Big_img_0059 „Legământul dintâi avea și el porunci privitoare la slujba dumnezeiască și la un locaș pământesc de închinare. În adevăr, s-a făcut un cort. În partea dinainte, numită «Locul sfânt» era sfeșnicul, masa și pâinile pentru punerea înaintea Domnului; după perdeaua a doua se afla partea cortului care se chema «Locul preasfânt». El avea un altar de aur pentru tămâie, și chivotul legământului, ferecat peste tot cu aur. În chivot era un vas de aur cu mană, toiagul lui Aaron, care înfrunzise, și tablele legământului.”  (Evrei 9:1-4)

Vreau să vă atrag atenția în mod deosebit asupra ultimei afirmații despre chivotul legământului unde „era un vas de aur cu mană, toiagul lui Aaron care înfrunzise, și tablele legământului” (9:4). 

Una dintre problemele bisericii creștine de-a lungul îndelungatei ei istorii și probabil, în mod deosebit la vremea de față, este eșecul de a realiza cine și ce anume este ea. Același lucru este la fel de adevărat despre creștinul individual. Cumva eșuăm să conștientizăm cine suntem ca și creștini și toate posibilitățile glorioase care există pentru noi. Tendința aceasta se vede mai ales în istoria îndelungată și testată a copiilor lui Israel pe măsură ce o vedem descrisă pe paginilie Vechiului Testament. Aceștia erau oamenii lui Dumnezeu, un popor unic, și cu toate acestea, erau permanent nefericiți și confuzi, în necazuri și dificultăți. 

Care era problema cu ei? Într-un sens, totul poate fi redus la aceasta: stăruiau în a uita cine erau ei. Uitau propria lor măreție; eșuau să conștientizeze că erau tocmai poporul lui Dumnezeu. Uitau că Dumnezeu Se îngrijise de ei și de ceea ce Dumnezeu era gata să facă pentru ei. Permanent priveau la celelalte națiuni și se gândeau la ei înșiși ca și cum erau ca aceste celelalte națiuni. Invidiau pe celelalte popoare pentru anumite lucruri pe care le aveau; invidiau împărățiile și doreau un împărat pentru ei, neconștientizând că a fi parte dintr-o teocrație era mult mai minunat decât a avea un împărat. Copiii lui Israel priveau constant la ei înșiși ca și cum erau o simplă națiune printre toate celelalte. Nu și-au văzut niciodată adevărata unicitate și, ca rezultat, istoria lor era una de jelire, de răzvrătire, de nefericire, de îndepărtare de Dumnezeu și de rechemare înapoi. Întreaga istorie a Vechiului Testament poate fi explicată prin faptul că acești oameni nu au realizat adevărata lor natură, ci au persistat să gândească despre ei înșiși într-o manieră pământească, umană. 

Acum, erau total lipsiți de scuză pentru toate acestea fiindcă oriunde se aflau și oriunde mergeau, aveau un permanent memento a însăși esenței ființei lor, așa cum vedem în cuvintele pe care le vom lua acum în considerare. Oriunde se duceau, chivotul legământului mergea împreună cu ei. Dumnezeu poruncise lucrul acesta. Fusese așezat întâi de toate într-un cort care putea fi transportat dintr-un loc în altul și, în cele din urmă, a fost așezat în marele templu construit la Ierusalim. Acest chivot al legământului era acordul dintre ei și Dumnezeu, iar Dumnezeu poruncise ca în acel chivot al legământului să fie așezate anumite lucruri. Acestea cuprindeau vasul de aur cu mană, toiagul lui Aaron care înfrunzise, și tablele legământului. Dumnezeu a poruncit poporului Său să pună aceste lucruri în chivot ca să aibă un permanent memento al anumitor lucruri. De fiecare dată când priveau la templu, de fiecare dată când marele preot intra în Sfânta sfintelor, își aminteau de chivotul legământului și de ceea ce conținea acesta. Acestea, la rândul lor, le aminteau de întreaga lor ființă, de natura lor esențială, și faptul acesta trebuia să-i facă să nu se mai gândească la ei înșiși într-o manieră pur pământească, omenească și să nu se mai trezească permanent copleșiți de necazuri și nenorociri. 

