Editorial

Suntem interesaţi de acest act extraordinar din partea acestei femei din Samaria, deoarece, prin faptul că a făcut ceea ce a făcut şi a spus ceea ce a spus, ea a dat ceea ce trebuie să socotim a fi răspunsul tipic pe care să-L dea faţă de Domnul Isus Hristos toţi cei ce cred în El. 

Ne aflăm aici în prima dimineaţă de duminică a unui nou an. Ca şi creştini, noi avem o perspectivă nouă despre timp. Pentru noi, timpul e împărţit în întregime în termenii Domnului nostru Isus Hristos. Ne gândim la timp ca la cel de dinaintea venirii Sale, la timpul venirii Sale, la timpul de după venirea Sa, şi la timpul când va veni din nou. Dar, de vreme ce lumea căreia îi aparţinem cunoaşte alte diviziuni şi distincţii, şi, de vreme ce aceasta e prima noastră întâlnire într-o duminică dimineaţa din 1968, e potrivit să ne examinăm pe noi înşine şi întreaga noastră relaţie cu timpul şi cu viaţa în lumea aceasta. 

Cum ne cercetăm pe noi înşine? Ei bine, unul dintre lucrurile care contează deasupra tuturor celorlalte este să o facem în termenii relaţiei noastre cu persoana Domnului Isus Hristos. Iată aici o femeie, care, după ce s-a întâlnit cu El şi L-a auzit, înţelege că El contează mai mult decât orice altceva şi că relaţia ei cu El este cel mai important lucru din lume. Iată de ce aleargă înapoi în cetate să-i invite şi pe concetăţenii ei să vină şi să-L vadă. Aşadar, să ne examinăm pe noi înşine în lumina a ceea ce ni se spune despre femeia aceasta. 

Există multe motive pentru care procesul acesta de cercetare de sine e foarte necesar. Unul e că Scriptura însăşi ne porunceşte şi ne îndeamnă la el. Poate că unul dintre cele mai şocante exemple se găseşte în a Doua Epistolă către Corinteni: „Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă. Pe voi înşivă încercaţi-vă. Nu recunoaşteţi voi că Isus Hristos este în voi? Afară numai dacă sunteţi lepădaţi” (13:5). Apostolul spune lucrul acesta din cauza anumitor lucruri care se întâmplau în biserica din Corint. Biserica aceasta, cu toate că era o biserică creştină, se afla într-o stare foarte nesatisfăcătoare, atât în general, cât şi în ce priveşte vieţile multor membri individuali. În lumina acestui lucru, Pavel le spune că nu poate face altceva decât să-i îndemne să se cerceteze pe ei înşişi. Sunt ei cu adevărat creştini? Sunt ei în credinţă? Noul Testament, cu onestitatea-i caracteristică, ne spune absolut clar că e posibil să fim membri într-o biserică fără să fim creştini. 

Ioan ne reaminteşte că unii s-au alăturat bisericii, şi, cu toate acestea, practic: „Ei au ieşit dintre noi, deoarece, cu toate că au fost în mijlocul nostru, nu au aparţinut niciodată cu adevărat de noi” (vezi 1 Ioan 2:19). Am scris altundeva despre Simon Magul din cetatea Samariei, care a fost acceptat în biserică şi a fost botezat, dar care cu siguranţă nu a fost un creştin (Fapte 8:9-24).Scripturile ne îndeamnă să ne cercetăm, ca nu cumva să asumăm faptul că suntem creştini, când, de fapt, nu suntem. Suntem deschişi cu toţii acestei posibilităţi de înşelare; putem fi cu toţii înşelaţi. Mulţi dintre noi au fost crescuţi în cămine creştine, fiind duşi în biserici creştine, şi au presupus, aşadar, că sunt creştini. Dar lucrul acesta nu ne face creştini. 

Dar chiar dacă am fi avut o experienţă creştină clară, e necesar – de fapt, e esenţial – să ne examinăm periodic pe noi înşine şi să ne asigurăm că suntem în credinţă, deoarece, din nou, Noul Testament ne arată pericolul de a ne abate de pe cale. „De aceea, cu atât mai mult trebuie să ne ţinem de lucrurile pe care le-am auzit”, spune autorul Epistolei către Evrei, „ca să nu fim depărtaţi de ele” (2:1). Există pericolul de a te îndepărta de temelie, de a te îndepărta de port, de a te abate de la tot ce ar trebui să ne ţină lângă adevăr. 

