare trebuie să fie bucuria care recompensează Ghetsemani-ul şi Calvarul! Domnul Dumnezeu se bucură şi mai mult, gândindu-Se la poporul Său răscumpărat. „Nu va mai putea de veselie pentru tine”. Tremur când vorbesc despre asemenea teme, ca să nu spun un cuvânt care să dezonoreze taina neasemuită; dar totuşi, ne bucurăm să observăm ceea ce s-a spus, şi primim mângâiere. Să ne bucurăm împreună cu Domnul, fiindcă aceasta va fi tăria noastră.

Închei cu câteva cuvinte despre PURTAREA CURAJOASĂ SUGERATĂ AICI. Să nu ne plecăm sub povara noastră, ci să ne bucurăm în Domnul, marele Purtător de poveri, asupra căruia lăsăm şi povara noastră. Iată ce se spune: „În ziua aceea se va zice Ierusalimului: ‚Nu te teme de nimic! Sioane, să nu-ţi slăbească mâinile!’”.

Sunt trei lucruri pe care trebuie să le facă poporul lui Dumnezeu. Primul este să fie fericit. Citiţi versetul paisprezece: „Strigă de bucurie, fiica Sionului! Strigă de veselie, Israele! Bucură te şi saltă de veselie din toată inima ta, fiica Ierusalimului!” Orice om poate să cânte dacă paharul lui e plin de binecuvântări; dar numai credinciosul cântă atunci când are o cupă plină de amărăciune. Orice vrabie poate ciripi la lumina zilei; dar numai privighetoarea poate cânta în întuneric. Copii ai lui Dumnezeu, începeţi să cântaţi atunci când duşmanii sunt gata să vă învingă, şi rândurile strânse ale vrăjmaşilor par sigure de victorie. Biruinţa voastră va veni odată cu cântarea. Diavolul este foarte încurcat când îi aude pe sfinţi cântând, în timp ce el calcă peste ei. Nu-i poate opri; cu cât îi apasă mai mult, cu atât se bucură mai mult. Să ne hotărâm să fim mai veseli atunci când vedem că duşmanul visează să ne distrugă. Atunci când întâmpinăm mai multă împotrivire, să ne bucurăm în Domnul; descurajarea să ne aducă mai multă încredere. Ce splendid a fost curajul lui Alexandru, atunci când i s-a spus că erau sute de mii de perşi. „Totuşi”, a spus el, „măcelarul nu se teme de miliarde de oi”. „Ah!” a spus altul, „atunci când îşi vor încorda arcurile, perşii vor întuneca soarele cu săgeţile lor”. „Vom lupta mai bine la umbră”, a strigat eroul.

O prieteni, noi ştim în cine am crezut, şi suntem siguri de biruinţă! Să nu ne gândim nici o secundă că este greu, chiar dacă duşmanii sunt zece mii la un singur om; să ne dorim să fie un milion la unu, pentru ca slava Domnului să fie mai mare, ştiind că biruinţa este sigură.

Atunci când lui Atanasius i s-a spus că toţi respingeau dumnezeirea lui Hristos, el a spus: „Eu, Atanasius, împotriva lumii”: Atanasius contra mundum a devenit o expresie proverbială. Este un lucru splendid să fii singur în lupta Domnului. Să presupunem că mai avem şase oameni cu noi. Şase oameni nu sunt mult ca putere, şi poate că vor cauza o slăbiciune, trebuind să fie supravegheaţi. Dacă eşti singur, cu atât mai bine: rămâne mai mult loc pentru Dumnezeu. Atunci când pleacă toţi dezertorii, şi nu-ţi mai rămâne nici un prieten, fiecare colţ este umplut de Dumnezeire „căci mare este Sfântul lui Israel în mijlocul tău”.

Următoarea datorie este neînfricarea. „Nu te teme de nimic”. Cum, deloc? Da, „nu te teme de nimic”. Dar poate că aş putea să tremur puţin? Nu, „nu te teme de nimic”. Leagă strâns nodul de la gâtul necredinţei. „Nu te teme de nimic”: nici azi, nici în altă zi a vieţii tale. Atunci când vine teama, izgoneşte-o; nu o lăsa să intre. Dacă Dumnezeu se odihneşte în iubirea Lui, şi dacă Dumnezeu cântă, ce legătură ai tu cu teama? Nu ai văzut niciodată că pasagerii de la bordul unei corăbii sunt încurajaţi de purtarea calmă a căpitanului, chiar dacă vremea e îngrozitoare? Un suflet simplu spune prietenului său: „Sunt sigur că nu avem de ce să ne temem, fiindcă l-am auzit pe căpitan fluierând”. Cu siguranţă, dacă căpitanul este liniştit, şi el poartă toată răspunderea, pasagerii pot să fie mai liniştiţi. Să terminăm cu văicărelile fricoase. Odihniţi-vă în Domnul, şi aşteptaţi-L cu răbdare. „Iată, Dumnezeul vostru, răzbunarea va veni, răsplătirea lui Dumnezeu; El însuşi va veni, şi vă va mântui”.

În cele din urmă, să fim zeloşi: „Să nu-ţi slăbească mâinile”. Acum este timpul să ne dublăm rugăciunile şi eforturile. Fiindcă duşmanii sunt ocupaţi, să fim şi noi ocupaţi. Dacă ei cred că ne vor putea învinge, să ne hotărâm să învingem noi falsitatea şi înşelările lor. Cred că fiecare bărbat creştin ar trebui să răspundă la provocarea adversarilor lui Hristos prin eforturi îndoite, dăruind mai mult din averea sa lui Dumnezeu, trăind mai mult spre slava lui Dumnezeu, fiind mai atent în ascultare, mai sincer în eforturi, mai stăruitor în rugăciune. „Să nu-ţi slăbească mâinile” în nici o parte a serviciului sfânt.