Aș sugera că acest memento este la fel de esențial astăzi cum a fost întotdeauna. Dacă privești la starea bisericii creștine, vezi o condiție de care niciun creștin nu poate fi mândru. Ce se întâmplă cu biserica creștină? De ce este așa de ineficientă și lipsită de putere? De ce contează atât de puțin în lumea modernă? De ce este batjocorită, luată în derâdere și respinsă? De ce apelează biserica la mijloace și metode omenești de organizare? De ce este un contrast așa de mare între mireasa lui Hristos descrisă în Noul Testament și biserica așa cum este ea astăzi? 

La nivel personal, de ce suntem noi, creștinii individuali niște specimene așa de sărmane? În timp ce citiți despre bărbații și femeile noi în Hristos Isus din Noul Testament, în timp ce citiți cuvintele sclipitoare ale unui om ca apostolul Pavel în timp ce-și descrie propria experiență și pe cea a primilor creștini, și apoi vă uitați la voi înșivă, sunteți conștienți de o mare diferență. „Pe care voi Îl iubiți”, le spune Petru primilor creștini, „fără să-L fi văzut, credeți în El fără să-L vedeți și vă bucurați cu o bucurie negrăită și strălucită” (1 Pet. 1:8). Putem noi spune că suntem precum acei primi creștini și că dacă am fi brusc anunțați că vom fi aruncați în arena cu lei și viețile noastre ar fi distruse, am putea să-I mulțumim lui Dumnezeu că am fost „învredniciți să fim batjocoriți, pentru Numele Lui” (Fapte 5:41)? 

Lucrurile stau la fel cu noi cum au fost și cu copiii lui Israel. Noi insistăm să avem propriile idei referitoare la creștinism în loc să ne întoarcem la memento-urile pe care le avem în Noul Testament. Odinioară, în chivotul legământului din templu și acum, în Noul Testament găsim tot ce avem nevoie, și totuși, cât suntem de gata să trăim la un nivel mai josnic, cât suntem de gata să ne gândim la viața creștină în termeni care sunt derivați mult mai mult din gândirea și filosofia omenească, mai mult din ideea comună a omului decât din Biblia însăși. Modul de a îndrepta toată această tendință este de a face ceea ce ar fi trebuit să facă copiii lui Israel. Trebuie să ne amintim de memorialele pe care Însuși Dumnezeu le-a dat poporului Său. El a spus în esență copiilor lui Israel: „Vreau să păstrați aceste lucruri ca un memento permanent. În chivotul acela vreau să puneți un vas de aur cu mană. Vreau să puneți acolo toiagul lui Aaron care a înfrunzit și tablele legământului. Indiferent unde vă duceți și indiferent ce vi se întâmplă, totdeauna să vă aduceți aminte de acele trei lucruri. Ele vor ține înaintea voastră principiile fundamentale care sunt absolut esențiale întregii voastre vieți, bunăstări și fericiri.” Astăzi trebuie să ne întoarcem la aceste lucruri. 

Haideți să ne uităm cu atenție la lucrurile acestea, fiindcă ceea ce se descrie în cazul copiilor lui Israel este un model a ceea ce este adevărat despre noi. Lor li s-a dat o formă materială, iar nouă o formă spirituală, însă adevărul transmis este absolut identic. Iată aici trei lucruri pe care nu trebuie să le uităm niciodată, deoarece sunt absolut fundamentale pentru întreaga noastră poziție. Întreaga mea gândire despre mine însumi ca și creștin, întreaga concepție despre biserica creștină, natura și fundația ei, trebuie întotdeauna să se facă în termenii acestor lucruri. 

