Big_orchard Căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos. 
Ioan 1:17 

Am descoperit că, dacă avem o înţelegere adevărată a învăţăturii biblice cu privire la Lega lui Dumnezeu dată prin Moise copiilor lui Israel, atunci avem singura introducere adevărată la Evanghelia harului lui Dumnezeu în şi prin Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos. Aşa cum am văzut, Legea indică faptul că avem nevoie de iertare, de înnoire şi de putere, şi harul dă răspuns la aceste nevoi. „Toate promisiunile lui Dumnezeu sunt în El Da şi Amin” (2 Cor. 1:20, KJV). Harul reprezintă răspunsul la nevoile care se află în om în starea sa căzută, lucru demonstrat de Lege. Iar slava Evangheliei este că tratează cu adevărat cu fiecare dintre aceste condiţii, şi face infinit mai mult. Iată de ce apostolul Ioan o spune aşa cum face, sub forma unui contrast: „Legea a fost dată prin Moise” – a făcut ceea ce a trebuit să facă, dar nu a putut face mai mult de atât; dar, Îi mulţumim lui Dumnezeu că – „harul şi adevărul au venit prin [şi în] Isus Hristos”.

Avansăm acum pas cu pas şi treaptă cu treaptă, şi poziţia în care ne aflăm în clipa de faţă este că punem să punem această întrebare importantă: Atunci – în lumina venirii Fiului lui Dumnezeu şi a harului şi adevărului lui Dumnezeu în El – care e relaţia noastră, ca şi credincioşi creştini, cu Legea lui Dumnezeu?

Aceasta e experienţa mea şi cred că e experienţa tuturor păstorilor – de aceea socotesc că nu există ceva de o importanţă practică mai mare decât subiectul la care tocmai ne uităm acum. De ce? Deoarece afectează poziţia noastră în fiecare punct şi în fiecare etapă. Falimentul de a înţelege natura şi funcţia exactă a Legii îi împiedică pe mulţi să se încreadă în Domnul Isus Hristos ca Mântuitorul şi Răscumpărătorul lor personal. Cel mai mare duşman al justificării prin credinţă este justificarea prin fapte. Cu alte cuvinte, din nou problema Legii. Oamenii nu au înţeles mesajul Legii. Dar, aşa cum am văzut, în clipa în care-l înţeleg, nu se mai pot baza pe propriile lor fapte. Aşa că repet că, din punctul de vedere al evanghelizării şi al intrării noastre în viaţa creştină, nu există o întrebare mai importantă decât aceasta.

Dar lucrurile nu se opresc la atât. Sunt mulţi creştini care se află în necaz din cauză că ajung confuzi sau se pun într-un fel sau altul din nou sub Lege. Unii fac lucrul acesta atunci când, după ce au căzut în păcat, sunt imediat tulburaţi, întrebându-se dacă sunt creştini. O altă problemă o constituie atacurile şi asalturile diavolului. El este întotdeauna gata să vină atunci când cădem în păcat şi încearcă să ne ducă înapoi în robie. De asemenea, se nasc probleme atunci când suntem expuşi învăţăturii greşite. Epistolele către Romani şi către Galateni tratează cu problema aceasta, şi e atât de mare nevoie de învăţătura aceasta în vremea de acum. De asemenea, învăţătura e de importanţă vitală în ce priveşte întreaga problemă a siguranţei mântuirii. Foarte multor creştini le lipseşte siguranţa din cauză că nu sunt absolut clari cu privire la problema aceasta a relaţiei lor cu Legea lui Dumnezeu. E la fel de vital să fim clari în această privinţă în raport cu toată problema sfinţirii noastre. Sunt oameni care se găsesc în eroare în ce priveşte sfinţirea, şi se fac vinovaţi de antinomianism, pur şi simplu din cauză că nu-şi înţeleg relaţia cu Legea lui Dumnezeu. Acestea sunt, aşadar, câteva dintre motivele pentru care afirm că aceasta e una dintre cele mai practice subiecte pe care le putem studia împreună.

