Big_pt_site
Torța mărturiei face parte din lista cărților recomandate de Leonard Ravenhill. Postăm aici câteva fragmente de la finalul acestei cărți pentru o mai bună informare cu privire la mesajul ei:

Cea mai mare parte a slujirii creștine din aceste zile este condiționată de o acceptare în mare măsură necontestată a creștinismului organizat ca fiind biserica. Biserica este privită ca un câmp de evanghelizare în care Evanghelia trebuie propovăduită și care trebuie revitalizat prin sosirea unei treziri. Înființarea bisericilor potrivit Cuvântului preocupă foarte puțin, iar efortul de a promova trezirea îi ia locul. În felul acesta, predicarea răscumpărării devine un scop în sine și întregul mesaj al Evangheliei care privește nu numai mântuirea individului, ci și relația acestuia în biserică cu tot ceea ce determină ea, este lăsat pe jumătate proclamat. Nu suntem înșelați să credem că predicarea mântuirii personale nu mai este necesară doar pentru că viețile înfrânte și lipsite de putere spirituală ale bărbaților și femeilor de pretutindeni din jurul nostru adesea pretind o etichetă „creștină”, însă existența unui creștinism organizat înfrânt și lipsit de putere spirituală ne-a amăgit cumplit făcându-ne să credem că predicarea bisericii nu mai este necesară. 

Ar fi greu de explicat în termeni care să satisfacă un om neregenerat modul în care copiii lui Dumnezeu se recunosc unul pe altul, dar oamenii regenerați știu cum se recunosc unii pe alții copiii lui Dumnezeu, pentru că mărturia Duhului este o călăuză de încredere. Judecata omenească poate întuneca acea mărturie și s-ar putea să se facă greșeli, dar atâta vreme cât mărturia Duhului este călăuza, chestiunea părtășiei nu va fi niciodată o problemă. Dificultatea apare atunci când este stabilit un anumit test care să satisfacă mintea omului ca fiind o calificare pentru părtășie, ocolind mărturia Duhului. 

Mărturia bisericii este pozitivă, nu doar reacționară. Fără îndoială, rămâne un element de reacție, exact în aceeași măsură în care neprihănirea lui Hristos reacționează corect împotriva lipsei de evlavie a lumii, însă biserica separată din 2 Tim. 2:22 este în primul rând o mărturie pentru adevăr, nu o mărturie împotriva erorii. Este o mărturie pentru adevărul că toți cei care sunt născuți din Duhul în familia lui Hristos sunt una și trebuie să crească și să mărturisească împreună în părtășia bisericii unde Domnul locuiește în mijlocul lor. Biserica se întâlnește bazată pe acest temei pozitiv, fără să-i adauge ceva, fără să-i îndepărteze ceva. Dar impune sacrificiu. Înseamnă luarea crucii, crucea înțelegerii greșite, a rușinii, de a fi numit „separatist”. Însă orice mișcare spirituală a început cu sacrificiu. Aceasta este o altă lecție a istoriei. 

Adevărata biserică este scena unei lupte continue, spirituale pentru existență. „Dreptarul învățăturilor sănătoase, pe care le-ai auzit de la mine, ține-l”, îl îndeamnă Pavel pe Timotei (2 Tim.1:13). Dacă nu ne ținem strâns de părtășia bisericii, va aluneca din strânsoarea noastră. Dintre toate lucrurile, ea este cel mai puternic atacată. Este ispitită de sectarism să-și limiteze creșterea la o anumită accentuare a adevărului creștin. Când cedează în fața uneia dintre aceste ispite, urmează decăderea, pentru că progresul a fost limitat, și când a ajuns la capătul progresului său posibil, trebuie să dispară ca putere spirituală. Aceasta este imaginea pe care o portretizează istoria așa de elocvent, imaginea puterii spirituale urmată de decădere, dar din orice scenă de decădere, Dumnezeu Își cheamă afară rămășița. Denominațiile de astăzi sunt adesea bisericile de ieri. Fiecare dintre ele a purtat torța mărturiei până într-un punct, apoi s-a abătut de la cale pentru a se odihni mulțumită cu ceea ce a realizat. Dar torța a fost preluată de alții, și va fi purtată mai departe până când Domnul Însuși va veni. Așadar, biserica nu cunoaște nicio continuitate organizațională. Continuitatea ei stă în viața spirituală a oamenilor lui Dumnezeu, oriunde aceasta are oportunitatea de a se manifesta prin adunarea lor laolaltă în Numele Lui. 

