Big_editorial56 Un scriitor filosof, însă adânc spiritual, a atras atenţia asupra faptului că expresiile atât de des întrebuinţate pentru a indica experienţa cunoscută sub numele de „umplere cu Duhul” au tendinţa să transmită o impresie greşită şi că le putem aplica cu greu minţii fără să ne gândim la ceva ce are o formă materială şi, de aceea, sunt predispuse la a fi „umplute” în sensul material al cuvântului. În mod repetat, acţiunilor Duhului Sfânt, îi sunt atribuite un caracter pământesc, devenind tangibile şi perceptibile. De vreme ce aceste acţiuni sunt spirituale în cel mai înalt sens, asemenea concepţii trebuie să fie greşite.

Din această înţelegere greşită se nasc acele apeluri des auzite adresate lui Dumnezeu pentru a distribui o forţă care este descrisă în mod vag ca „putere”, şi care ar putea fi râvnită din aceleaşi motive ca cele care l-au determinat pe Simon să ofere apostolilor bani pentru a o avea. Darurile Duhului sunt mult mai intens dorite de către unii decât roadele Duhului şi este foarte posibil să avem o cantitate mare din primele şi o măsură foarte mică din ultimele. Nu ne putem dori o ilustraţie mai izbitoare a acestui adevăr ca aceea care se află în scrisorile către Corinteni.

Capitolul 12 din prima epistolă vorbeşte despre darurile spirituale pe care le aveau corintenii, dar capitolul 13 continuă şi spune că dacă aceste daruri nu sunt exercitate în dragoste sau, altfel spus, în harul (roada) Duhului Sfânt, nu valorează nimic pentru Dumnezeu şi nu-I dau nici un fel de bucurie sau satisfacţie. Chiar dacă flămândul este hrănit, chiar dacă nevoile săracilor sunt împlinite, chiar dacă intelectul omului este satisfăcut, inima lui Dumnezeu nu găseşte nici o plăcere dacă dragostea lipseşte. Un om cu multe daruri poate fi orice altceva, dar nu un om care gândeşte spiritual, iar un om care gândeşte spiritual poate fi foarte mult îndepărtat de „un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine.” Primul are multe daruri, dar puţin har, iar celălalt mult har, dar puţine daruri. Nu ar trebui oare să râvnim la fel de mult atât darurile, cât şi din harurile (roadele) care ne fac folositori Stăpânului? Faptul că natura este stăpânită în întregime de Duhul este evidenţiat de o gândire purificată, de un duh iubitor, blând şi smerit, de înclinaţii sfinţite, într-un cuvânt, de chipul şi gândul lui Isus.

Nimic nu a lucrat mai dezastruos în ultimii ani ca tendinţa de a subestima şi chiar de a ignora importanţa roadelor (harurilor) Duhului. Rezultatul a constat în neînţelegeri între lucrătorii creştini, frecuşuri şi controverse acasă şi pretutindeni, şi o lipsă tristă de îndelungă răbdare şi de bunătate. Efectele dezastruoase nu s-au oprit aici. Lucrarea lui Dumnezeu a fost împiedicată, duşmanii crucii s-au bucurat, iar stindardul sfinţeniei, în loc să fluture în vânt, a fost târât în ţărână.

Plinătatea Duhului a fost socotită un lucru esenţial pentru slujirea publică, dar nu era considerată esenţială pentru relaţiile de acasă unde avem nevoie mai mult decât oriunde altundeva de răbdarea, mireasma plăcută şi blândeţea lui Isus. Cine are mai multă nevoie de duhul lipsit de egoism al lui Isus decât negustorul care este înconjurat de oameni care încearcă mereu să profite de alţii şi cărora nu le pasă deloc de nenorocirea care vine peste ceilalţi atâta timp cât ei se îmbogăţesc? Ar trebui, atunci, să căutăm să fim plini de Duhul nu pentru a deveni o baterie de putere spirituală care să fixeze adevărul asupra multor suflete, ci ca să putem iubi şi îndura, să putem sluji şi suferi acolo unde Dumnezeu ne aşează, amintindu ne că a face voia Lui este infinit mai înălţător decât a câştiga sute de suflete.

