Editorial

Din pricina faptului că autorul nu este cunoscut, prezentăm aici un capitol din cartea "Sfinţenia nou-testamentară". Am ajuns la această carte prin recomadarea fratelui Leonard Ravenhill. Am citit-o şi am găsit în ea un mesaj potrivit pentru creştinii din România. Fie ca Dumnezeu să netezească drumul ei către fiecare persoană care are nevoie de acest mesaj.

În organizarea leviticală, erau două feluri de jertfe – de ispăşire şi de mulţumire. Cele de ispăşire şi-au găsit împlinirea şi sfârşitul în Mielul de pe Calvar şi nu mai trebuie aduse; dar jertfa de mulţumire este permanentă în Biserică.

Demonstrând cu claritate în epistola către Romani că justificarea nu ar fi putut veni prin lege, apostolul arată că Evanghelia absoarbe ideile de jertfă ale legii, le spiritualizează şi, în forma lor desăvârşită, le reemite ca fiind regula pentru Biserică în anii ce urmau să vină. El spune: „Să aduceţi trupurile voastre”, nu ale boilor, ale oilor sau ale caprelor – singura jertfă măreaţă de pe Calvar le-a desfiinţat pe acestea pentru totdeauna. Jertfa care se impune acum nu este sângele, ci slujirea, nu moartea, ci viaţa cea mai nobilă. „O jertfă vie” vorbeşte despre contrastul dintre moartea victimei sub lege şi viaţa care acum trebuie adusă înaintea lui Dumnezeu; vorbeşte despre a fi mistuit nu de foc, ci de înfăptuirea voii lui Dumnezeu şi de slujirea omenirii. Aşa cum evreii aduceau trupul oii moarte şi îl puneau pe altar pentru a fi mistuit, „o ardere de tot”, la fel suntem şi noi invitaţi să aducem trupurile noastre vii şi să le punem înaintea lui Dumnezeu pentru a fi mistuite într-o viaţă de fapte desăvârşite, de lepădare de sine continuă şi de dedicare. Termenul „trup” este folosit în această legătură nu pentru că reprezintă totalitatea omului sau partea cea mai importantă, ci pentru că este singura parte pe care o putem oferi lui Dumnezeu în mod vizibil; şi prin urmare, cuprinde întregul om în sensul apostolului. Exprimă aceeaşi idee ca şi ritualul plin de semnificaţii care a avut loc la sfinţirea lui Aaron şi a fiilor lui în slujba preoţească. Sângele berbecului de sfinţire era pus mai întâi pe vârful urechii drepte, apoi pe degetul cel mare al mâinii drepte şi pe degetul cel mare al piciorului drept. „Extremităţile omului”, spune Matthew Henry1, erau astfel cerute de Dumnezeu. Urechea era însemnată mai întâi pentru a arăta că înainte de a ne folosi mâna sau piciorul, trebuie să ascultăm de Glasul divin şi să le folosim numai aşa cum porunceşte Dumnezeu, fiind surzi la orice alte glasuri care ne cheamă în alte direcţii. Într-adevăr, este o zi solemnă a vieţii noastre atunci când recunoaştem deplin drepturile lui Dumnezeu şi ne aducem nu numai sufletele pentru mântuire, dar şi trupurile pentru sfinţire şi slujire.

Ne aducem trupurile înaintea lui Dumnezeu ca o „jertfă vie” atunci când în toate lucrurile obişnuite ale vieţii acţionăm în dependenţă de şi cu respect suprem pentru Dumnezeu şi pentru voia Lui în ceea ce ne priveşte; atunci când ne vedem pe noi înşine ca aparţinând lui Dumnezeu cu toată sacralitatea cu care privea un evreu animalele aşezate pe altarul de bronz. De acum înainte, trăim pentru a împlini scopurile lui Dumnezeu. „Sfinţit pentru Isus” este gravat pe tot ceea ce avem şi totul este păstrat cu sfinţenie pentru folosul Stăpânului. Atunci recunoaştem practic, în viaţa de zi cu zi, stăpânirea absolută a lui Dumnezeu asupra trupului, sufletului şi duhului nostru, şi fie că mâncăm sau că bem, sau fie că facem altceva, facem totul pentru slava lui Dumnezeu. Ne hotărâm că Hristos ne va conduce, El va face planuri pentru noi şi Îşi va împlini voia în noi în orice lucru, într-un cuvânt – că Hristos va stăpâni întreaga noastră fiinţă şi va domni peste fiecare lucru. Ideea este că întreaga noastră viaţă trebuie să fie sfântă – nu trebuie să existe nimic lumesc în ea. Ceea ce nu poate fi făcut pentru slava lui Dumnezeu, nu va fi făcut deloc; iar ceea ce facem, fiecare lucru, fie mare, fie mic, trebuie să-l facem „pentru El”. Clopoţeii care zornăie la gâturile cailor de la căruţă trebuie să aibă aceeaşi inscripţie care era şi pe mitra marelui preot: „Sfinţenie Domnului”; iar vânzătoarea din spatele tejghelei poate aduce o jertfă la fel de bine primită ca şi preotul din faţa altarului. Aceasta este adevărata jertfă – când gândim, voim şi iubim ca înaintea Lui şi acţionăm totdeauna în asculatre de El.