Experienţa Bisericii de-a lungul secolelor confirmă acest pericol. Graficul istoriei Bisericii nu a fost nicicând unul stabil; cu siguranţă că nu e vorba de o ascensiune permanentă. E o istorie de urcuşuri şi de coborâşuri, de mari perioade de trezire, urmate de perioade de letargie, de moarte, falimente şi formalitate. Din nou, lucrul acesta ar trebui să ne îndemne să ne cercetăm pe noi înşine. Poţi fi un creştin, şi, cu toate acestea, să decazi; poţi cădea la un nivel inferior şi să nu mai păstrezi experienţele pe care le-ai avut cândva. 

Dar cum să ne cercetăm pe noi înşine? Mi se pare că există o singură mare întrebare pe care s-o putem pune, şi aceasta e exact întrebarea sugerată de povestirea despre femeia aceasta din Samaria. În cele din urmă, totul se reduce la aceasta: ce înseamnă pentru noi Domnul nostru? Aceasta e marea întrebare. „Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus tot ce am făcut; nu cumva este acesta Hristosul?” Femeia aceasta era acum dominată de persoana aceasta. El era totul pentru ea. 

Dar chiar şi aici avem nevoie de ajutor şi de instruire. Pun întrebarea: ce anume înseamnă Domnul nostru pentru noi - dar cum decidem noi aceasta? Aflăm aceasta doar într-un mod pur subiectiv? Nu! Trebuie să avem anumite standarde şi teste obiective cu scopul de a ne asigura că reacţiile şi răspunsurile noastre subiective sunt reale. Care e răspunsul adevărat care ni se cere? Există material din abundenţă în Scripturi care să ne ajute. Ca să aflăm ce anume înseamnă El pentru noi, trebuie să ne întoarcem la evanghelii şi să vedem cum I-au răspuns bărbaţii şi femeile în zilele când a fost aici în trup. Evangheliile au fost scrise, în parte, cu scopul de a ne arăta lucrul acesta şi pentru a ne ajuta. Vedem oameni care au fost uimiţi de El, uluiţi, care L-au iubit, care au căzut la picioarele Lui. Şi apoi, când ne uităm la cei cărora li s-a dat marele privilegiu de a-L vedea după ce s-a întors la cer, observăm că lucrul care i-a impresionat a fost că era exact aceeaşi persoană. Cu toate că e glorificat, El e încă „Mielul care a fost junghiat” (Apoc. 5:12). 

Dar apoi ne ducem la Faptele Apostolilor. Domnul nostru s-a întors în ceruri, iar ucenicii Săi au rămas în lume, având parte de persecuţii, de încercări şi necazuri. Care a fost relaţia lor cu El? Ce au gândit despre El? Ce parte a jucat El în viaţa lor? Şi doresc să vă amintesc din nou că Faptele Apostolilor au rolul de a reprezenta o normă. Desigur că în Fapte există o intensitate neobişnuită, dar nu trebuie să izolăm cartea aceasta şi să o segregăm, cum ar veni, spunând că nu are nimic să ne înveţe. Vedem acolo cum ar trebui să trăiască poporul creştin; aşa că avem aici un alt test. 

Apoi ne ducem la învăţătura epistolelor, şi, în mod constant, aşa cum v-am arătat, apostolii pun întrebări. Ei le reamintesc cititorilor despre relaţia lor adevărată cu Hristos: „Dar voi n-aţi învăţat aşa pe Hristos” (Efes. 4:20). Şi le pun întrebări: este El aceasta pentru voi? „Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă. Pe voi înşivă încercaţi-vă” (2 Cor. 13:5), şi aşa mai departe. Şi terminăm cu cartea Apocalipsa, unde El domină din nou întreaga scenă şi unde strigătul de la sfârşit este: „Amin! Vino, Doamne Isuse!” Ucenicii Săi se află încă într-o relaţie intimă cu El. Aşa că avem dovezi din belşug pe baza cărora putem să ne cercetăm relaţia cu Domnul nostru. 