Întâi de toate, gândiți-vă la vasul de aur cu mană. După ce au trecut Marea Roșie, copiii lui Israel au mers mai departe în călătoria lor și au început să tânjească după mâncărurile alese din Egipt. Li se părea că nu aveau suficientă hrană. Dumnezeu le-a spus că le va da hrană și, într-o dimineață, s-au trezit și au văzut pe pământ ceva ce arăta ca niște mici perle de rouă. Când le-au cules, le-au numit mană, pâine din cer. Dumnezeu a continuat să le-o trimită până la sfârșitul pelerinajului lor (Ex. 16:15-35). Apoi, Dumnezeu le-a spus să ia o anumită măsură din acea mană și să o pună în chivotul legământului (Ex. 16:33). Care este semnificația acestui lucru? Este un memento permanent al elementului miraculos și supranatural din viața noastră creștină. Cu alte cuvinte, primul lucru pe care trebuie să-l conștientizăm despre noi înșine ca și creștini este faptul că genul de viață pe care o avem este complet diferită de orice altceva care este cunoscut omenirii; este unic. Uitați-vă la acei copii ai lui Israel care călătoreau în pustie. Li se întâmpla ceva ce nu se mai întâmplase niciodată niciunei alte națiuni. Toate celelalte națiuni trebuiau să lucreze și să-și poarte singure de grijă; tot ceea ce trebuiau să facă copiii lui Israel era să adune mana. Aceasta este purtare de grijă supranaturală; nu o poți explica în termeni omenești obișnuiți. Este acțiunea directă a lui Dumnezeu, Dumnezeu care lucrează în mod miraculos, și aceasta este natura esențială a vieții poporului Său. A fost adevărat despre Israel, și este adevărat despre biserică. 

Viața creștinului este miraculoasă și supranaturală în însăși originea ei. Cât de nesăbuiți au fost copiii lui Israel. Ei nu erau ca celelalte națiuni; ei fuseseră formați ca națiuni prin acțiunea lui Însuși Dumnezeu. El privise spre un om pe nume Avraam, pe care l‑a chemat afară din țara lui și din poporul lui, și pe omul acela l-a transformat într-o națiune (Gen. 12:1). Națiunea aceea coborâse în Egipt și era acolo, într-o stare neajutorată de sclavie și robie. Nu îți poți imagina un tablou mai deprimant ca cel al copiilor lui Israel în primele capitole ale cărții Exod ˗ deznădejde totală, robie și sclavie. Ai crede că nu era nicio speranță pentru astfel de oameni, și totuși Dumnezeu a auzit strigătul lor, a ridicat un lider pentru ei și i-a scos afară din Egipt printr-o succesiune de miracole uimitoare. În cele din urmă, i-a dus prin Marea Roșie, i-a înecat pe dușamnii lor în spatele lor, poruncindu-le să meargă mai departe în călătoria lor (Exod 15). Tot acest lucru era lucrarea lui Dumnezeu. Istoria acestor copii ai lui Israel pur și simplu nu poate fi deloc înțeleasă altfel decât în termenii lui Dumnezeu, ai puterii Sale miraculoase și colosale. Nu este istorie obișnuită; nu este o poveste omenească. Acesta este mesajul Bibliei. Întreaga poveste este miraculoasă de la început la sfârșit. Este supranaturală, iar vasul cu mană din chivot le amintea permanent oamenilor acelora de aceasta. 

Avem și noi nevoie să ni se amintească de lucrul acesta? Nu suntem noi permanent în pericolul de a ne scufunda la un nivel mai josnic? Sunt oare creștinii doar niște bărbați și femei obișnuite care încearcă să fie un pic mai buni decât toți ceilalți? Trebuie să ne gândim la creștini mai întâi în termenii umanității obișnuite? Sunt oare creștinii doar niște bărbați și femei cu anumite diferențe mici? Întregul mesaj al Bibliei dezminte cu siguranță lucrul acesta. Creștinul este un miracol; creștinul este o persoană absolut separată, este o nouă creație a lui Dumnezeu. Creștinii nu au luat ființă ca rezultat al propriei lor activități și strădanii. Dumnezeu, Dumnezeul care a trimis mană, este Acela care dă viață. Întreaga origine a copiilor lui Israel este miraculoasă și supranaturală, și același lucru este adevărat despre creștin. Creștinul este un om care a fost născut din nou, unul de care Dumnezeu S-a ocupat și în care Dumnezeu a pus Duhul Său. Un creștin este „părtaș al firii dumnezeiești” (2 Pet. 1:4). Oamenii creștini nu sunt ca alți oameni. Noi nu suntem doar puțin diferiți sau puțin mai buni; noi suntem cu totul diferiți. Noi suntem poporul lui Dumnezeu, o creație nouă, un popor pus deoparte pentru plăcerea lui Dumnezeu, „poporul Lui deosebit” (1 Pet. 2:9). 