Unii spun: „Dă-ne moralitatea Noului Testament; teologia nu are nici o importanţă”. Însă apostolul dedică primele opt capitole din epistola sa pentru a construi structura doctrinară a credinţei creştine strat cu strat, înainte de a aduce îndemnuri cu privire la datoria creştină. Prin aceasta, el vrea să ne înveţe că practica trebuie zidită pe doctrină; că, aşa cum spune dr. Maclaren2: „Nu poţi avea moralitate fără teologie, dacă vrei să nu ai flori fără rădăcină şi candele fără ulei”. Sfinţenia practică nu este ceva ce începi prin a face, ci prin a fi. Nu este ceva ce poate fi fabricat şi nici nu este o simplă chestiune de imitare. O floare poate fi imitată, dar ne dăm întotdeauna seama când o floare este artificială. Drummond3 compară un creştin şi un moralist cu un organism viu şi cu un cristal. Cristalul nu creşte, ci se măreşte prin depuneri din exterior. Organismul viu creşte cu vitalitate din interior. Creştinul lucrează din centru către circumferinţă, moralistul de la circumferinţă către centru. Sfinţenia lucrează de la inimă la suprafaţă. Este rezultatul faptului că Hristos locuieşte înlăuntru. Când apostolul a spus: „Hristos trăieşte în mine” nu se referea la simpla prezenţă a lui Hristos – se referea la faptul că viaţa şi slujirea Lui erau rezultatul direct al lucrării nestingherite ce venea din urma locuirii lui Hristos în el. Aşa cum însăşi viaţa viţei este în mlădiţe, la fel, Hristos vrea să trăiască în noi şi să Se arate pe Sine în trupurile noastre muritoare către cei din jurul nostru.

Un scriitor a spus: „Dacă roadele Duhului sunt în noi, ele se vor revărsa uneori în afară”, şi dacă Hristos locuieşte cu adevărat în inimile noastre, nu va trece mult şi El va fi văzut şi simţit în gândurile, cuvintele şi faptele noastre. Cum a trăit El, vom trăi şi noi, cum a slujit El altora, vom sluji şi noi, cum a fost El răbdător, grijuliu, lipsit de egoism şi blând, vom fi şi noi. În umblarea noastră zilnică, trebuie să arătăm că însăşi viaţa Domnului Isus, care S-a dat pentru noi, ne-a fost împărtăşită. „Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru.” Viaţa noastră, măsurată după standardele noastre omeneşti de măsurare, poate fi săracă, slabă şi insuficientă dar dacă viaţa lui Hristos se varsă în noi şi prin noi, vom contribui cu siguranţă la împlinirea scopurilor Lui binecuvântate de dragoste şi milă faţă de o lume căzută. Cu picioarele noastre, vom înfăptui comisioanele milei, cu buzele noastre vom vesti dragostea şi credincioşia Lui, cu mâinile noastre vom face fapte pline de bunătate şi blândeţe; întreaga noastră fiinţă va fi folosită pentru a răspândi pretutindeni în jurul nostru binecuvântări de într-ajutorare şi bucurie.

A mări prin a răspândi, a sărăci prin a păstra, a câştiga prin a pierde şi a pierde prin a câştiga este culmea absurdităţii pentru o inimă carnală, dar este principiul prim şi fundamental al învăţăturii lui Hristos. Batjocura „pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu Se poate mântui” a fost adevărul rostit în mod inconştient. Isus nu ar fi putut fi roditor dacă, asemeni bobului de grâu, nu ar fi căzut pe pământ pentru a muri. Prietenii I-au spus că Îşi irosise viaţa. Dar a fost viaţa Lui irosită când El a fost răstignit? Cine cunoaşte câştigul binecuvântat al vieţii lui Hristos prin jertfa şi moartea Sa? A fost mirul Mariei risipit când ea a spart vasul şi l-a turnat pe Domnul ei? Ce pomenire ar mai fi avut mirul acela dacă ea nu l-ar fi vărsat, dacă nu l-ar fi pierdut, dacă nu l-ar fi sacrificat? Nici vieţile noastre nu pot fi o binecuvântare pentru lume dacă legea jertfirii de sine nu a devenit principiul predominant. După cum spune dr. Miller, „Altarul este în primul plan al fiecărei vieţi şi putem trece de el numai cu preţul a tot ceea ce este mai bun şi mai nobil. Este mai multă măreţie în 5 minute de renunţare la sine decât într-o viaţă de om plină de interese proprii şi egoism.”