Dar putem adăuga la lucrurile acestea, şi e absolut important să o facem. Am accentuat deja faptul că un pericol mare în Biserica creştină de azi îl constituie pericolul de a pune o distanţă între Noul Testament şi noi, spunând că tot ce citim acolo aparţine vremii respective şi că-s lucruri imposibile pentru noi azi, aşa că nici nu ar trebui să le căutăm. Există o presupunere fatală care susţine că întreg Noul Testament descrie un fel de poziţie ideală care nu se mai poate repeta niciodată. Pentru mine, lucrul acesta reprezintă cea mai mare greşeală dintre toate; nimic nu e atât de responsabil ca atitudinea aceasta pentru stingerea Duhului Sfânt. 

Cea mai bună modalitate de a corecta perspectiva aceasta greşită este să ne întoarcem la întreaga istorie a Bisericii de după primele secole. Putem face lucrul acesta în multe feluri. Putem citi Istoria Bisericii şi să vedem marile valuri, marile mişcări ale Duhului lui Dumnezeu, când Biserica şi oamenii ei au fost înălţaţi din nou la poziţia din Faptele Apostolilor. Putem lua apoi biografiile unor anumite persoane. Uneori, în vreme de secetă şi ariditate, unor sfinţi li s-au dat experienţe precum cele ale celor despre care citim în Noul Testament, combătând astfel învăţătura falsă care ne-ar descuraja să mai căutăm, pe baza Noului Testament, astfel de experienţe. Şi apoi ne putem întoarce mereu la cărţile noastre de imnuri, şi în special la marile imuri ale anumitor secole. Mergeţi înapoi la acele imnuri şi veţi găsi relatări în versuri ale experienţelor relaţiei dintre aceşti oameni şi binecuvântatul nostru Domn şi Mântuitor. Să ne folosim de toate acestea, şi, pe măsură ce facem lucrul acesta, vom dobândi o imagine clară – e imaginea care ni se dă aici despre femeia din Samaria. El înseamnă totul pentru ea: „Veniţi de vedeţi un om…” Imaginea e întotdeauna aceeaşi. 

În lumina tuturor acestor lucruri, veniţi să ne examinăm pe noi înşine în această primă dimineaţă de duminică a unui nou an. Vă pun din nou întrebarea – acesta e singurul lucru care contează – ce anume înseamnă El pentru voi? Să ne uităm la întrebarea aceasta în două moduri principale – în primul rând, privind înapoi în trecut. Iată-ne aici, trecând dintr-un an într-altul, şi, acum că începem un an nou, e bine să privim înapoi. Biblia face întotdeauna lucrul acesta. Uitaţi-vă la psalmişti – ei îşi amintesc mereu de istoria lor personală şi de istoria naţiunii Israel. Ei privesc înapoi la istorie; încep cu începutul şi observă diferitele vicisitudini care au apărut. E excelent să facem lucrul acesta. Să facem acelaşi lucru. 

Pe măsură ce privim înapoi, cred că există anumite întrebări la care trebuie să răspundem. În primul rând, putem spune cu absolută onestitate că faptul că am ajuns să-L cunoaştem reprezintă cel mai mare lucru care ni s-a întâmplat vreodată? Lucrul acesta a fost adevărat în cazul acestei femei. Ea şi-a avut istoria ei trecută, dar aici afirmă că faptul că a întâlnit persoana aceasta reprezintă cel mai mare eveniment din viaţa ei; în cele din urmă, a descoperit realitatea. Pe măsură ce ne uităm înapoi la vieţile noastre, putem noi spune fără urmă de îndoială că lucrul acesta e adevărat şi cu privire la noi? Ni s-au întâmplat multe lucruri care ne-au adus multă plăcere – am avut parte de succese, de bucurii – dar iată întrebarea: suntem noi absolut clari cu privire la faptul că, mai important şi mai presus de orice altceva, e relaţia noastră cu El? 

Multe lucruri ne-au controlat vieţile; mulţi factori ne-au influenţat – familia, căminul, educaţia, relaţiile, universitatea, poate chiar afacerile. Orice ar fi, nu contează. Multe lucruri şi mulţi oameni ne-au influenţat. Dar iată a doua întrebare majoră: care a fost cea mai mare influenţă din vieţile noastre? Care a fost influenţa determinantă? Nu are rost să spunem: „Da, sunt creştin şi aplic câteva principii creştine în viaţa mea”. E în regulă, lucrul acesta e important, dar nu e de ajuns. Iată întrebarea întrebărilor: e Isus cel mai important factor în viaţa ta? Îţi controlează El viaţa? Poţi să spui, când priveşti înapoi: „Am făcut multe greşeli, am căzut în păcat, dar ştiu că influenţa care mi-a controlat viaţa a fost Domnul Isus Hristos?” 

