Acesta este un mesaj format din 4 părţi. Editorialul prezent cuprinde prima parte, iar urmatoarele 3, vor apărea în curând
Întreaga învăţătură a Sfintei Scripturi aşează întruparea în centrul metodelor lui Dumnezeu pentru rasa păcătoasă.
Toate lucrurile au mers către întrupare până în momentul împlinirii ei, găsind atunci satisfacţie şi explicaţie. Mesajele profeţilor şi cântările psalmiştilor vibrau de mai multă sau mai puţină siguranţă faţă de muzica finală care anunţa venirea lui Cristos. Toate rezultatele acestor mesaje parţiale şi luate din trecut au condus către Întrupare.
La fel de adevărat este că din acea Întrupare au început toate mişcările ulterioare şi au depins de ea pentru o direcţie şi o dinamică. Toate relatările Evangheliei vorbesc despre venirea lui Cristos, despre misiunea şi mesajul Lui. Toate epistolele Noului Testament tratează subiectul întrupării, doctrinele şi datoriile ei corelate. Denumirea ultimei cărţi a Bibliei este „Dezvăluirea lui Isus Cristos”.
Nu numai că mesajele reale au fost unite în această Bibliotecă Divină, dar toate rezultatele care provin din ele sunt de fapt rezultate ce provin din această venire a lui Cristos. De aceea este cu siguranţă important să înţelegem scopurile ei în economia lui Dumnezeu.
În Noul Testament găsim o afirmaţie cu patru laturi referitoare la scop:
I. scopul de a-L revela pe Tatăl,
II. scopul de a osândi păcatul,
III. scopul de a nimici lucrările diavolului şi
IV. scopul de a pregăti a doua venire.
Cristos a fost în conflict cu tot ceea ce era contrar scopurilor lui Dumnezeu în viaţa individuală, socială, naţională şi rasială. Există un sens în care atunci când spunem acest lucru, afirmăm deja întregul înţeles al venirii Lui. Descoperirea Tatălui de către El a fost îndreptată către acest sfârşit; osândirea păcatului de către El a fost o parte a acestui proces şi cea de-a doua venire a Lui va fi pentru înfrângerea deplină şi finală a tuturor lucrărilor diavolului.
I. Pentru a-L revela pe Tatăl
„Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:18).
„Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” (Ioan 14:9). Aceasta este însăşi declaraţia lui Cristos în această privinţă şi este caracterizată prin simplitate şi splendoare. Printre toate lucrurile pe care Isus le-a spus în privinţa relaţiei Sale cu Tatăl, nici una nu este mai explicită, mai cuprinzătoare şi mai completă decât aceasta.
Se scurgeau ultimele ore ale lui Isus cu ucenicii Săi. El le vorbea şi, de patru ori la rând, ei l-au întrerupt. Filip a spus: „Doamne, arată-ne pe Tatăl şi ne este de ajuns”. Intervenţia lui Filip se datora în primul rând unei convingeri în privinţa relaţiei lui Cristos cu Tatăl. Fusese atât de mult timp cu Isus încât s-a familiarizat în unele aspecte cu linia Lui de gândire. Cel mai probabil, Filip cerea ca lui şi micului grup de ucenici să li se întâmple lucruri minunate ca acelea despre care citiseră în trecutul istoriei poporului lor, ca atunci când bătrânii au urcat pe munte şi L-au văzut pe Dumnezeu, sau când profetul L-a văzut pe Domnul stând pe un scaun de domnie foarte înalt şi mantia Lui umplea templul, sau când Ezechiel L-a văzut pe Dumnezeu în foc şi roţi, în maiestate şi slavă.
Nu pot citi răspunsul lui Isus la această cerere fără să simt o deviere de la scopul Său şi de la limbajul Său uimitor şi o coborâre la limbajul obişnuit dintre prieteni, apoi, uitându-se la Filip care vorbea, deşi cunoştea prea puţin marea durere a inimii umane, marea foame a sufletului uman, – a spus: „De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl”. Această afirmaţie a fost dovedită în scurgerea veacurilor.
Prin urmare, vom analiza mai întâi ceea ce această revelaţie a lui Dumnezeu a însemnat pentru rasa umană şi, în al doilea rând, ce a însemnat pentru individ.