În camerele de la American Tract Society (Societatea Americană de Broşuri) din New York există două obiecte foarte interesante. Unul este un cadru neimpresionant din lemn brut înalt de câteva zeci de centimetri, legat cu cleme şi cu balamale în aşa fel încât să poată fi dezasamblat şi ţinut în mână. Acesta era amvonul lui Whitefield atunci când călătorea şi pe care l-a folosit când predica miilor de oameni în aer liber, în ţinuturile mlăştinoase ale Angliei, fiindu-i interzis accesul în biserici. [Când îl veţi vedea] vă veţi gândi la acest apostol modern, ridicat pe mica platformă, cu gloata de oameni flămânzi împrejurul lui sau alergând dintr-un câmp în altul, purtându-şi Biblia în mână, tot timpul în mişcare, muncind cu o energie herculeană, şi cu o forţă ca aceea a unui gigant. Acolo, în acel amvon primitiv, se află simbolul a tot ce este activ şi înflăcărat în zelul creştin neînfricat. Celălalt obiect, aflat pe mica platformă pe care predicatorul obişnuia să stea, este un scaun – un scaun ţărănesc neatrăgător, cu spătarul drept şi cu braţe; neprelucrat, simplu, căptuşit cu un material subţire, nelăcuit şi rigid. Era scaunul lui Elizabeth Wallbridge, „fiica lăptarului”, pe care stătea şi tuşea, şi şoptea şi pe care l-a părăsit pentru o canapea doar în ultimele ei ceasuri, atunci când era pe moarte. Avem de-a face din nou cu un amvon; el este simbolul unei vieţi, tăcute şi monotone, a unei vieţi grele în suferinţă. Fiecare cuvânt pe care l-a rostit acea femeie invalidă – fiecare noapte pe care a îndurat-o cu răbdare – era o predică a Evangheliei. Viaţa acelei slujitoare a lui Dumnezeu a predicat milioanelor de suflete bogăţiile slavei şi harului lui Hristos. Care dintre aceste două amvoane este mai onorabil numai Dumnezeu ştie, Cel care, fără îndoială, le-a acceptat şi le-a sfinţit pe amândouă.

Este o lege a dinamicii ca două obiecte să nu ocupe acelaşi loc în acelaşi timp, şi dacă suntem ignoranţi cu privire la crucificarea vieţii sinelui ca experienţă trăită, nu putem fi umpluţi de Duhul Sfânt. „Dacă inima ta,” spune Arndt în lucrarea sa True Christianity (Adevăratul creştinism), „este plină de lume, nu va exista loc pentru venirea Duhului Sfânt; pentru că acolo unde este una nu poate fi cealaltă.” Dacă, din contră, ne-am însuşit lucrările Mântuitorului ca Distrugător al lucrărilor diavolului, şi dacă am revendicat în întregime beneficiile morţii Sale şi ale vieţii Sale de înviere, ce altceva Îl împiedică pe Duhul Sfânt de a stăpâni fiinţa noastră în totalitate şi în mod continuu, dacă nu necredinţa noastră? Orice dorinţă care nu este de la Dumnezeu stă ca o barieră în faţa intrării Celui Sfânt pentru a prelua controlul suprem al fiinţei noastre. Haideţi să recunoaştem clar acest lucru. Orice dorinţă nesfinţită constituie o poziţie de rezistenţă faţă de Duhul Sfânt. Dar când viaţa naturală este sfinţită, dominaţia lui Satan este cu adevărat răsturnată şi se deschide calea pentru intrarea triumfătoare a Duhului. Prezenţa Lui este acum un rezultat invariabil şi El nu ar aştepta niciodată, nici măcar un ceas pentru a umple templul trupului nostru cu slava Sa dacă nu ar exista împotrivirea adusă de natura noastră nesfinţită. El stă la uşă si bate şi, atunci când duşmanii Lui şi ai noştri sunt aruncaţi afară, El va putea spune într un sens mai deplin decât înainte: „Porţi, ridicaţi-vă capetele, ca să intre Împăratul slavei!” Şi haideţi să ne amintim că Duhul Sfânt este Acela care Îşi pregăteşte locuinţa. El dă prima şi ultima lovitură în această luptă pentru stăpânirea oamenilor răscumpăraţi. El este Cel care transformă Babilonul care înseamnă confuzie, în Salem, care înseamnă pace. Şi, intrând în locuinţa purificată şi liniştită a fiinţei noastre, El spune: „Aceasta este locul Meu de odihnă pe vecie; voi locui în el pentru că l-am dorit.”