Este ordinea lui Dumnezeu astăzi la fel de mult cum a fost și în vremurile nou-testamentare ca oamenii Lui să se adune doar pe baza relației lor cu El, dar am face bine să privim puțin mai îndeaproape la unele dintre ispitele implicate dacă e să ni se permită și mai departe să purtăm torța mărturiei. În multele exemple citate despre lucrarea lui Dumnezeu, se poate observa cât de adesea unul sau doi oameni înzestrați au jucat un rol deosebit de proeminent. Așa a fost rânduit de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu lucrează prin oamenii Lui potrivit darurilor pe care li le dă. Totuși, fiecare mișcare spirituală este mai mare decât orice om. E ușor să înțelegem lucrul acesta când privim retrospectiv, dar nu e totdeauna la fel de ușor în realitate, când oamenii trăiesc așa de mult prin vedere în timp ce declară solemn că trăiesc doar prin credință. Este mult mai ușor să ne adunăm în jurul unui om decât în jurul Domnului, iar biserica va avea totdeauna de înfruntat această ispită atunci când Domnul găsește un vas destoinic în mod deosebit pentru folosul Lui. Lumea și religia organizată vor fi totdeauna gata să-i ajute, să-i numească urmași ai unui Priscilian, sau ai unui Wycliffe, sau a unui Haldane, oricum, dar nu urmași ai lui Hristos. Acesta a fost pericolul în fața căruia adunarea din Corint aproape că cedase atunci când Pavel le-a scris prima sa epistolă. 

Adunarea fundamentată pe temeiul sigur al Scripturii înfruntă un pericol foarte subtil, pericolul nu de a accepta de bunăvoie o poziție denominațională sau sectară, ci de se lăsa dusă în așa ceva. „Exclusivismul”, între cei care sunt cu adevărat copii ai lui Dumnezeu, este un cuvânt odios. Adunarea este separată de organizații lumești și ecleziastice nu pentru a fi exclusivă, ci pentru a fi inclusivă, fiindcă numai în afara taberei denominaționalismului și sectarismului se poate menține urarea de bun-venit pentru toți cei care sunt regenerați, indiferent de trecutul lor religios. 

De-a lungul secolelor, oamenii lui Dumnezeu care au căutat părtășie numai în jurul lui Hristos s-au luptat pentru anonimat. În mod consecvent, au negat numele unui om sau altă etichetă care le‑a fost dată, dorind să fie cunoscuți doar ca creștini, sau frați, sau după un astfel de nume simplu care își poate găsi justificarea în Scriptură. Întotdeauna a fost o bătălie pierdută, iar pentru unii s-ar putea să pară neimportantă, însă atunci când un grup de credincioși a fost dispus să accepte un nume, a acceptat de asemenea și limitările care au venit împreună cu el. Lupta pentru anonimat nu este un factor nesemnificativ în lupta bisericii pentru existența sa. 

Viața spirituală, acolo unde este singura bază a părtășiei bisericii, nu este nepreocupată de chestiuni doctrinare. Din contră, e preocupată în mod vital, și întotdeauna preocupată, astfel că doctrina nu este ceva învățat dintr-un manual și cu care termini repede, ci o intrare progresivă în mai mult și mai mult din plinătatea Cuvântului Adevărului. Biblia începe cu experiența, și de acolo merge mai departe la o înțelegere mai deplină. Experiența dinamică a unirii cu Hristos nu poate decât să determine atitudinea noastră față de El. Ce om, care a fost cu adevărat regenerat, poate crede că Domnul Isus Hristos a fost doar o ființă umană failibilă? Cei care aparțin familiei lui Dumnezeu vor dezvolta o doctrină care Îl onorează pe El. Istoria ne învață că doar dogma nu poate proteja niciodată viața spirituală a bisericii, dar viața Duhului este în sine cea mai sigură protecție a doctrinei sănătoase. 