Sau, în al treilea rând, daţi-mi voie să o pun în felul acesta: suntem mai mândri de relaţia noastră cu El decât de orice altceva? Suntem mândri de multe lucruri în vieţile noastre, mândri de multe relaţii – nu e nimic rău în aceasta. Biblia nu le condamnă atâta timp cât nu devin „afecţiuni dominante” (Col. 3:5, KJV). Nu trebuie să iubim lumea, dar e corect şi potrivit să ne mândrim cu anumite lucruri care ni s-au întâmplat în lumea aceasta şi cu anumite relaţii pe care le avem. Dar această a treia întrebare reprezintă întotdeauna testul testelor. Dacă ni s-ar cere, am fi noi gata la orice oră să sacrificăm de dragul Lui orice altă relaţie? 

Aceşti creştini de la început au fost chemaţi să ia astfel de decizii. Aceasta a fost marea problemă a fiecărui creştin din Imperiul Roman: erau pregătiţi să spună: „Isus este Domnul”, sau ar fi spus: „Cezar este Domnul”? Erau presaţi să facă această alegere, şi li s-a spus că, dacă nu spuneau că „Cezar este Domnul”, vor fi daţi la moarte. Şi acesta a fost testul pe care l-au trecut atât de glorios. Nu s-au lepădat de Domnul Isus Hristos de dragul lui Cezar sau pentru a-şi salva vieţile. Au preferat să fie martirizaţi, răstigniţi, să fie sfâşiaţi de lei în arenă. „Isus este Domnul!” Ei s-au lăudat cu El. 

Noi ne-am lăudat cu El, sau ne-am lepădat de El pentru a avea popularitate sau aplauzele oamenilor? Ne-am lepădat de El pentru a câştiga ceva pentru noi? Aceasta e întrebarea. Femeia aceasta, din cauza vieţii sale rele, deoarece ştia ce credea toată lumea despre ea, s-a ferit de oameni, aşa cum am văzut. Dar toate acestea s-au dus de acum. Nu-i mai pasă ce cred ei despre ea; ceea ce conta era ce credeau ei despre El. Şi putem să ne testăm şi pe noi în felul acesta. 

În al patrulea rând, o foarte bună modalitate de a ne examina este să ne întrebăm: ce a făcut El pentru mine? Ai avut parte de bucurie, ai avut parte de fericire, dar cea mai mare sursă de bucurie a ta este oare cunoaşterea lucrurilor pe care le-a făcut El pentru tine? Femeia aceasta spune: „Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus tot ce am făcut”. El a făcut aceasta pentru ea. Ea ştie că El a făcut şi alte lucruri pentru ea – ea e conştientă de o schimbare care a avut loc în ea însăşi. Şi aceasta e întrebarea pe care v-o pun: ştii tu că îţi sunt iertate păcatele? Acestea sunt întrebările pe baza cărora trebuie să ne cercetăm pe noi înşine ca să vedem dacă suntem sau nu creştini. Dăm atenţie îndemnului apostolului: „Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă. Pe voi înşivă încercaţi-vă”. 

Te mai tulbură păcatele tale din trecut? Te mai îndoieşti că eşti iertat? Dacă da, prietene, atunci doresc să te îndemn să te cercetezi din nou să vezi dacă eşti sau nu un creştin, deoarece creştinii ştiu că păcatele le-au fost iertate. Ei ştiu că printre păcatele pe care Dumnezeu Tatăl le-a pus pe Domnul nostru au fost şi păcatele lor; ei ştiu că păcatele lor şi-au primit pedeapsa, că Hristos le-a purtat şi că au fost şterse din cartea lui Dumnezeu. Şi, drept rezultat al acestui lucru, ei au pace cu Dumnezeu. „Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos” (Rom. 5:1). Oare inima şi conştiinţa ta au pace? Pace în mintea ta, pace în conştiinţa ta, pace între tine şi Dumnezeu. 