Mai mult, începem în felul acesta, și continuăm în același fel. Copiii lui Israel nu erau unici doar în ce privește originea și începutul lor ˗ întreaga lor viață era menită să fie diferită și unică. Nu erau susținuți de mijloace obișnuite. Dumnezeu Și-a păstrat poporul viu și i-a împuternicit să-și continue călătoria dându-le acea pâine minunată din ceruri. Aceasta este o parte foarte esențială a doctrinei creștine. Dacă suntem unici în ce privește originea și începutul nostru, nu este oare evident că trebuie să continuăm într‑o manieră diferită și separată? Amintiți-vă de mustrarea lui Pavel adresată galatenilor: „după ce ați început în Duhul, vreți acum să sfârșiți prin firea pământească?” (Gal. 3:3). Acei galateni nechibzuiți începeau să asculte mesajul iudaizatorilor și, fără îndoială, începeau să creadă că trebuiau să se supună tăierii împrejur. Există o consecvență, o unitate în privința acestei vieți. Este supranaturală; este miraculoasă de la început la sfârșit. 

Biserica și creștinii individuali au nevoie să li se amintească de acest lucru la momentul de față. Biserica lui Dumnezeu a fost întotdeauna o instituție spirituală. Ea nu este o instituție printre altele în lume; ea nu seamănă cu nimic altceva de pe pământ. Ea este creația lui Dumnezeu. Este ceva special; este o ființă pur spirituală. Oh, cât de nerăbdătoare a fost așa de adesea în nebunia ei de a deveni pământească, lumească; cât de adesea a încercat să se susțină singură prin astfel de mijloace și metode. Dar, așa cum a fost cu copiii lui Israel din vechime, lucrul acesta a dus totdeauna la necazuri și dezastru. Ea a încercat să trăiască prin educație și cultură și filosofie. A uitat de întâlnirea de rugăciune, iar întâlnirea de mărturii a dispărut. Bărbații și femeile nu mai sunt interesați de astfel de lucruri, iar biserica a încercat să trăiască bazându-se pe învățătură și înțelepciune omenească. 

Lucrul acesta nu este adevărat doar despre biserică în general. Vai, este o ispită care ne asediază și pe noi, în calitate de creștini individuali. Încercăm să ne menținem mergând în viața creștină prin propria putere, uitând că am fost născuți în mod supranatural și că trebuie să fim hrăniți și susținuți în aceeași manieră supranaturală. Dumnezeu a pregătit hrana spirituală de care avem nevoie. Cu ce ne hrănim? Ne hrănim cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu rugăciune? În ce ne încredem? Încercăm noi să folosim psihologia sau vreun tip de învățătură sau cunoaștere? Lucrurile acestea nu sunt complet inutile, dar sufletul se poate hrăni numai cu pâinea lui Dumnezeu, cu pâinea cerului. Fără Cuvântul viu, fără rugăciune, fără lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu, fără a scoate întruna din fântânile mântuirii, sufletele noastre nu pot trăi așa cum ar trebui, iar noi nu putem fi creștini sănătoși. Oh, ce tragedie când uităm de mana despre care Dumnezeu a poruncit să fie pusă în chivotul legământului! 