Aşa cum am indicat tot timpul, există două pericole în ce priveşte subiectul acesta: unul e când nu ajungem prea departe în înţelegerea noastră; celălalt e când putem ajunge prea departe. Întotdeauna e o problemă sau alta. Ori nu ajungem unde ar trebui să ajungem, ori mergem prea departe – şi diavolul are grijă să cădem într-una din extreme. Ori ne împiedică, ori ne face să mergem prea departe. Ne face nesiguri cu privire la o doctrină, ori ne face să punem prea mare accent pe ea, astfel că ea devine un adevărat obstacol pentru noi. Suntem oameni ai extremelor. În aceasta constă, aşadar, dificultatea. Să ne uităm, atunci, la relaţia noastră, ca şi credincioşi creştini, cu Legea – şi tot ce trebuie să fac pentru a trata cu subiectul acesta este să vă pun înainte anumite texte care explică absolut clar şi simplu relaţia aceasta. Daţi-mi voie să o prezint sub forma a trei afirmaţii.

Prima: „Căci Hristos”, zice apostolul Pavel, „este sfârşitul Legii, pentru ca oricine crede în El să poată căpăta neprihănirea” (Rom. 10:4), şi el continuă să expună aceasta în restul celui de-al zecelea capitol. Dar aceasta e numai una dintre afirmaţii. Pavel a spus deja acelaşi lucru acestor romani. Iată, de exemplu, ce a spus în capitolul 3: 

Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului. Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, fără lege - despre ea mărturisesc Legea şi proorocii - şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nicio deosebire. Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus (Rom. 3:20-24). 

Aceasta este o afirmaţie minunată a aceluiaşi adevăr. Într-adevăr, apostolul a scris această Epistolă către Romani numai ca să facă acest punct clar şi de înţeles. Iată în capitolul 1: „Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos” – Pavel foloseşte acea figură de stil numită litotă: el vrea să spună că e foarte mândru de Evanghelie – „fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a Iudeului, apoi a Grecului”. Dar acesta e motivul real: „deoarece în ea” – în această Evanghelie – „este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: «Cel neprihănit va trăi prin credinţă»” (Rom. 1:16-17). Iată cu ce se lăuda apostolul; iată ce a dus la convertirea lui. E evident, aşadar, că aceasta e întreaga bază, întregul fundament al Evangheliei creştine. Iar Epistola către Romani nu e nimic altceva decât o expunere a acestui fapt, că neprihănirea lui Dumnezeu e revelată, o neprihănire care e prin credinţă. Acesta e întregul scop al acestei epistole, după cum e, de fapt, şi al Epistolei către Galateni şi al multor altor epistole. Avem aici, aşadar, această afirmaţie de bază, şi acesta e primul lucru pe care trebuie să-l înţelegem, ca şi creştini, în ce priveşte relaţia noastră cu Legea. 

Pentru toţi creştinii, problema este cum să dobândească neprihănirea. Nu putem sta în prezenţa lui Dumnezeu dacă nu suntem neprihăniţi. Dumnezeu e neprihănit, Dumnezeu e sfânt, cum putem sta noi în prezenţa Sa? Trebuie să fim îmbrăcaţi cu o neprihănire: cum o putem dobândi? Iată întrebarea. E vechea întrebare pusă de Iov: „Cum ar putea un om să fie drept înaintea lui Dumnezeu?” (Iov 9:2, KJV). În Lege, Dumnezeu ne-a spus ce fel de neprihănire pretinde El de la noi. El spune: dacă reuşiţi să achiziţionaţi neprihănirea aceasta, atunci vă voi primi. „În adevăr, Moise scrie că omul care împlineşte neprihănirea pe care o dă Legea, va trăi prin ea” (Rom. 10:5). Dar descoperim că nu putem dobândi neprihănirea aceasta, aşa că suntem condamnaţi de Lege. Şi iată aici răspunsul: „Căci Hristos este sfârşitul Legii, pentru ca oricine crede în El să poată căpăta neprihănirea”.

Atunci, ce anume vrea să spună Pavel? Daţi-mi voie să o spun în felul acesta. Iată-ne aici, intrând în perioada Adventului.1 De ce a venit în lume Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu? Răspunsul e că a venit în lume ca să devină „sfârşitul Legii, pentru ca oricine crede în El să poată căpăta neprihănirea”. Am curajul să afirm că nu putem înţelege cu adevărat întruparea şi mesajul celor patru evanghelii dacă nu suntem clari cu privire la Lege. Duminica viitoare voi spune mai multe despre lucrul acesta, dar afirm acum principiul. Domul Isus Hristos a venit în lume cu scopul de a rezolva pentru noi povara şi problema Legii şi a relaţiei cu Dumnezeu. A venit deoarece aceasta reprezenta o povară pe care n-o puteam purta. A venit din cauză că, aşa cum ne spune Pavel: „toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Rom. 3:23); „deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului” (Rom. 3:20). Aşa că a venit cu scopul de a lua asupra Sa întreaga problemă a dobândirii unei neprihăniri care să-L satisfacă pe Dumnezeu. Iată ce semnifică cuvintele: „sfârşitul Legii, pentru ca oricine crede în El să poată căpăta neprihănirea”. 