Învăţătura Stăpânului spune că trebuie să murim pentru a trăi. Moartea este poarta spre viaţă. Dacă vrem să-i salvăm pe ceilalţi, trebuie să ne jertfim pe noi înşine. După multe eforturi de a face un set de porţelanuri vrednic de masa împăratului, Possua, olarul, s-a văzut incapabil de a face ceva vrednic de aprobarea regală, aşa că s-a aruncat în cuptorul în care îşi smălţuia vasele de olărie. Înţelepţii chinezii spun că o aşa frumuseţe cerească nu a poleit niciodată porţelanul în aşa fel încât să-l facă să strălucească. Ei scriau cu mult mai multă înţelepciune decât îşi dădeau seama. „Dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă.” Învăţătura este că ceea ce nu ne costă nimic, nu înfăptuieşte nimic. Slujirea fără sacrificiu nu aduce rezultate, nu realizează nimic, nu aduce nici o biruinţă vrednică de pomenire. Dacă ne păstrăm viaţa, o vom pierde, dar dacă ne-o turnăm într-o slujire plină de dragoste, ea va fi o binecuvântare trainică pentru lume. Nici un lucru mare nu poate fi făcut cu uşurinţă sau fără plătirea unui preţ. A fi mistuit în lucrarea lui Dumnezeu ca „jertfă vie” înseamnă să arzi în totalitate; lumânarea se micşorează şi bateria se consumă – acesta este un simbol adevărat al vieţii consacrate, gravat pe mormântul doctorului Adam Clarke – o lumânare arzândă, cu inscripţia: „Dau lumină prin faptul că mă las mistuit”. Dăm lumină renunţând la vieţile noastre pentru Acela care ne-a iubit; suntem mistuiţi de pasiunea pentru Casa Lui în timp ce ducem lumina şi mântuirea celor pentru care El a murit.

În Galeria de Artă din Paris, se găseşte o frumoasă statuie care are o istorie ciudată şi mişcătoare. Sculptorul nu a fost un om cunoscut; a locuit într-o mansardă şi a fost foarte sărac. Şi-a petrecut câţiva din cei mai buni ani ai vieţii sale lucrând la această sculptură şi, spre mulţumirea lui, a sfârşit-o după multe dezamăgiri şi eşecuri. La sfârşit, a unit toate părţile ei şi s-a întins pentru a se odihni. Dar la miezul nopţii s-a trezit brusc. Un ger cumplit se lăsase peste oraş şi omului i-a fost teamă ca nu cumva lucrarea vieţii lui să fie distrusă, aşa că s-a ridicat şi a înfăşurat aşternuturile lui sărăcăcioase de pat în jurul lucrării pentru a o ocroti. Apoi s-a întins din nou şi a adormit, dar nu s-a mai trezit. Ziua următoare, nu mai umbla încoace şi încolo ca de obicei, aşa că vecinii au forţat uşa şi, când au văzut felul în care se jertfise pe sine pentru lucrarea sa, au început să plângă. Pe el l-au îngropat, însă lucrarea lui încă dăinuie şi va dăinui, fiind subiectul mirării şi al admiraţiei al tuturor celor ce o privesc. Nespus mai mult va fi cu aceia care au renunţat la ei înşişi pentru a-L glorifica pe Dumnezeu şi pentru a face bine oamenilor. Când vor muri şi se vor duce, lucrarea lor va trăi şi într-o zi, li se va da o răsplată bogată şi glorioasă. În prezent, lucrarea lor poate să nu fie recunoscută şi observată. Poate că este precum roua care cade noaptea neobservată. Cine o vede? Dar dimineaţa, frumosul rezultat se vede pe fiecare fir de iarbă, pe crenguţele fiecărui copac şi, încet-încet, zorii dimineţei se ivesc, umbrele dispar, iar una dintre cele mai dulci surprize ale cerului pentru aceia care s-au jertfit pe ei înşişi pentru lucrarea lor va fi să vadă ce rezultate bogate au avut eforturile lor sărace...

Mila este cea care ne cheamă la datorie şi se topeşte în ascultare. După ce a prezentat mila divină ca nicăieri altundeva în lume – în libertatea ei suverană, în adâncimile de nepătruns şi adevărurile ei glorioase, apostolul spune: ’Prin tot ceea ce v-am arătat prin Duhul însufleţitor, vă implor „să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie ... lui Dumnezeu”’. O astfel de chemare ar trebui să fie irezistibilă. Este ca şi cum Însuşi Hristos a spus: „Prin sângele pe care l-am vărsat, prin suferinţa pe care am îndurat-o, prin viaţa pe care am trăit-o şi prin moartea de care am murit, vă rog fierbinte să vă aduceţi pe voi înşivă Mie”. Este atât de convingător, atât de încântător: cine poate refuza?

O dragoste atât de măreaţă şi divină Îmi cere sufletul, viaţa, totul.