Principiul părtășiei, de pildă, în familia lui Dumnezeu unde toți credincioșii sunt preoți, exclude imediat acceptarea unei distincții între clerici și laici și adoptarea unei forme episcopale de guvernare. Oriunde oamenii sunt dispuși să asculte implicațiile principiilor spirituale așa cum se găsesc ele în Cuvântul lui Dumnezeu, vor descoperi că ordinea în adunare nu lasă multe de stabilit prin alegere omenească, și nu permite nici aplicarea unei forme reci, mecanice. Dezvoltarea sistemelor foarte organizate ale creștinismului denominațional, așa cum le cunoaștem noi astăzi, nu are niciun motiv spiritual valabil și nu a slujit decât la păstrarea „Bisericilor” care, de altfel, ar putea să nu mai existe deloc de vreme ce viața Duhului s-a depărtat de ele. 

Viața spirituală și ordinea scripturală a bisericii merg împreună. Ordinea este urmarea vieții, dar este de asemenea adevărat și inversul, că continuitatea vieții depinde de ordine. Toți credincioșii sunt preoți și toți sunt martori. Adunarea nu recunoaște niciun membru al părtășiei ei ca fiind non-participant. Adunarea este punctul focal al slujirii și responsabilității creștine. Ordinea ei trebuie să încurajeze curgerea constantă a vieții spirituale, altfel, ordinea în sine va fi distrusă. Nici nu-i poate atrage în părtășia ei pe cei neregenerați. Viața și lucrarea adunării nu pot oferi o momeală trainică pentru cei neconvertiți, pentru că părtășia, închinarea, mijlocirea sunt lucruri străine de viața acestei lumi. 

În unele țări de astăzi există o mare preocupare printre marile grupuri creștine de a face ca biserica să fie populară. Este adusă în joc orice schemă imaginabilă pentru a atrage oameni în Biserică. S-a uitat faptul că adevărata biserică nu poate fi niciodată atrăgătoare pentru lume, și că niciodată nu a fost menită să fie așa. E ceva complet dincolo de înțelegerea lumii. Oamenii sunt aduși în biserică prin mărturia copiilor Domnului care formează biserica. Când viața lui Hristos este exprimată printr-o ordine spirituală, credincioșii vor menține o mărturie eficientă din punct de vedere spiritual. Alții vor fi regenerați și vor fi adăugați bisericii nu pentru că ei, ca oameni lumești, au fost atrași de ea, ci pentru că au fost supuși unei schimbări divine care-i face în stare să intre în viață la un nivel mai înalt. Misiunea bisericii nu este de a se ajusta lumii, ci de a vedea oameni schimbați astfel încât ei să se ajusteze bisericii. 

Biserica Noului Testament nu este doar o teorie. Este o realitate a acestui secol al XX-lea așa cum a fost și a primului secol. Principiile Cuvântului neschimbător al lui Dumnezeu, după ce au fost demonstrate și testate timp de aproape 2000 de ani, s-au dovedit a fi aplicabile fiecărui veac și fiecărei circumstanțe. Biserica cu autoritate, sfântă, mărturisitoare, invincibilă a continuat și va continua, nu în spectacol și paradă exterioară, ci oriunde Domnul a găsit un popor gata să se adune în jurul Lui în supunere și ascultare. Este o biserică ce e în mod indisolubil una, legată prin legăturile Duhului. În mijlocul conflictelor și tragediilor cumplite ale așa-zisei istorii a Bisericii, viața mișcării spirituale a bisericii a continuat să curgă de-a lungul veacurilor. Unitatea splendidă a unei rase cerești, ce trăiește o viață cerească transmisă din generație spirituală în generație spirituală nu a fost niciodată frântă. Ei încă sunt străini și călători pe pământ, purtând ocara lui Hristos în afara taberii, mergând „spre țintă, pentru premiul chemării cerești a lui Dumnezeu în Hristos Isus”. Ei se adună în jurul lui Hristos, Capul lor, având Cuvântul Lui drept călăuză, purtând torța mărturiei.