„Hristos este sfârşitul Legii” – în ce fel? În două moduri principale – şi aceasta e slava Evangheliei; acesta e primul principiu al învăţăturii Evangheliei; acesta e fundamentul pe care stăm. În primul rând, El s-a spus perfect Legii, căci Legea pretindea lucrul acesta, aşa cum am văzut. Aşa cum demonstrează apostolul Galatenilor, şi cum o spune şi mai apăsat Iacov: „Căci, cine păzeşte toată Legea, şi greşeşte într-o singură poruncă, se face vinovat de toate” (Iacov 2:10). Aşa că suntem cu toţii vinovaţi. Dar Domnul nostru nu a greşit în niciun aspect. El a onorat Legea lui Dumnezeu şi a împlinit-o toată. Şi amintiţi-vă că a făcut lucrul acesta pentru noi! El a venit ca reprezentant al nostru. El este omul cel nou, al doilea Adam, ultimul Adam, al doilea om, şi El s-a supus perfect Legii lui Dumnezeu. Lucrul acesta a fost esenţial.

Dar, în al doilea rând, şi altceva a fost la fel de esenţial. Nu numai că noi am falimentat în a ţine şi a onora Legea lui Dumnezeu, ci am călcat-o. Aşa cum am văzut, suntem vinovaţi înaintea ei, iar Legea îşi tună şi-şi fulgeră pedepsele împotriva fărădelegilor şi păcatelor noastre. Pedeapsa cerută de către Lege ne priveşte pe noi şi trebuie executată în fiecare detaliu – acestea sunt puncte fundamentale cu privire la Evanghelie. Aşadar, atunci când Legea îşi pronunţă pedeapsa pentru păcat, pedeapsa aceea trebuie executată – e o necesitate. Şi acesta e mesajul slăvit al harului lui Dumnezeu, lucrul acesta îl afirmă Ioan: „Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos”. El vrea să spună că Domnul nostru a ţinut în mod perfect poruncile Legii, dar şi că a purtat pedeapsa Legii în locul poporului Său. El este „sfârşitul” Legii în ce priveşte neprihănirea pentru toţi cei ce cred. Pentru nimeni altcineva nu e El aceasta, dar e aceasta pentru cei ce cred.

Mesajul harului lui Dumnezeu pentru noi în Hristos Isus este că reprezentantul nostru, Domnul Isus Hristos, a purtat pedeapsa, iar Dumnezeu ne dă neprihănirea Sa. Lucrul acesta ar trebui să-i facă pe oameni să se bucure. Iată de ce e Pavel atât de mândru de Evanghelie. Neprihănirea lui Dumnezeu, de la Dumnezeu, ne e dată prin credinţă. Noi primim neprihănirea Domnului Isus Hristos. Pavel a scris constant despre lucrul acesta, şi nu e surprinzător. Aceasta a fost descoperirea uimitoare pe care a făcut-o pe drumul Damascului, o descoperire care i-a schimbat viaţa. Iată-l acolo, transpirând şi trudindu-se, şi dintr-odată vede că totul era greşit şi lipsit de speranţă. Apoi a primit această neprihănire măreaţă. Ascultaţi-l cum le scrie filipenilor:

Ba încă şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să-L câştig pe Hristos şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu prin credinţă (Fil. 3:8-9).

Şi a primit-o! Iată de ce se bucura Pavel.