O, să ne cercetăm pe noi înşine! Mai încerci să devii un creştin? Mai încerci să găseşti vreo cale de eliberare şi de mântuire? Aştepţi să apară vreo carte care să-ţi dea vreo perspectivă nouă? Eşti dependent de cercetările oamenilor de ştiinţă moderni – e aceasta poziţia ta? Te mai găseşti în nesiguranţă, căutând şi sperând să ajungi la un adevăr? Sau ştii că El e „calea, adevărul şi viaţa” (Ioan 14:6) şi că trebuie să vii la Tatăl prin El? Are mintea ta pace? Au ajuns la sfârşit căutarea şi cercetarea ta obositoare, şi Îl cunoşti tu pe Cel care e lumina lumii, putând să spui împreună cu apostolul Pavel: „Căci Dumnezeu, care a zis: «Să lumineze lumina din întuneric» ne-a luminat inimile, ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos” (2 Cor. 4:6)? Ştii tu că totul e în regulă cu sufletul tău şi că totul e bine între tine şi El? 

Sau daţi-mi voie să v-o spun în felul acesta: ai pace cu Dumnezeu prin Isus Hristos? E aceasta ceea ce contează mai presus de orice altceva? Dacă da, atunci eşti un creştin, indiferent cât de nevrednic ai fi, indiferent cât de mult ai falimenta. Dacă nu, atunci îmi iau libertatea să-ţi sugerez că nu eşti un creştin. În plus, ai tu sentimentul că eşti un fiu, sentimentul că îi aparţii lui Dumnezeu ca şi copilul Său? Pavel spune: „Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” (Rom. 8:14). El continuă: „Şi voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică”. Trăieşti în frică, în frică de Dumnezeu, în frica de judecată, în frica de moarte, în frica de iad? Mai ai încă un duh de împovărare şi de robie? Acesta nu e duhul unui copil al lui Dumnezeu. Nu, nu! „… ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: «Ava! adică: Tată!»” (v. 15). Spune-mi, când priveşti înapoi la viaţa ta, poţi vedea strigătul acesta ieşind din inima ta? Repet, indiferent cât de nevrednic sau de falimentar ai fi, totuşi poţi spune împreună cu Petru: „ştii că Te iubesc” (Ioan 21:17). 

Şi, când privim înapoi, suntem noi conştienţi de acest sentiment al apropierii Sale şi al ajutorului Său? Lucrul acesta e ceva real; nu e ceva teoretic. „El însuşi a zis: «Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi»” (Evrei 13:5). Ai găsit tu în El „un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi” (Psalm 46:1)? A făcut El toată diferenţa în viaţa ta în anumite clipe de criză? Acesta e testul. E comparativ uşor pentru un om ca mine să predice, iar voi să veniţi, să ascultaţi şi să vă închinaţi lui Dumnezeu, dar testul real al vieţii şi al credinţei voastre, al relaţiei voastre cu El are loc atunci când treceţi prin probleme. Ce facem când trecem prin ispite şi încercări? Priviţi înapoi la viaţa voastră – a făcut El toată diferenţa în vieţile voastre? El o face întotdeauna atunci când Îl cunoaşteţi cu adevărat. Vedeţi, nu e de ajuns să spuneţi: „Da, cred. Am subscris adevărului”. Poţi face lucrul acesta în mod intelectual. Iată aici testul profund: în clipa ta de agonie a apărut El brusc, iar de atunci totul a fost diferit? Trebuie să citez din nou acest imn: 

                                           William Cowper 

Ai cunoscut lucrul acesta? A fost experienţa universală a sfinţilor de-a lungul secolelor. 

În ultimul rând, când priveşti înapoi, poţi să spui că ai fost conştient de lucrarea Lui în tine? Ai fost conştient de faptul că El nu te va lăsa singur? O, ce test minunat! Poate fi unul dureros, dar e un test foarte clar. El nu va îngădui să te îndepărtezi de El. „O, dragoste ce nu mă va lăsa să mă îndepărtez” – ai cunoscut tu aceasta? Ai cunoscut tu presiunea mâinii Sale asupra ta, faptul că El tratează cu tine, manipulându-ţi viaţa? Căci El o face. Aceasta e întreaga învăţătură a Scripturilor. Din nou, aceasta e mărturia universală a sfinţilor din toate timpurile. Când priveşti înapoi, eşti uimit să vezi că El te-a condus şi te-a adus unde eşti, că te-a anticipat, că a manipulat circumstanţele – că tot timpul a fost acolo? Eşti conştient de faptul că El a lucrat în tine „după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea” (Fil. 2:13)? Acestea sunt semne infailibile ale faptului că ne aflăm într-o relaţie adevărată şi corectă cu El. 