Uitați-vă la Fiul lui Dumnezeu Însuși. Priviți cum Și-a petrecut viața. Priviți-L sculându-Se cu mult timp înainte de zori ca să Se roage lui Dumnezeu. Și cu toate acestea, deseori în nebunia noastră, noi trecem printr-o zi întreagă doar cu niște rugăciuni neglijente făcute dimineața și seara. Avem nevoie de mană. Fără ea, viețile noastre vor lâncezi și vom pierde această calitate vitală care ar trebui să fie totdeauna caracteristica bărbatului sau femeii creștine. 

Trebuie să amintesc, de asemenea, de un alt aspect al vasului cu mană. Amintiți-vă totdeauna de grija Lui providențială pentru voi. El a purtat de grijă acelui popor recalcitrant din vechime în ciuda păcatului și bombănelilor lor. Niciodată nu trebuie să ai îndoieli cu privire la grija Sa providențială pentru poporul Său. Ca și creștini în ziua de azi, ni se amintește lucrul acesta în Noul Testament. „Până și perii din cap, toți vă sunt numărați”, spune Domnul nostru (Mat. 10:30). Numai dacă am crede că Dumnezeu este infinit mai preocupat de bunăstarea noastră decât suntem noi! Ochii Lui se uită încoace și încolo pe pământ căutând să vadă pe cine să binecuvânteze. Acesta este Dumnezeul în care credem. El a promis că va avea grijă de noi, că Se va îngriji de noi și că ne va împlini fiecare nevoie pe care o avem. 

Haideți să ne aducem aminte de resursele infinite ale lui Dumnezeu. Ele nu au sfârșit. Poporul Israel călătorea prin pustie și nu exista niciun fel de hrană naturală pentru ei. Așa că au spus: „De ce am ieșit din Egipt?” Vroiau să se întoarcă la usturoiul și ceapa din Egipt. „De ce ne-ai adus la așa ceva?”, l-au întrebat pe Moise, iar replica lui a fost: „Nu realizați că sunteți călăuziți de Dumnezeu, și nu de om? Mâine dimineață veți găsi un miracol chiar în fața voastră.” Oh, resursele infinite, nesfârșite ale lui Dumnezeu. Poate că în curând te vei trezi rătăcind prin pustiu; s-ar putea să te afli acum în el sau poate vei intra în curând într-unul. Dar să nu uiți niciodată că vasul cu mană este acolo ca să-ți amintească de faptul că ai un Dumnezeu care te iubește și care îți va împlini fiecare nevoie a ta. Când crezi că ești pe punctul de a muri de foame sau de sete, mana va fi acolo, iar apele vor țâșni în afară. El nu te va lăsa, nici nu te va părăsi vreodată. El te iubește cu o dragoste veșnică. Dependența noastră totală este de El, iar grija Lui providențială pentru noi și resursele Sale infinite nu ne vor lăsa niciodată. 

Cel de-al doilea obiect din chivotul legământului era toiagul lui Aaron care înfrunzise. Lucrul acesta trebuie înțeles în termenii unei întâmplări din Vechiul Testament consemnate în Numeri 16. La un anumit moment din rătăcirile copiilor lui Israel, trei oameni ˗ Core, Datan și Abiram ˗ s-au răzvrătit împotriva conducerii lui Moise și Aaron. Ei au spus în esență: „Voi pretindeți prea mult despre voi. Aaron susține că numai el este mare preot și că numai el se poate apropia de Dumnezeu. Dar nu suntem noi un popor sfânt și oare nu avem și noi un drept la fel de mare ca Aaron ca să aducem tămâie și jertfe lui Dumnezeu?” Așa că s-au răzvrătit și, după ce Dumnezeu i-a pedepsit, a urmat incidentul cu toiegele despre care citim în Numeri 17. Apoi, Dumnezeu a poruncit ca toiagul lui Aaron care a înfrunzit să fie așezat în chivot ca un memento permanent al modului corect de a ne apropia de Dumnezeu. Ca și creștini care avem viața miraculoasă, lucrul cel mai important pe care trebuie să-l știm în călătoria noastră spirituală este cum trebuie să ne apropiem de Dumnezeu. Aici este punctul în care oamenii aceia au greșit. Citiți din nou Numeri 16-17 și veți vedea că Dumnezeu a stabilit odată pentru totdeauna că trebuie să ne apropiem de El într-un singur mod și numai într-unul singur. 

