Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze.
(Matei 16:24)
Este ceva caracteristic Domnului să agaţe o lume de nimic şi să o facă să stea acolo. Aici, El ia acest microcosmos minunat şi misterios pe care îl numim sufletul uman şi face ca binele sau nenorocirea lui să depindă de un singur cuvânt – „dacă”. „Dacă vrea cineva”, spune El şi, în acelaşi timp, dă învăţături despre caracterul cuprinzător universal al invitaţiei Lui şi a libertăţii voinţei umane. Toată lumea poate veni, nimeni nu trebuie să vină, şi oricine vine într-adevăr, vine pentru că alege s-o facă.
Fiecare om îşi ţine viitorul în mâini. Nu numai liderul mondial dominant, ci şi omul fără posibilităţi de exprimare pierdut în anonimat este un „om care-şi decide soarta”. El hotărăşte pe ce cale va merge sufletul său. El alege, şi soarta aşteaptă încuviinţarea lui. El decide, iar iadul se lărgeşte ori cerul pregăteşte o altă locuinţă. Atât de mult a dat Dumnezeu din Sine Însuşi oamenilor!
Există o frumuseţe ciudată în căile lui Dumnezeu cu oamenii. El trimite lumii mântuirea în persoana unui Om şi îl trimite pe acel Om să umble pe străzile aglomerate spunând: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine”. Nicio dramă, nicio fanfară, niciun zgomot de paşi mărşăluind, niciun tumult de strigăte. Un Străin binevoitor umblă pe pământ şi glasul Lui este atât de liniştit încât se pierde uneori în tărăboi; dar este ultima voce a lui Dumnezeu şi până când nu ne liniştim ca să o auzim, nu avem niciun mesaj autentic. El aduce veşti bune de departe, dar nu sileşte pe nimeni să asculte. „Dacă voieşte cineva”, spune El şi trece mai departe. Prietenos, curtenitor, discret, El poartă totuşi sigiliul Împăratului. Cuvântul Lui este autoritate divină, ochii Lui sunt o curte de justiţie, faţa Lui – o ultimă judecată.
„Dacă voieşte cineva… să Mă urmeze”, spune El, şi unii se vor ridica şi vor merge după El, însă alţii nu iau seama la glasul Lui. Astfel, prăpastia se deschide între om şi om, între aceia care vor şi aceia care nu vor. În tăcere, cu grozăvie, lucrarea continuă pe măsură ce fiecare decide dacă va asculta sau va ignora glasul care invită. Fără ca lumea să ştie, fără ca nici măcar individul să ştie, lucrarea de separare se desfăşoară. Toţi aceia care aud Vocea trebuie să decidă pentru ei înşişi, şi trebuie să decidă pe baza evidenţei pe care o dă mesajul. Nu va fi niciun tunet din ceruri, niciun semn ceresc sau lumină din cer. Om-ul este propria Sa dovadă. Semnele din mâinile şi din picioarele Sale sunt emblema rangului şi a slujbei Sale. El nu Se va mai lăsa judecat din nou; El nu va argumenta, însă dimineaţa judecăţii va confirma că oamenii au decis în întuneric.
Iar aceia care vor să-L urmeze trebuie să accepte condiţiile Lui. „Să… [vină]” („fie să…”), spune El şi în cuvintele Lui nu este nicio cerere. El nu va constrânge, dar nici nu va face compromisuri. Oamenii nu pot stabili condiţiile; ei doar îşi dau acordul faţă de ele. Mii de oameni se întorc de la El pentru că nu vor să împlinească condiţiile Sale. El îi urmăreşte cum se îndepărtează, pentru că îi iubeşte, dar nu va face concesii. Dacă este admis un singur suflet în Împărăţie prin compromis, atunci acea Împărăţie nu mai este sigură. Hristos este ori Domn, ori Judecător. Fiecare om trebuie să decidă dacă Îl va primi ca Domn acum sau dacă va sta înaintea Lui ca Judecător atunci.
Care sunt condiţiile uceniciei? Numai cineva care cunoaşte perfect omenirea ar fi putut să îndrăznească să le stabilească. Numai Domnul oamenilor ar fi putut risca urmările unor cerinţe atât de riguroase: „Să se lepede de sine”. Auzim aceste cuvinte şi dăm din cap de uimire. Oare am auzit bine? Oare poate Domnul să stabilească nişte reguli atât de severe la uşa Împărăţiei? El poate şi o face. Dacă e să mântuiască omul, El trebuie să îl mântuiască de sine însuşi. „Sinele” este cel care a înrobit şi a corupt omul. Izbăvirea vine numai prin lepădarea de acest sine. Nimeni nu poate scutura cu propria-i putere lanţurile cu care sinele l-a legat, dar imediat după aceea, Domnul descoperă sursa puterii care poate elibera sufletul: „Să-şi ia crucea”. De-a lungul anilor, crucea şi-a adunat multă frumuseţe şi simbolism, însă crucea despre care a vorbit Isus nu avea nimic frumos în ea. Era un instrument de moarte. Omorârea oamenilor era singura ei funcţie. Oamenii nu purtau acea cruce; ci acea cruce purta oameni. Stătea goală până când un om era ţintuit pe ea, până când un om viu era fixat pe pieptul ei ca un grotesc ac de cravată, pentru a suferi grozav şi a geme până când moartea îl liniştea şi îl reducea la tăcere. Aceasta este crucea. Nimic mai puţin. Şi atunci când este prădată de lacrimile ei, de sânge şi durere, nu mai este o cruce. „Să-şi ia crucea…”, a spus Isus, şi în moarte el va cunoaşte eliberarea de sine.
Un lucru ciudat sub soare este un creştinism fără cruce. Crucea creştinătăţii este o non-cruce, un simbol ecleziastic. Crucea lui Hristos este un loc al morţii. Fie ca orice om să ia seama ce cruce poartă. „Şi să Mă urmeze.” Acum, slava începe să pătrundă în sufletul care tocmai s-a întors de la Calvar. „Să Mă urmeze” este o invitaţie, şi o provocare, şi o promisiune. Crucea a marcat sfârşitul unei vieţi şi începutul altei vieţi. Viaţa care s-a sfârşit acolo a fost o viaţă de păcat şi robie; viaţa care a început acolo este o viaţă de sfinţenie şi de libertate spirituală.
„Şi să Mă urmeze”, spune El, iar credinţa aleargă în vârful picioarelor ca să ţină pasul cu lumina crescândă. Până când nu vedem planul Domnului nostru înviat pentru anii ce vor urma, nu putem şti niciodată tot ce a vrut să spună când ne-a invitat să-L urmăm. Fiecare inimă poate avea propriul său vis despre lumile frumoase şi noile revelaţii, despre odiseea sufletului răscumpărat în veacurile ce vor veni, dar oricine Îl urmează pe Isus va descoperi la sfârşit că El a făcut ca realitatea să depăşească visul.