Doresc să suplimentez toate acestea cu o altă întrebare înainte de a părăsi problema trecutului: a crescut cunoaşterea ta de Dumnezeu în ultimul an? Ar fi trebuit să crească. Noţiunea potrivit căreia dobândeşti marea ta experienţă atunci când ai luat o decizie pentru Hristos, şi pentru restul vieţii tale încerci să păstrezi aceasta, probabil falimentând, mai degrabă decât având succes, reprezintă o travestire totală a învăţăturii Noului Testament. Isus Hristos este o persoană, şi El e infinit. Apostolul Pavel, atunci când s-a rugat pentru efeseni, a cerut aceasta: „să puteţi pricepe împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă” (Efes. 3:18-19). 

Îl cunoşti tu mai bine decât L-ai cunoscut în urmă cu douăsprezece luni? Este El mai real pentru tine, mai vital? Sunt aceste asigurări care vin de la El tot mai preţioase pentru tine? Spune-mi, prieten drag, eşti mai uimit de El decât ai fost oricând înainte? Eşti uimit de Scripturi? Te bucuri de ele mai mult decât înainte? Eşti fermecat de ele? Îţi dau ele un fior? Ţi se pare tot mai preţioasă cunoaşterea aceasta? Cunoaşterea Lui personală, conştientizarea prezenţei Sale, încrederea ta în El, înţelegerea căii mântuirii – au crescut mereu acestea? Acestea sunt căile prin care descoperim relaţia noastră adevărată cu El. Acestea sunt lucrurile care contează în mod suprem. 

Ne-am uitat la trecut; să trecem acum şi să ne uităm la viitor. Lucrul acesta îl faceţi în mod inevitabil la începutul unui an, nu-i aşa? Şi e important să facem lucrul acesta. Începem un nou an – cum îl vedem? Aş dori să spun din nou că testul vital e acesta: privim fiecare dintre noi viitorul în termenii relaţiei noastre cu El? Nu vreau să spun că nu ne gândim la nimic altceva; tot ce vreau să întreb e: este El factorul dominant aici? Ne uităm la acest viitor necunoscut, ne gândim la toate posibilităţile, dar iată întrebarea – este El central în toate speranţele şi planurile noastre? 

Apostolul Pavel ne arată în Epistola către Romani perspectiva corectă. Iată, spune el, cum trebuie să privească un creştin la viitor: 

„… ştiţi în ce împrejurări ne aflăm: este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut. Noaptea aproape a trecut, se apropie ziua. Să ne dezbrăcăm, dar, de faptele întunericului, şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să trăim frumos, ca în timpul zilei, nu în chefuri şi în beţii; nu în curvii şi în fapte de ruşine; nu în certuri şi în pizmă; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos, şi nu purtaţi grijă de firea pământească, ca să-i treziţi poftele.” (13:11-14) 

Aşadar, când ne uităm la viitor, o facem în mod esenţial în termenii Lui? 

Daţi-mi voie să o spun prin alte câteva întrebări. Care e cea mai mare dorinţă a ta, când te gândeşti la viitor? Cu toţii avem dorinţe, cu toţii avem vise, sunt lucruri care ne-ar place să ni se întâmple, şi ne gândim, când privim la viitor, ce ne rezervă acesta? E în regulă, dar întreb: ce anume îţi doreşti? Care e cea mai mare dorinţă a ta? Acesta e testul vital, iar răspunsul creştin la testul acesta e: este dorinţa de a-L cunoaşte mai bine. „Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus tot ce am făcut”. Veniţi şi-L ascultaţi; veniţi şi uitaţi-vă la El. Femeia din Samaria doreşte să cunoască tot mai multe despre El, aşa că uită de găleată, o lasă deoparte, şi se duce înapoi să-i cheme pe oameni! 