Aşadar, acesta e primul nostru principiu general: pentru noi, Hristos este sfârşitul Legii în ce priveşte neprihănirea. Ce înseamnă lucrul acesta în practică? Daţi-mi voie să o afirm printr-un număr de deducţii practice. Prima e aceasta: trebuie să ne gândim întotdeauna despre mântuire în termenii Legii şi ai relaţiei noastre faţă de Lege. Vă surprinde lucrul acesta? Există o contradicţie în atât de multă din predicarea evanghelistică de azi, care spune: „Să nu mai aveţi nimic de-a face cu Legea; doar oferiţi-L pe Hristos”. Nu, nu! Nu-L vei înţelege niciodată pe Hristos dacă nu eşti clar cu privire la Lege. Nu trebuie să gândim niciodată despre mântuire decât în termenii Legii. Vreau să spun că nu trebuie să gândim despre mântuire în termenii sentimentelor noastre. Lucrul acesta ne supără, nu-i aşa? Noi spunem: „Cum mă simt acum? Nu simt că aş fi mântuit. Nu simt că sunt un credincios”. Aceasta e problema cu mulţi oameni. Ei se bazează pe sentimentele lor, pe stările lor lăuntrice. Ei confundă siguranţa mântuirii cu mântuirea însăşi, aşa că se află în necaz. Începeţi întotdeauna prin a vă uita la mântuire în termenii Legii. 

Întrebarea crucială pentru fiecare dintre noi, aşa cum suntem după natură, nu e ceea ce simţim sau nu simţim, ci întreaga noastră stare şi condiţie sub Legea lui Dumnezeu. Acesta e lucrul serios; faptul că sunt fericit sau nefericit e irelevant, prin comparaţie. Acelaşi lucru e şi în cazul legilor ţării, nu-i aşa? Nu ceea ce simţim, voi şi cu mine, contează; ci întrebarea e: am încălcat sau nu legea? Poţi să spui că ţi-a părut foarte rău atunci când ai lovit maşina altuia, dar lucrul acesta nu te va ajuta. Problema e că ai încălcat legea, ai lovit maşina altuia, şi eşti vinovat. Sentimentele tale sunt irelevante. Legea este obiectivă. Să privim în felul acesta şi mântuirea. Nu ceea ce simţim e ceea ce ne condamnă. Fariseul a avut sentimente minunate, nu-i aşa, în ilustraţia folosită de Domnul nostru cu privire la fariseu şi la vameş. Fariseul a simţit că totul era în regulă. O, cât de înşelătoare sunt sentimentele! Atunci când te simţi minunat, eşti lipsit de speranţă. Nu, nu! Trebuie să ne gândim la mântuire în termenii Legii. E obiectivă. Mântuirea e o problemă a poziţiei tale, a întregii tale poziţii înaintea lui Dumnezeu.

Dar după ce am spus acestea, mă grăbesc să adaug: în timp ce prima deducţie e că trebuie să ne gândim la mântuire întotdeauna în termenii Legii, a doua e că nu trebuie să ne gândim niciodată la mântuire în termenii necesităţii ca noi să ţinem Legea în vreo formă sau alta. De ce nu? Nu există aici nicio contradicţie; e o succesiune logică. Din cauză că a ţinut-o Hristos. Iată locul în care intră în ecuaţie harul, spunându-ne că El a stat în locul nostru, în mod pozitiv şi negativ: „Hristos este sfârşitul Legii, pentru ca oricine crede în El să poată căpăta neprihănirea”. Aceasta e justificarea prin credinţă: recunoşti pretenţiile depline ale Legii, şi apoi vezi că El le-a ţinut în locul tău. Totul e o problemă de credinţă, zice Pavel în capitolul al zecelea din Epistola către Romani. Toată problema cu iudeii a fost că ei căutau neprihănirea nu prin credinţă, ci prin faptele Legii. Şi rezultatul a fost că au rămas afară, cu toate că erau din Israel, în timp ce neevrei au fost acceptaţi. Aceasta e cea de-a doua deducţie a mea.

Nu trebuie să ne uităm niciodată sau să ne bazăm pe ceea ce suntem sau ceea ce facem – niciodată! Se poate să fii convertit de cincizeci de ani, şi se poate să fi crescut şi să te fi dezvoltat mult în har, dar îţi spun în clipa aceasta că, dacă te bazezi pe ceva din tine, pe ceea ce eşti, pe ceea ce ai făcut, atunci ai părăsit poziţia harului şi te-ai întors sub Lege. Apostolul o spune în felul acesta în Galateni 2:21 – „Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu; căci, dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Hristos”. Suntem justificaţi prin El şi neprihănirea Sa în fiecare etapă a vieţii. Acesta e mesajul harului: în harul Său infinit şi în bunătatea Sa, Dumnezeu se uită la noi, credincioşii, şi ne vede nu aşa cum suntem prin noi înşine, ci cum suntem în Hristos. El nu ne vede pe noi, ci-L vede pe El, iar noi suntem în El.