În primul rând, care era concepţia rasei umane despre Dumnezeu înainte de venirea lui Cristos? Luând în considerare gândul iudaic despre Dumnezeu, daţi-mi voie să exprim întregul adevăr aşa cum îl văd eu, într-o afirmaţie explicită. Înaintea Întrupării a existat o înţelegere intelectuală crescândă a adevărului privitor la Dumnezeu, însoţită de un rezultat moral care se micşora. Este imposibil să studiezi Vechiul Testament fără să vezi că treptat, o lumină tot mai clară se ridica deasupra ceţei în privinţa lui Dumnezeu: realitatea unităţii lui Dumnezeu, realitatea puterii lui Dumnezeu, realitatea sfinţeniei lui Dumnezeu, realitatea bunătăţii lui Dumnezeu; de-a lungul veacurilor, oamenii au ajuns să vadă aceste lucruri.
Cu toate acestea, pe lângă înţelegerea intelectuală crescândă a lui Dumnezeu, exista un rezultat moral diminuat, căci este imposibil să citim istoria vechiului popor evreu şi să nu vedem că mergeau din rău în mai rău din punct de vedere moral. Viaţa morală a lui Avraam a fost mult mai curată decât viaţa de pe vremea împăraţilor. Viaţa din timpul primilor împăraţi era mult mai curată decât viaţa pe care au descris-o profeţii în ultimă instanţă. În măsura în care oamenii progresau în concepţia lor intelectuală despre Dumnezeu, părea din ce în ce mai incredibil faptul că El ar putea fi interesat de viaţa lor zilnică. Moralitatea devenise ceva ce nu ţinea de relaţia intimă cu El şi, în consecinţă, ceva ce conta mult mai puţin.
Gândiţi-vă la mulţimea Neamurilor aşa cum era atunci şi aşa cum este şi acum, cu excepţia locurilor în care a ajuns mesajul Evangheliei. Am avut învăţători remarcabili precum Zoroastru, Buda, Confucius – oameni care au spus multe lucruri adevărate, radiind de lumină, dar în ciuda acestor lucruri a fost universal prezent un eşec continuu în privinţa eticii şi o degradare uniformă a religiei. Totdeauna eşecul s-a datorat lipsei de cunoaştere finală a lui Dumnezeu.
La urmă a venit cântecul îngerilor şi naşterea Fiului lui Dumnezeu, prin a cărui Întrupare şi slujire oamenilor le-a fost dată o nouă cunoştinţă de Dumnezeu.
În învăţătura şi arătarea Sa, El a inclus toate lucrurile esenţiale pe care oamenii le învăţaseră în decursul lungilor veacuri din trecut. El nu a negat adevărul unităţii lui Dumnezeu, ci l-a reevidenţiat. Nu a negat puterea lui Dumnezeu; El a declarat-o şi a manifestat-o într-o atingere blândă de putere nesfârşită. Nu a negat sfinţenia lui Dumnezeu; El a stăruit asupra ei în învăţătura şi în viaţa Lui, iar la urmă, în misterul morţii. Nu a negat bunătatea lui Dumnezeu; El a schimbat cuvântul rece „bunătate” într-un cuvânt ce vibrează de inima infintă a Divinităţii – Dragoste. El a făcut mai mult. Ceea ce oamenii au exprimat în mod imperfect în cântece şi profeţii, El a venit să declare: „Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” – nu Elohim, nu Iehova, nu Adonai, nici unul din marile nume din trecut, deşi fiecare din acestea sunt sugestive. În şi prin El, înţelesul Paternităţii a fost revelat. Paternitatea înseamnă mult mai mult decât ne imaginăm noi. Nu este doar un termen al afectivităţii, este de asemenea un termen ce sugerează lege şi disciplină. Sensul suprem al paternităţii este că dacă un copil s-a abătut, Tatăl va suferi orice pentru a-l salva şi pentru a-l aduce acasă din nou. Pe tărâmul religiei revelate a ieşit la iveală acest adevăr, şi anume că singurul Dumnezeu, puternic, sfânt, bun este Tatăl care Se va jerfi pe Sine pentru a-Şi salva copilul. Omul a găsit punctul de legătură în această dragoste nesfârşită care nu-l părăseşte niciodată, nu-l lasă niciodată. Acesta este adevărul care, atunci cânt a venit în religia revelată, a salvat omul de o înţelegere intelectuală lipsită de o morală dinamică şi a trimis în grabă, prin întreaga viaţă umană, râuri de curăţire, reînnoire şi regenerare.