Gândiţi-vă la Maria din Betania şezând la picioarele Lui: 

Să ascult glasul Mirelui meu. 

                                            Charles Wesley („O, dragoste divină, ce dulce eşti”) 

Spune-mi, poţi spune cu onestitate, acum când stai în faţa acestui an nou, că cea mai mare dorinţă a ta este să-L cunoşti pe El, din cauza a ceea ce ai cunoscut deja despre El? La fel ca apostolul Pavel, poţi tu să spui că cea mai mare dorinţă din viaţa ta este „să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui; ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi” (Fil. 3:10-11)? 

Spune-mi, prietene drag, este aceasta dorinţa ta supremă, mai presus de orice altceva? Ai tu dorinţa de a-L sluji cu adevărat şi a-I fi pe plac în tot ce faci? 

Mai spune-mi un lucru – deasupra tuturor, în anul care va veni, doreşti tu să vezi succesul Împărăţiei Lui? Ne uităm la lumea noastră, ne uităm la ţara noastră, şi e corect şi potrivit să ne dorim îmbunătăţirea şi prosperitatea economică. Căutăm sănătate, putere, fericire, bogăţie – nu critic niciuna dintre aceste dorinţe, dar vă întreb: dincolo de toate acestea şi deasupra lor, mai tânjim noi după trezire, reformare, ca adevărul Lui să fie manifestat cu putere, ca păcatul să fie mustrat, ca bărbaţii şi femeile să fie convertiţi, căzând la picioarele Lui şi părăsind răul? Dorim noi să vedem ţara aceasta înnoită din punct de vedere spiritual pentru slava Lui? Suntem noi îndureraţi de blasfemia vremii în care trăim, şi tânjim noi, dincolo de prosperitatea ţării, să vedem prosperitatea Împărăţiei Dumnezeului nostru şi a Hristosului nostru? Acesta e inevitabil răspunsul tuturor celor care se află într-o relaţie adevărată şi vie cu El. 

Şi apoi doresc să vă pun o altă întrebare – e una evidentă, nu-i aşa? Cum dăm noi faţă cu posibilităţile nevăzute? Ce ne rezervă anul acesta? Cine ştie? Dar întrebarea este: te temi tu de viitor? Te temi să dai faţă cu el? Eşti tu îngrijorat cu privire la el? Este pentru tine viitorul plin de o teroare de care te îngrozeşti, astfel încât încerci să te bucuri de clipa prezentă? Lucrul acesta e unul vital. 

În punctul acesta trebuie să facem o distincţie crucială. Există două modalităţi de a privi la viitor. Există o modalitate greşită, una morbidă, pe care a condamnat-o Domnul nostru în Predica de pe Munte:

„De aceea vă spun: Nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca sau ce veţi bea; nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decât hrana, şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea? … Aşa că, dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba de pe câmp, care astăzi este, dar mâine va fi aruncată în cuptor, nu vă va îmbrăca El cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? Nu vă îngrijoraţi, dar, zicând: „Ce vom mânca?” Sau: „Ce vom bea?” Sau: „Cu ce ne vom îmbrăca?” Fiindcă toate aceste lucruri Neamurile le caută. Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra. Nu vă îngrijoraţi, dar, de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei.” (Matei 6:25, 30-34) 

Acum, oamenii interpretează uneori greşit aceasta, spunând că creştinismul ne zice: „Nu priviţi niciodată la viitor – nu vă gândiţi la posibilităţile lui – trăiţi pur şi simplu pentru ziua de azi”. Dar aceasta reprezintă o înţelegere greşită a învăţăturii acesteia. Domnul nostru spune că nu ar trebui să fim victimele unei îngrijorări şi temeri morbide; nu ar trebui să ne îngrijorăm cu privire la viitor. Dar aceasta nu înseamnă că nu ar trebui să nu ne gândim deloc la el. Ei bine, atunci care e modalitatea corectă de a da faţă cu viitorul? E calea apostolului Pavel. El priveşte la viitor şi spune: 

„Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.” (Rom. 8:38-39) 

Aceasta e calea corectă, şi e foarte important să facem aşa. Creştinii nu se tem să privească în faţă viitorul. Creştinul priveşte la el şi vede toate posibilităţile cele mai rele, dar apoi le biruieşte pe toate în Hristos Isus.  Acesta e răspunsul creştin. 