Dar să trec la cel de-al doilea principiu al meu, care ne spune că Hristos ne-a eliberat de la a mai fi sub Lege: „Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har” (Rom. 6:14). Acum, să fim clari cu privire la lucrul acesta. E o definiţie a primului principiu, dar mai în detaliu. Înseamnă că El ne-a eliberat de sub condamnarea Legii. Întreaga noastră poziţie în relaţia cu Dumnezeu nu mai e determinată de Lege, ci de Hristos, care a împlinit Legea pentru noi. Avem aici, din nou, un punct cu privire la care trebuie să fim absolut clari, dacă vrem să ne bucurăm aşa cum ar trebui în această mântuire măreaţă. Aşa că daţi-mi voie să vă citesc aceste două texte măreţe. Ne-am uitat la primul: „nu sunteţi sub Lege, ci sub har”. Apoi ascultaţi cum e spus în Romani 7:

Nu ştiţi, fraţilor … că Legea are stăpânire asupra omului câtă vreme trăieşte el? Căci femeia măritată este legată prin Lege de bărbatul ei câtă vreme trăieşte el; dar dacă-i moare bărbatul, este dezlegată de legea bărbatului ei. Dacă, deci, când îi trăieşte bărbatul, ea se mărită după altul, se va chema preacurvă; dar dacă-i moare bărbatul, este dezlegată de Lege, aşa că nu mai este preacurvă, dacă se mărită după altul. Tot astfel, fraţii mei, prin trupul lui Hristos, şi voi aţi murit în ce priveşte Legea, ca să fiţi ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morţi; şi aceasta, ca să aducem roadă pentru Dumnezeu (Rom. 7:1-4). 

Iată o afirmaţie uimitoare. Dar să mergem la Romani 8:

Acum, deci, nu este nicio condamnare pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii [de Legea care-mi pronunţă moartea] (Rom. 8:1-2). 

Sau uitaţi-vă la o altă afirmaţie măreaţă din Galateni 2:19 – „Căci eu, prin Lege, am murit faţă de Lege”. Ce afirmaţie importantă! Pavel nu spune doar: „eu am murit faţă de Lege”, ci: „Căci eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu”.

Ce înseamnă lucrul acesta? Daţi-mi voie să rezum. Ni se spune că nu mai suntem sub Lege, deoarece „am murit faţă de Lege”. Întreaga relaţie care a existat între noi şi Lege nu mai e valabilă, deoarece Domnul Isus Hristos, în felul în care am arătat, a împlinit Legea, atât pozitiv, cât şi negativ. În ce ne priveşte, când suntem în El, Legea nu mai are ce să ne spună; nu mai are ce să-i spună Lui. El a venit, a fost „născut din femeie, născut sub Lege” (Gal. 4:4), şi, cât timp a fost în lumea aceasta, a fost sub Lege; dar în clipa în care a murit, a înviat şi s-a înălţat la cer, El a terminat cu Legea. Şi, când suntem în El, noi suntem morţi faţă de Lege, morţi în ce priveşte statutul, poziţia şi relaţia cu Dumnezeu ca depinzând de împlinirea Legii de către noi. Lucrul acesta s-a făcut pentru noi. 

Îmi place să citez un imn de Augustus Toplady, care afirmă perfect lucrul acesta:

Terorile Legii şi ale lui Dumnezeu
Nu mai au de-a face nimic cu mine;
Supunerea şi sângele Mântuitorului meu
Ascund dinaintea vederii toate fărădelegile mele.
Augustus M. Toplady

Asta e! Şi trebuie să spunem lucrul acesta. Dacă înţelegi învăţătura aceasta, eşti obligat să spui asta. Poţi spune: „Terorile Legii” – teroarea lui Dumnezeu Însuşi în sfinţenia Sa – „şi ale lui Dumnezeu, nu mai au de-a face nimic cu mine”. De ce? Deoarece – „Supunerea şi sângele Mântuitorului meu ascund dinaintea vederii toate fărădelegile mele”. Legea nu-mi mai poate spune nimic. Mă aflu deja în poziţia de a fi împlinit fiecare cerinţă a Legii în Hristos. De aceea, Legea nu mai reprezintă pentru mine o teroare. Augustus Toplady nu a fost singurul care a pus doctrina aceasta într-un imn. Charles Wesley a trăit în aceeaşi vreme în care a trăit şi Augustus Toplady. Cu toate că cei doi oameni au avut păreri foarte diferite cu privire la o doctrină fundamentală a credinţei creştine, Wesley a putut spune aceasta:

