Editorial

(Fragmentul este un editorial din cartea "Următorul capitol după ultimul" de A.W.Tozer)

Dacă creştinul ar trebui să se separe de lume sau nu, nu este o chestiune supusă dezbaterii. Problema a fost soluţionată pentru el de Sfânta Scriptură, o autoritate la care nu se poate face contestaţie.

Noul Testament este foarte clar: „Ei nu sunt din lume,” a spus Domnul nostru, „după cum nici Eu nu sunt din lume.” Iacov a scris: „Suflete preacurvare! Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu.” Ioan a spus: „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în El.”

Această învăţătură pare să fie destul de clară, şi nu ar trebui să fie nicio umbră de îndoială cu privire la înţelesul ei. Dar nu trebuie să subestimăm vreodată abilitatea minţii omeneşti de a se pierde pe un drum principal pietruit, în plină zi. Câteva suflete bine intenţionate au reuşit să devină confuze în privinţa relaţiei lor cu lumea, şi au căutat să scape de ea, ascunzându-se. Ei înţeleg din porunca biblică de a ne separa de lume că trebuie să se retragă cu totul din orice activitate umană şi să caute pacea inimii izolându se, pe cât posibil, din marele curent al vieţii şi al gândirii omeneşti. Lucrul acesta nu este bun.

Noi, fiinţele umane, am fost făcuţi unul pentru altul, şi ceea ce face cineva la un moment dat nu îi poate lăsa indiferenţi pe restul. La nivel uman, toţi oamenii sunt fraţi. Fiul Omului nu a negat niciodată această legătură minunată cu omenirea. El a vărsat lacrimi sincere pentru Ierusalimul păcătos şi încăpăţânat şi, în ceasul morţii, S-a rugat pentru oamenii care erau atât de orbi încât să-L răstignească pe Dumnezeul lor pe o cruce. Iar Pavel, care a dorit mereu cu ardoare să fie ca Domnul său, a plâns pentru Israelul necredincios cu o durere ce l-a împins să facă o declaraţie atât de îndrăzneaţă, încât să aducă uimire tuturor veacurilor: „Simt o mare întristare şi am o durere necurmată în inimă. Căci aproape să doresc să fiu eu însumi anatema, despărţit de Hristos, pentru fraţii mei, rudele mele trupeşti.”

Pacea inimii câştigată prin refuzul de a purta jugul comun al compasiunii omeneşti este o pace nevrednică de un creştin. A căuta liniştea astupându-ne urechile la strigătele durerii umane înseamnă a deveni nu creştini, ci un fel de stoici degeneraţi care nu au nicio legătură nici cu stoicismul, nici cu creştinismul.

Noi, creştinii, nu ar trebui niciodată să încercăm să scăpăm de poverile şi suferinţele vieţii dintre oameni. Pustnicul şi anahoretul sună bine în poezie, dar când sunt desopedaţi de farmecul lor artificial, ei nu sunt nişte exemple bune al felului în care ar trebui să fie urmaşii lui Hristos. Pacea adevărată nu vine printr-o retragere din lume, ci prin prezenţa copleşitoare a lui Hristos în inimă. „Hristos în voi” este răspunsul la strigătul nostru după pace. Fata de la Armata salvării care distribuie literatură evanghelică într-o cârciumă este un exemplu mai bun de viaţă separată, decât o sfântă afectată şi rece care a părăsit demult lumea pentru a se refugia în peşterile pustii ale sufletului ei.

Mărturia unui urmaş adevărat al lui Hristos poate suna cam aşa: Plăcerile şi comorile lumii nu mă mai atrag de acum înainte. Mă consider răstignit faţă de lume şi consider lumea răstignită faţă de mine. Dar mulţimile care i-au fost atât de dragi lui Hristos nu mi vor fi mai puţin dragi. Dacă nu pot preveni sinuciderea lor morală, îi voi boteza cel puţin cu lacrimile mele omeneşti. Nu vreau nicio binecuvântare pe care să nu o pot împărţi. Nu caut nicio spiritualitate pe care trebuie să o câştig cu preţul uitării faptului că oamenii sunt pierduţi şi fără nădejde. Dacă, în ciuda a tot ceea ce pot face eu, ei vor păcătui împotriva luminii şi vor aduce asupra lor mâhnirea unui Dumnezeu sfânt, atunci nu trebuie să-i las să meargă pe drumul lor trist fără a plânge pentru ei. Nu pot suferi o fericire pe care trebuie să o cumpăr cu ignoranţă. Resping un cer în care trebuie să intru închizându-mi ochii la suferinţele semenilor mei. Aleg mai degrabă o inimă zdrobită, decât orice fericire care ignoră tragedia vieţii umane şi a morţii umane. Chiar dacă eu, prin harul lui Dumnezeu în Hristos, nu mai sunt sub păcatul lui Adam, tot voi simţi o obligaţie de a fi plin de compasiune pentru întreaga rasă nenorocită a lui Adam şi sunt hotărât să cobor până în mormânt sau să urc până în cerul lui Dumnezeu, plângând pentru cei pierduţi, care pier.

Şi astfel voi face prin puterea pe care mi-o va da Dumnezeu. Amin.