Suntem în fiecare aspect cu totul altfel decât lumea. Noi privim viitorul în faţă, şi o facem cu onestitate. E corect să facem aşa. Peste un an, dacă vom fi în viaţă, vom fi cu un an mai bătrâni. Aşa că trebuie să dăm faţă cu acestea – să ne reamintim de boală, de decădere în facultăţile noastre, de toate lucrurile care vor veni peste noi, şi, în cele din urmă, de moarte. 

Ţine, aşadar, de esenţa creştinismului să dăm faţă cu lucrurile acestea. Noi nu spunem pur şi simplu: „Nu te gândi la ele – oricum vor veni prea curând”. Aceasta e calea lumii! Bărbaţii şi femeile creştini se uită la ele, dar sunt în stare să trateze cu ele şi să fie mai mult decât biruitori prin Cel care i-a iubit. Aceasta e calea. Aplicaţi-o, aşadar, în detaliu. Uitaţi-vă la viitorul imediat – nu ştim ce va veni. Se poate să avem un an de mari fericiri şi bucurii; sau poate vom avea parte de dezamăgiri şi tristeţi. Se poate să avem parte de o sănătate deplină; sau o putem pierde. Putem experimenta pierderi; sau putem avea succes. Pot veni accidente, sau durere şi doliu. Dragi prieteni, ne aflăm în mijlocul vieţii, şi în mijlocul vieţii ne aflăm în mijlocul morţii. „Schimbare şi decădere pretutindeni unde privesc”. 

Dar iată întrebarea: după ce ne-am uitat la toate aceste posibilităţi, aceste certitudini, cum reacţionăm în faţa lor? Şi în punctul acesta intră în scenă Domnul nostru. Te bazezi pe El? Ştii tu că promisiunile Lui sunt sigure? Ştii tu că El va fi întotdeauna suficient, că nu te va lăsa niciodată? Aceasta e întrebarea. În felul acesta a privit apostolul viitorul; în felul acesta l-au privit primii creştini; în felul acesta l-au privit creştinii de-a lungul secolelor. Creştinul este cel mai mare realist din lume. Creştinii îşi pot permite să dea faţă cu temerile şi problemele lor, şi ei au credinţă când dau faţă cu ele. Lumea e cea care încearcă să uite de problemele ei prin distracţie, alcool sau droguri, prin jocuri sau evazionism. 

Creştinii pot da faţă cu viitorul, deoarece Îl cunosc pe El; ei s-au întâlnit cu omul acesta. „Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus tot ce am făcut; nu cumva este acesta Hristosul?” Creştinii s-au întâlnit cu El, şi spun: „Acesta poate face totul pentru mine. Nu contează ce ar veni asupra mea. Sunt pregătit pentru orice lucru, deoarece El este Domnul universului, Domnul istoriei, cel care-mi controlează destinul. Chiar dacă aş fi dus ca un miel la tăiere, ştiu că nimic nu mă va putea despărţi de dragostea lui Dumnezeu care este în Hristos Isus, Domnul nostru”. Acesta e testul creştinului. Charles Wesley se uită la Domnul, şi iată ce spune: 

Vindecarea inimii mele frânte… 

Este El toate acestea pentru tine? A fost El asta pentru tine? Când priveşti la viitorul necunoscut, ştii tu că El va fi medicament pentru inima ta frântă? 

A fost El toate acestea pentru tine? Ştii tu că El va fi toate acestea? 

                                                 Charles Wesley („Tu, sursă ascunsă a odihnei calme”)

A fost El asta pentru tine? Este El toate acestea pentru tine acum? Ştii tu că va fi El aşa pentru tine întotdeauna, astfel încât, orice ar veni, va fi bine pentru sufletul tău? Şi, în cele din urmă, când te uiţi la faţa hidoasă a morţii, poţi tu zâmbi şi spune: „Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?” (1 Cor. 15:55)? Ei bine, asta e, prietene: ce înseamnă El pentru tine? Poţi tu să spui cu onestitate: 

Am găsit, găsesc, şi ştiu că întotdeauna voi găsi aceasta în El, căci Isus Hristos este „acelaşi ieri şi azi şi în veci!”