Ori de câte ori Cristos se descoperă oamenilor care nu au avut niciodată o revelaţie directă, El vine mai întâi de toate ca o împlinire a tot ce este adevărat în mintea şi imaginaţia lor. Ba mai mult, El vine pentru a întrepta tot ceea ce este fals în mintea şi imaginaţia lor. Toată cunoaşterea fundamentală a umanităţii despre Dumnezeu este atinsă şi înălţată la cunoaşterea supremă ori de câte ori Dumnezeu este văzut în Cristos. Toate licăririle de lumină care au strălucit peste cunoaşterea umanităţii se unesc într-o lumină vitală atunci când El se arată. Cristos nu vine ca să contravină adevărul esenţial al budismului, ci ca să-l împlinească. El nu vine ca să prădeze chinezul de respectul pentru părinţi, aşa cum învaţă Confucius, ci ca să-l împlinească şi ca să-l înalţe deasupra acelui respect la respectul pentru Tatăl cel mare, Dumnezeu. El vine totdeauna pentru a împlini. Oriunde El a venit, oriunde El a fost prezent, oriunde oamenii – fie că erau jos sau sus pe scara intelectuală – L-au văzut pe Dumnezeu în Cristos, mâinile lor s-au deschis, au renunţat la amuletele lor, la idolii lor şi s-au predat pe ei înşişi Lui. Dacă lumea nu a venit la Dumnezeu prin El este din cauză că lumea încă nu L-a văzut; iar dacă lumea încă nu L-a văzut, vina este a Bisericii creştine.
Rezultatele cele mai mari ale manifestării lui Dumnezeu în Cristos sunt: unirea dintre înţelegerea intelectuală şi îndreptarea morală şi legătura religiei cu viaţa. În nici un sistem religios din lume, oamenilor nu le-a venit ideea unui Dumnezeu care uneşte religia cu morala, cu excepţia acestei revelaţii a lui Dumnezeu în Cristos.
În al doilea rând, vorbeşte despre efectul manifestării în relaţie cu individul. Exemplul cel mai bun este de a-l lua pe Filip, omul căruia i-a vorbit Cristos. La cererea lui Filip: „Arată-ne pe Tatăl şi ne este de ajuns”, Isus a spus: „De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut Filipe?” Înţelesul evident al întrebării este: „Ai văzut destul din Mine, Filipe, dacă M-ai văzut într-adevăr, pentru a avea ceea ce ceri – o viziune a lui Dumnezeu.”
Atunci, ce a văzut Filip? Ce revelaţie a dumnezeirii a avut acest om care credea că nu a văzut şi care nu înţelegea? Vom vedea ce spune Scriptura că a văzut Filip.
Întreaga întâmplare este relatată în Ioan. Matei, Marcu şi Luca vorbesc despre Filip ca fiind din numărul apostolilor şi în nici un alt fel. Ioan vorbeşte despre 4 ocazii când Filip este văzut în legătură cu Cristos. Filip a fost primul om pe care Isus l-a chemat să-L urmeze, dar nu primul om care L-a urmat. Înaintea lui Filip au fost alţi doi oameni care l-au urmat pe Cristos, ca urmare a învăţăturii lui Ioan. Dar Filip a fost primul om faţă de care Cristos a folosit marea formulă de a chema oameni care a devenit atât de scumpă în scurgerea veacurilor – Urmează-Mă. Ce s-a întâmplat? Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: „Noi am găsit pe Acela despre care a scris Moise în Lege şi prorocii.” Acesta a fost primul lucru pe care l-a văzut Filip în Cristos potrivit cu această mărturisire: „Cel care întruchipează toate idealurile lui Moise şi ale profeţilor.”
