Cu o generaţie în urmă lucrarea Duhului Sfânt în viaţa credinciosului a fost redusă cu dibăcie de către anumiţi învăţători biblici la un singur lucru: să acorde putere pentru slujire.

În primul sfert al acestui secol sintagma „putere pentru slujire” apărea pretutindeni în literatura creştinismului evanghelic şi cineva şi-ar putea forma impresia distinctă că [această sintagmă] era menită să slujească drept motiv biblic al prezenţei Duhului Sfânt în biserică, motiv diferit de cel exprimat de sectele carismatice care pe atunci aveau succes în diferite părţi ale lumii, cu precădere în Statele Unite. Aceştia susţineau că s-au întors la creştinismul nou testamentar fundamental şi dădeau ca dovadă prezenţa darurilor Duhului printre ei, cu un accent deosebit – unii ar putea spune exclusiv – asupra darului limbilor. Învăţătura aceasta a fost însoţită de o mare izbucnire de emoţionalism. Aceia care aveau experienţa aceasta se bucurau straşnic de ea, iar spectatorii nu puteau decât să fie profund mişcaţi de această manifestare a bucuriei.

Membrii mai cumpătaţi ai comunităţii evanghelice nu puteau fi de acord cu emoţionalismul penticostalismului, nici cu lipsa evidentă de echilibru din teologia lor sau cu lipsa de responsabilitate din comportamentul lor general. Dar problema Duhului trebuia tratată. Învăţătorii biblici populari au venit cu doctrina „putere pentru slujire” şi mulţi oameni buni au fost foarte uşuraţi. Conform acestei contra-doctrine, umplerea cu Duhul este necesară şi în întregime vrednică de a fi dorită, însă cu alte motive decât cele susţinute de penticostalism. Singura lucrare măreaţă a Duhului în viaţa credinciosului, spuneau ei, este să acorde „putere pentru slujire”. În felul acesta, nu este nici emoţional, nici carismatic, ci practic. Creştinul este slab, iar Duhul îi este dat ca să-l facă puternic pentru ca astfel să poată sluji eficient. Perspectiva aceasta a fost sprijinită de Fapte 1:8: „Voi veţi primi o putere, când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori.”

Am încercat adesea să scot în evidenţă faptul că adevărurile care sunt obligate să stea în picioare de unele singure nu vor sta astfel niciodată, şi cu atât mai puţin nu vor putea rămâne în picioare prea mult timp. Adevărul este unul, dar adevărurile sunt multe. Adevărurile scripturale se întrepătrund şi sunt interdependente. O încredinţare este rareori valabilă când este izolată. O afirmaţie poate fi adevărată în relaţia ei cu alte adevăruri şi mai puţin decât adevărată când este separată de ele. [Lozinca] „Adevărul, întregul adevăr şi nimic altceva decât adevărul” este bună nu numai pentru curtea de justiţie, ci şi pentru amvon, pentru sala sau odăiţa de rugăciune.

A susţine că umplerea cu Duhul Sfânt este dată creştinului ca să furnizeze „putere pentru slujire” înseamnă să prezinţi adevărul, dar nu întregul adevăr. Puterea pentru slujire este doar un efect al experienţei, şi nu ezit să spun că este cel mai neînsemnat dintre nenumărate efecte. Este neînsemnat tocmai pentru că vizează slujirea, cel mai probabil slujirea omenirii; şi contrar opiniei populare, „a sluji veacul de acum” nu este prima îndatorire a creştinului, nici scopul suprem al omului.

După cum am mai spus în altă parte, cele două verbe măreţe care domină viaţa unui om sunt a fi şi a face. Ceea ce este un om contează cel mai mult înaintea lui Dumnezeu. Ceea ce face este determinat de ceea ce este, aşa că este e întotdeauna de maximă importanţă. Noţiunea modernă că noi suntem „mântuiţi ca să slujim” este adevărată numai într-un context mai larg, şi după cum este ea înţeleasă de creştinii ocupaţi din zilele de azi, nu este deloc adevărată.

Răscumpărarea a devenit necesară nu numai din cauza a ceea ce făceau oamenii, ci din cauza a ceea ce erau. Nu doar comportamentul uman o apucase pe căi greşite, ci şi natura umană; separat de defectul moral din natura umană, comportamentul rău nu ar fi apărut. Oamenii căzuţi au acţionat în concordanţă cu ceea ce erau. Inimile lor le-au dictat faptele. „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ.” Asta ar fi putut să vadă orice fiinţă morală. Însă Dumnezeu a văzut mai mult; El a văzut cauza căilor păcătoase ale omului, şi că „toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău”. Şuvoiul conduitei umane curge dintr-un izvor poluat de gânduri şi întocmiri rele.

Pentru a curăţa şuvoiul era necesară purificarea izvorului; şi pentru a reforma conduita umană era necesară regenerarea naturii umane. Fundamentalul a fi trebuia să fie sfinţit dacă era să existe un a face neprihănit, deoarece a fi şi a face sunt legate precum cauza şi efectul, precum tatăl şi fiul.

Lucrarea primordială a Duhului Sfânt este să restaureze sufletul pierdut la părtăşia intimă cu Dumnezeu prin spălarea regenerării. Pentru a săvârşi acest lucru, El Îl revelează mai întâi pe Hristos înaintea inimii care se pocăieşte (1 Corinteni 12:3). Apoi, El merge mai departe iluminând sufletul nou-născut cu raze tot mai strălucitoare de pe Chipul lui Hristos (Ioan 14:26; 16:13 15) şi conduce inima doritoare în adâncimile şi înălţimile cunoaşterii şi comuniunii divine. Reţineţi, Îl cunoaştem pe Hristos numai în măsură în care Duhul ne împuterniceşte şi avem din El atât cât ne împărtăşeşte Duhul.

Dumnezeu vrea mai întâi închinători, şi apoi lucrători; într adevăr, singurii lucrători plăcuţi [înaintea Lui] sunt aceia care au învăţat arta pierdută a închinării. Este de neconceput ca un Dumnezeu suveran şi sfânt să fie într-o căutare atât de asiduă după lucrători încât să recruteze în slujire pe oricine a fost împuternicit, indiferent de calificările lui morale. Chiar pietrele L-ar lăuda dacă ar fi nevoie şi o mie de legiuni de îngeri ar veni în împlinirea voii Lui.

Este cert că Duhul doreşte să acorde daruri şi putere pentru slujire; dar sfinţenia şi închinarea spirituală sunt pe locul întâi!