Nu mă mai tem acum de nicio condamnare,
Isus,cu tot ce are, e al meu;
Sunt viu în El, Capul meu cel viu,
Sunt îmbrăcat în neprihănire divină,
Mă apropii cu curaj de tronul veşnic,
Şi pretind cununa, prin Hristosul meu. 
Charles Wesley

Amândoi sunt de acord în acest punct. Aceasta e poziţia în care se află fiecare creştin. „Nicio condamnare!” „Nu este nicio condamnare pentru cei ce sunt în Hristos Isus” (Rom. 8:1). Nu mai suntem sub Lege. Până nu credem în Domnul Isus Hristos, suntem cu toţii sub Lege, dar, din cauză că El a împlinit-o în mod perfect, nu ne mai aflăm în poziţia aceasta. Nu mai trebuie să încercăm să ne ridicăm prin ţinerea Legii ca să putem sta înaintea lui Dumnezeu; El ne-a pus acum deasupra ei. Într-adevăr, suntem „morţi faţă de Lege”.

Daţi-mi voie să vin din nou la deducţiile practice. Prima e că nu mai trebuie să plecăm urechea la acuzaţiile şi insinuările diavolului, căci el ne ispiteşte şi ne condamnă pe toţi, şi vrea să ne facă să credem că nu suntem creştini deloc. Dacă nu te ispiteşte în felul acesta, prietene, mă tem că e ceva greşit cu tine. El i-a ispitit pe cei mai mari dintre sfinţi în felul acesta. Aceasta e diferenţa dintre siguranţa adevărată şi vreo condiţie psihologică. Diavolul vine, el e „pârâşul fraţilor” (Apoc. 12:10), el e adversarul, şi încearcă să ne facă să credem că nu suntem creştini, mai ales când cădem în păcat. Noi nu trebuie să-l credem niciodată: trebuie să ştim cum să-i răspundem. Creştinii sunt ispitiţi în felul acesta, dar ei ştiu că au răspunsul. Aceasta e poziţia creştină.

În al doilea rând, nu trebuie să îngăduim să ne simţim condamnaţi. Creştinul nu trebuie să fie niciodată disperat în sensul acesta. Ni se spune să ne cercetăm pe noi înşine. Poate vei spune că, dacă te cercetezi pe tine însuţi, te vei simţi foarte nefericit. Absolut corect. Dar ideea e că nu trebuie să rămâi în nefericirea aceasta. Aici avem, din nou, diferenţa dintre creştinii adevăraţi şi oamenii care cred doar că sunt creştini. Oamenii care cred că sunt creştini şi care se bazează pe faptele lor pot fi aduşi la disperare de către diavol, dar el nu-i va aduce niciodată la disperare totală pe creştini, deoarece ei spun: „Ai dreptate, recunosc că am falimentat, dar neprihănirea mea este în El, nu în mine”. Aşa că ei au răspunsul. De aceea, ei nu trebuie să mai stea deprimaţi din cauza condamnării.

Sau, în al treilea rând, ca să o pun şi mai practic, nu trebuie să ne îndoim niciodată de mântuirea noastră sau să o punem sub semnul întrebării din cauză că am căzut într-un păcat sau din cauză că putem cădea. Acesta e un lucru unde atât de mulţi ajung să fie prinşi în capcană. Ei cad în păcat şi spun: „O, e imposibil să fiu un creştin. Dacă aş fi, nu aş face lucrul acesta – cum de am putut să-l fac? Şi iată-mă acum sub condamnare. Sunt vinovat”. Şi se tem să meargă înaintea lui Dumnezeu. Dar acesta este un faliment în a înţelege această întreagă problemă a relaţiei noastre faţă de Lege. Legea va vorbi împotriva ta, dar tu-i poţi răspunde şi-i poţi spune: „Hristos a plătit pentru mine. El a murit pentru păcatul acesta, cât şi pentru alte păcate. Aşa că sunt liber”.