Haideţi să ne bucurăm de venirea Lui cu profundă recunoştinţă şi să ne obişnuim să recunoaştem în mod constant prezenţa Sa, într o linişte sufletească sfântă. Ce Îl poate dezonora mai mult decât ca noi să ne îndoim de sosirea Lui în noi şi să punem sub semnul întrebării rămânerea Sa în noi atunci când toate aceste condiţii sunt îndeplinite? El nu vine pentru a ne fi Slujitor, ci Stăpân; nu pentru a fi la dispoziţia noastră, ci aşteptându-Se ca noi să fim tot timpul la dispoziţia Lui.

El nu vine pentru a ne face rezervoare de apă vie, ci doar apeducte. Noi nu suntem ca o baterie încărcată, ci precum cablul telegrafic de-a lungul căruia fulgerul poate trece oricând. „Dumnezeu nu mi-a dat un cufăr cu aur poetic”, i-a spus Frances Ridley Havergal unei doamne care credea că poate scrie poezii „la comandă.” „El păstrează aurul şi îmi dă câte o bucată doar atunci când vrea El şi doar cât vrea El. Sunt ca un copil mic care, atunci când scrie o scrisoare, se uită în sus şi spune: «Ce trebuie să mai scriu?» Astfel, suntem aduşi la o dependenţă de Dumnezeu clipă de clipă, socotind eul eclipsat, înaintea oricărui act de închinare sau de slujire, şi ni se aminteşte adevărul că «Nu pot face nimic de la mine».” În felul acesta devenim, după cum a spus Rutherford, „datori vânduţi harului Său,” sau, după cum ar trebui să spunem noi, „datori Lui până peste cap.”

În aceste condiţii, roada Duhului va apărea cu siguranţă, deoarece fructul are natura pomului care l-a produs, iar Duhul care locuieşte înlăuntru produce ceva ce este asemenea Lui în viaţa pe care o locuieşte. Lucrările firii pământeşti sunt numeroase, dar roada Duhului este una.

„Dacă dăm puţin frâu liber imaginaţiei, putem vedea ce înţelege apostolul prin această roadă a Duhului indivizibilă. Aceste nouă trăsături menţionate sunt calităţile roadei. Avem în faţa noastră fructul – Dragostea este miezul, chiar inima fructului; Bucuria este sucul; Pacea este pulpa fructului; Îndelunga răbdare este codiţa de care atârnă; Bunătatea este mireasma; Facerea de bine sau milostenia este gustul; şi Credinţa, sau mai degrabă Credincioşia sau corectitudinea, este forma fructului; Blândeţea este coaja; Înfrânarea poftelor – natura morală echilibrată în întregime – poate fi culoarea fructului. Roada Duhului este o dezvoltare frumoasă care îmbină toate aceste calităţi; nu le găsim separat. Dacă nu este bucurie, nu mai avem suc, iar fructul devine uscat şi veşted; dacă nu există dragoste, fructul nu are miez şi în curând va fi mâncat de viermi. Şi, la fel, nici pe celelalte nu le putem separa. Aceasta înseamnă că, atunci când primim Duhul în inimile noastre, primim germenele acestui fruct. Duhul este rădăcina sau principiul pe care creşte fructul şi acesta creşte fără ca noi să depunem vreun efort în acest sens. El devine al nostru doar primindu-l prin credinţă.”

Deci, condiţiile pentru a fi „umplut cu Duhul” sunt:

În primul rând, o convingere de nezdruncinat că acesta este un drept al nostru inalienabil pe care îl primim la naştere, şi o hotărâre de a nu-l mai dispreţui. În al doilea rând, fiind neliniştiţi, fără putere şi neconsolaţi până când Duhul nu vine în templul Său, trebuie să începem să tânjim după plinătatea lui Dumnezeu aşa cum cerbul tânjeşte după izvoarele de apă. În al treilea rând, aici ca şi pretutindeni, moartea este poarta vieţii. Despre untdelemnul sfânt de ungere este scris: „Să nu se ungă cu el trupul (carnea) nici unui om”. Duhul Sfânt nu va umple o natură lipsită de sfinţenie. Firea pământească (carnea) este potrivnicul Lui permanent, şi dacă El vine să locuiască în noi, nu vine ca să Se împace cu duşmanul Lui, ci ca să-l nimicească în totalitate. În al patrulea rând, Duhul Sfânt Se uneşte cu aptitudinile purificate şi cu energiile sfinţite ale naturii noastre şi le foloseşte pentru gloria Lui proporţional cu credinţa şi credincioşia noastră.