Îl găsim pe Filip în capitolul 6 când mulţimile erau adunate în jurul lui Cristos şi erau flămânde. Filip, care considera că este imposibil să hrănească mulţimea flămândă, a văzut atunci pe Cineva care într-un mod misterios avea resurse suficiente de a satisface foamea umană. Apoi Filip a ascultat în timp ce Isus a înălţat neasemuitul discurs de la foamea materială la nevoia spirituală şi a declarat: „Eu sunt Pâinea vieţii.” Aşa că în a doua viziune pe care Filip a avut-o cu privire la Isus, conform acestei relatări, a fost o viziune a Lui plin de resurse şi capabil de a satisface atât foamea materială, cât şi pe cea spirituală.
În următorul caz, îl vedem pe Filip în capitolul 12. Nişte greci au venit la el şi i-au spus: „Domnule, am vrea să-L vedem pe Isus.” Filip s-a îndreptat către Isus împreună cu Andrei şi L-a rugat să Se întâlnească cu grecii. Prin ceea ce s-a întâmplat, Filip a văzut că acest Om avea o relaţie intimă cu Tatăl şi că era o armonie perfectă între ei: nici un conflict, nici o controversă.
Ba mai mult, el a văzut că pe baza comunicării cu Tatăl Lui şi a armoniei desăvârşite, glasul Lui s-a schimbat de la tonalităţile durerii la cele ale biruinţei. „Acum are loc judecata lumii acesteia. Acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii.” Aceasta a fost a treia viziune a lui Filip cu privire la Isus. A fost viziunea Unuia care acţionează în deplină armonie cu Dumnezeu, plecându-se în faţa durerii care s-a năpustit peste sufletul Său pentru ca, prin ea, să poată duce la împlinire mântuirea oamenilor.
Acum, ne întoarcem la ultima scenă. Filip a zis: „Arată-ne pe Tatăl şi ne este de ajuns.” Adunând împreună toate lucrurile din trecut, Cristos S-a uitat la Filip şi i-a răspuns: „De atâta vreme sunt cu voi, şi nu M-ai cunoscut, Filipe?” Nu, Filip nu a văzut aceste lucruri. Ele erau acolo pentru a fi văzute. Şi după ce lucrarea infinită a lui Cristos a fost îndeplinită şi slava Rusaliilor revărsată peste lume, Filip a văzut totul: a înţeles sensul lucrurilor pe care le-a văzut şi al celor pe care nu le-a văzut, al lucrurilor pe care le-a văzut şi nu le-a înţeles niciodată.
A înţeles că, văzându-L pe Isus, L-a văzut de fapt pe Tatăl, că uitându-Se la Acela care întruchipează în propria personalitate toate faptele Legii şi neprihănirii, la Acela care putea saisface toată foamea umanităţii, la Acela care în acord cu Dumnezeu S-a smerit ca să împărtăşească durerile umanităţii pentru a atrage oamenii la Sine şi a-i salva, Îl văzuse pe Dumnezeu.
Această mainfestare câştigă supunerea raţiunii, face apel la dragostea inimii, cere predarea voinţei. Aici este valoarea întrupării ca revelaţie a lui Dumnezeu.
Haideţi să ne adunăm gândurile pentru un moment de la explicaţia specifică din cazul lui Filip şi să ne gândim ce înseamnă aceasta pentru noi. Este adevărat că această manifestare câştigă supunerea raţiunii, face apel la dragostea inimilor noastre şi ne cere să ne predăm voinţa?
În cazul acesta, a-L respinge pe Dumnezeu în Cristos înseamnă să încălcăm în punctul esenţial propria noastră umanitate. A refuza înseamnă să încălcăm raţiunea care este capturată prin revelaţie, sau trebuie să zdrobim emoţiile care izvorăsc în inima noastră în prezenţa revelaţiei sau trebuie să refuzăm să ne supunem voinţa la cererile manifestării. Să dea Domnul ca mai degrabă să privim la Faţa Lui şi să spunem: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Aşa vom găsi odihnă şi inimile noastre vor fi satisfăcute. Va fi de ajuns atunci când Îl vedem pe Tatăl în Cristos.