Iar cea de-a patra deducţie practică a mea e că e datoria creştinilor să aibă siguranţa poziţiei lor; e datoria creştinilor să aibă bucuria mântuirii şi să se bucure în Hristos Isus. Evident! Iată învăţătura aceasta, acesta e mesajul harului – că nu mai sunt sub Lege, că în Hristos sunt mort faţă de Lege. Aşa că, dacă văd şi cred lucrul acesta, trebuie să mă bucur! Ce-mi poate împiedica siguranţa?

„O”, spui tu, „dar tu nu-mi cunoşti starea inimii!”

Prietene, dacă încă mai depinzi de starea inimii tale în problema aceasta, atunci nu ai înţeles acest mesaj referitor la relaţia ta faţă de Lege.

„Dar”, vei spune, „dacă ai şti ce am făcut, ce aş putea să fac şi ce anume fac încă!”

Nu-mi pasă de ce ai făcut! Ori ai totul în Hristos, ori nu eşti în Hristos deloc! Şi aceasta e baza siguranţei. Datoria creştinilor este să aibă siguranţă. E o problemă de învăţătură; e o problemă de înţelegere.

„O, spui tu, „dar nu simt…”

Nu-mi pasă de ce simţi. Am început prin a spune că trebuie să priveşti mântuirea obiectiv, numai în termenii Legii şi ai relaţiei tale cu Dumnezeu, ai poziţiei tale. Hristos a împlinit Legea pentru tine. Foarte bine, atunci bucură-te! Acesta e întregul argument, şi e unul inevitabil. Trebuie să ajungem cu toţii în poziţia de a spune:

Isuse, sângele şi neprihănirea Ta
Sunt frumuseţea mea, haina mea slăvită;
În mijlocul urii lumii, îmbrăcat în acestea,
Îmi voi înălţa capul cu bucurie.
Nikolaus von Zinzendorf           
trad. John Wesley

Iată în ce fel ajungi la siguranţă. Te vezi sub Lege, apoi Îl vezi pe El împlinind-o toată, şi te bucuri în El, şi numai în El. Foarte bine, acesta e cel de-al doilea principiu general.

Trec acum la al treilea: Hristos, prin Duhul, ne ajută să împlinim Legea. Îmi imaginez că, în punctul acesta, unii oameni nu se simt confortabili şi nu le place ce spun.

„Dar tocmai ai spus”, obiectează ei, „că Hristos e sfârşitul Legii. Eu nu mai am de-a face nimic cu Legea de acum”.

Nu trebuie să spui lucrul acesta şi nu trebuie să vorbeşti astfel. Dă-mi voie să-ţi arăt de ce. Hristos, prin Duhul, ne ajută să ţinem şi să împlinim Legea, şi, dacă nu vezi adevărul acesta ca fiind la fel de slăvit ca primele două, atunci afirm că e ceva greşit cu întreaga ta perspectivă asupra mântuirii. Acesta e la fel de minunat, dacă nu mai minunat, decât celelalte principii. Aşa că nu există un test mai bun pe care să-l aplicăm la noi decât să ne punem întrebarea: ne bucurăm să ştim că e lucrarea harului să ne ajute să împlinim Legea?

Cu alte cuvinte, nu trebuie să gândim niciodată despre har în termenii eliminării Legii. Nu trebuie să crezi niciodată despre harul lui Dumnezeu că reprezintă doar un mijloc de scăpare, doar o cale de iertare, doar lucrul care ne eliberează. Dar ne place să gândim lucrurile acestea, nu-i aşa? Iată lucrul pe care-l dorim. Ne place să ne gândim despre har ca la un lucru care vine la noi şi ne spune: „Într-un sens, du-te şi fă ce vrei, păcătuieşte cât de mult doreşti. Totul e în regulă: nu mai eşti sub Lege, eşti sub har”. Dar e un lucru teribil să spui aceasta. Aceasta e o violare, o travestire a doctrinei. Acesta e antinomianism, care reprezintă cel mai mare blestem imaginabil. De fapt, daţi-mi voie să vi-o spun în felul acesta: dacă harul nu mă ajută să ţin şi să trăiesc Legea lui Dumnezeu, atunci înseamnă că diavolul a triumfat asupra lui Dumnezeu!

„Cum ai ajuns să spui asta?”, va întreba cineva.