Iată aici din nou o lecție trist de necesară pentru biserica lui Dumnezeu și atât de trist de necesară pentru mulți dintre noi la vremea de față. O pot exprima sub două enunțuri. Primul lucru care ni se spune este că calea lui Dumnezeu este singura cale și că Dumnezeu Și-a descoperit calea. Trebuie să ne apropiem de Dumnezeu nu după ideea omului, ci după ideea lui Dumnezeu. El i‑a dat lui Moise niște reguli și legi și i-a oferit un model: „Vezi să faci după chipul care ți s-a arătat pe munte” (Evrei 8:5). Așa trebuia să fie, dar ceilalți oameni au început să dea glas întrebărilor lor. Ce imagine perfectă este aceasta a modului în care trebuie să ne apropiem de Dumnezeu! Răspunsul acesta este clar prezentat în Biblie. „Ei bine, nu suntem chiar așa de siguri”, spune omul modern. Au intervenit filosofiile și ideile umane ˗ opinia omenească mai presus de revelația divină. Însă toiagul lui Aaron este un memento permanent al faptului că Dumnezeu trebuie să primească închinare în modul lui Dumnezeu. Oamenii care nu se apropie de Dumnezeu în felul lui Dumnezeu nu Îl vor găsi niciodată pe Dumnezeu. 

Care este acest mod? „Am rânduit o preoție”, a spus Dumnezeu oamenilor recalcitranți, „și toți trebuie să se apropie de Mine numai prin acea preoție. L-am chemat pe omul Aaron, și i-am spus ce să facă. Numai aceasta este calea ˗ o preoție și o jertfă.” Acestea ne vorbesc despre faptul că există o singură cale către Dumnezeu ˗ prin Domnul Isus Hristos și prin El răstignit. Nu există alt acces la tronul lui Dumnezeu decât prin sângele lui Hristos care a fost vărsat. Fără o jertfă pentru păcate, Dumnezeu nu ne primește. Nu are niciun rost să-mi spui: „Dumnezeu este dragoste.” Nu are niciun rost să-mi spui că nu-ți place ideea că un Dumnezeu drept și neprihănit trebuie să pedepsească păcatul. Toiagul lui Aaron care a înfrunzit ne amintește că Dumnezeu a spus: „Aceasta este calea Mea, și este singura cale.” 

Provoc pe orice om de pe pământ să încerce să aibă siguranța că păcatele lui sunt iertate, să aibă pacea conștiinței, bucurie, fericire și conștientizarea unei vieți noi și a unei anumite nădejdi a cerului, fără să se încreadă pe deplin în faptul că Isus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu, a purtat păcatele omului în trupul Său și acolo, a făcut ispășire înaintea lui Dumnezeu. „Iată aici Marele Meu Preot”, spune Dumnezeu; „iată singura jertfă pe care sunt gata să o accept.” „Aceasta este calea, mergeți pe ea” (Is. 30:21). „Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă, și care este Isus Hristos” (1 Cor. 3:11). Când te apropii de Dumnezeu în rugăciune, îți amintești tu constant ție însuți că singura ta cale de acces este aceea că Hristos a trăit și a murit pentru tine, că păcatele tale au fost pedepsite în trupul Lui sfânt, că S-a dat pe Sine pentru tine și că El este acum Marele tău Preot, avocatul tău înaintea Tatălui? Ai nevoie de sânge de la început la sfârșit. Nu doar începi cu Calvarul; vei avea totdeauna nevoie de el. Singura ta speranță când vei muri în chinurile finale este că Hristos a murit pentru tine și pentru păcatele tale și că te-a împăcat cu Dumnezeu. „Este un singur mijlocitor între Dumnezeu și oameni, omul Isus Hrisos” (1 Tim. 2:5). 

În ultimul rând, gândiți-vă la tabelele legământului. Realizăm că viața noastră este supranaturală și miraculoasă, și minunată. Realizăm că avem o singură cale de acces către acest Dumnezeu glorios cu care umblăm, și ni se amintește aici de viața pe care trebuie să o trăim. Acesta este sensul tablelor legământului. „Fiți sfinți”, a spus Dumnezeu poporului, „căci Eu sunt sfânt” (1 Pet. 1:16). El a dat cele Zece Porunci pentru ca oamenii Lui să știe cum trebuie să trăiască. Așadar, tablele legământului trebuie păstrate în chivotul legământului deoarece este esențial ca noi să conștientizăm felul de viață pe care trebuie să o trăim. Cineva ar putea obiecta spunând: „Nu ai de gând să predici sfințenia și sfințirea, nu ai de gând să devii îngust și să înșiri reguli și legi, nu-i așa?” Nu, dar dacă suntem poporul lui Dumnezeu trebuie neapărat să fim un popor sfânt. Nu există niciun fel de comuniune între lumină și întuneric; nu poți să amesteci binele și răul. „Merg oare doi oameni împreună, fără să fie învoiți?” (Amos 3:3). Dacă susțin că umblu cu Dumnezeu și că sunt în părtășie cu Dumnezeu, atunci trebuie să fiu ca Dumnezeu și „ochii Lui sunt așa de curați că nu pot să privească răul” (Hab. 1:13). 

Dacă vrem să cunoaștem binecuvântările lui Dumnezeu, trebuie să trăim această viață sfântă. Pavel îi spune lui Tit: „El S-a dat pe Sine Însuși pentru noi ca să-Și... curățească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune” (Tit 2:14). De ce S-a adus Marele Preot pe Sine însuși, de ce a îndurat Fiul lui Dumnezeu împotrivirea păcătoșilor față de Sine, de ce a îndurat acea agonie și rușinea crucii? De ce a făcut toate acestea? A fost pentru ca tu și cu mine să continuăm să păcătuim și să avem o iertare ieftină? Nu! Oh, minunea și gloria privilegiului înalt care a fost făcut posibil pentru noi ˗ să devenim un popor sfânt, să devenim ca El Însuși, să trăim viața pe care El a trăit-o, să fim separați de păcat și să avem viața sfântă a lui Dumnezeu înlăuntrul nostru, ca răul să devină respingător pentru noi, ca noi să-l urâm așa cum El l-a urât. El a murit pentru ca noi să fim un popor sfânt. 

Așadar, tablele legământului au fost așezate în chivotul legământului ca să ne amintească de voia lui Dumnezeu pentru noi. Aceasta este condiția binecuvântării și, dacă noi dorim să fim creștini fericiți, dacă vrem să experimentăm gloria deplină a tot ceea ce Noul Testament are de oferit, dacă vrem să putem spune ca apostolul Pavel: „Pentru mine a trăi este Hristos și a muri este un câștig”, dacă vrem să putem spune pe patul de moarte că vrem „să fim cu Hristos, ceea ce ar fi cu mult mai bine” (Fil. 1:21, 23) ˗ dacă dorim toate acestea, trebuie să trăim viața sfântă pe care Dumnezeu a conturat-o pentru noi și pe care El o face posibilă pentru noi prin darul Duhului Său Sfânt. „Noi suntem lucrarea Lui și am fost zidiți în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele” (Ef. 2:10). Aceasta este poziția noastră; iată ce înseamnă să fii creștin. Un creștin nu este doar un bărbat sau o femeie obișnuită care sunt puțin mai buni. Creștinii sunt făpturi noi ale lui Dumnezeu, poporul lui Dumnezeu ținut și îngrijit de El, chemat la un destin glorios în părtășie cu El, dar care deocamdată trăiește o viață sfântă vrednică de Dumnezeul nostru sfânt. 

Oameni preaiubiți, haideți să ne ridicăm la adevărata înălțime a chemării noastre înalte în Isus Hristos. Amin.

(Un capitol din cartea Un Mare Preot milos și vrednic de încredere, carte ce va fi disponibilă curând.)