Iată cum. Ceea ce a făcut diavolul în căderea omului nu a fost numai să-l facă pe om să nu se supună lui Dumnezeu, ci să-l facă şi un rob al său, să-l facă incapabil să se supună lui Dumnezeu şi să onoreze Legea lui Dumnezeu. Mântuirea înseamnă că lucrările diavolului trebuie să fie cu totul distruse şi anulate; aşa că include lucrul acesta: omului trebuie să i se dea abilitatea de a trăi şi a ţine Legea lui Dumnezeu. Dacă mântuirea ar însemna numai faptul că suntem mântuiţi, dar că noi putem continua să păcătuim, atunci diavolul a biruit. Dar n-a biruit! Prin harul lui Dumnezeu, diavolul a fost învins şi înfrânt cu totul. Domnul Isus Hristos nu a venit în lumea aceasta, prin harul lui Dumnezeu, numai ca să ne dea iertare. A făcut lucrul acesta, şi-I mulţumim lui Dumnezeu pentru aceasta. Dacă nu am fi iertaţi, nu am avea nimic şi am fi cu totul lipsiţi de speranţă. Aceasta e prima mea nevoie, dar nu e singura mea nevoie.

Creştini, daţi-mi voie să o repet, e sărbătoarea Adventului. De ce a părăsit Hristos, Fiul lui Dumnezeu, curţile cerului şi a venit în lumea aceasta? Ascultaţi: „Ea va naşte un Fiu, şi-i vei pune numele ISUS” – de ce? – „pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale” (Matei 1:21). Nu numai de vinovăţia păcatelor lor, ci de păcatele lor. Să nu uităm niciodată lucrul acesta. Într-adevăr, Domnul nostru spune El Însuşi în Predica de pe Munte: „Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc” (Matei 5:17). Ascultaţi-l din nou pe apostolul Pavel, marele predicator al justificării numai prin credinţă, omul care ne spune că suntem morţi faţă de Lege şi că nu mai suntem sub ea: „Deci, prin credinţă desfiinţăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea” (Rom. 3:31). Să nu interpretaţi niciodată harul ca fiind ceva care dă la o parte Legea, care o desfiinţează sau o face fără valoare – niciodată.

Din nou, aşa cum v-am mai citat, Pavel spune: „Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră” – de ce nu? – „pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har” (Rom. 6:14). Observaţi ce spune: din cauză că acum nu mai sunteţi sub Lege, ci sub har, păcatul nu va mai avea stăpânire asupra voastră. E parte a scopului întrupării. Ascultaţi-l din nou pe Pavel:

Căci - lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere - Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului (Rom. 8:3-4). 

Nu există nicio îndoială. Ascultaţi cum o spune în Romani 13: 

Daţi tuturor ce sunteţi datori să daţi: cui datoraţi birul, daţi-i birul; cui datoraţi vama, daţi-i vama; cui datoraţi frica, daţi-i frica; cui datoraţi cinstea, daţi-i cinstea.

El le scrie unor credincioşi creştini – 

Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii: căci cine iubeşte pe alţii, a împlinit Legea. De fapt: „Să nu preacurveşti, să nu furi, să nu faci nicio mărturisire mincinoasă, să nu pofteşti”, şi orice altă poruncă mai poate fi, se cuprind în porunca aceasta: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea, deci, este împlinirea Legii (Rom. 13:7-10).

Cele Zece Porunci încă se mai aplică, şi voi şi cu mine trebuie să le ţinem. Aceasta este o poruncă dată unor credincioşi creştini. Dragoste! Iubiţi-vă unii pe alţii. De ce? „Dragostea este împlinirea Legii”. Ni se cere să ţinem toate aceste porunci, şi harul ne ajută să facem aceasta.

Sau daţi-mi voie să vă dau un ultim citat, o afirmaţie remarcabilă a lui Pavel către Tit:

Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat, şi ne învaţă

ce anume ne învaţă? - 

s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti, şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos. El S-a dat pe Sine însuşi pentru noi

cu ce scop? - 

ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune (Tit 2:11-14).

Afirm că Hristos, prin Duhul, ne ajută să împlinim Legea. Acesta e creştinismul. Nu e: „Fă ce-ţi place, păcătuieşte cât doreşti, harul va acoperi totul”. E opusul acestui lucru. Eşti iertat, şi, de aceea, prin puterea Duhului, trăieşti Legea, o ţii, Îi eşti pe plac lui Dumnezeu. 

Iar ultimul meu cuvânt e acesta: harul ne dă puterea să ţinem Legea, şi numai harul poate face lucrul acesta. Ascultaţi-l pe apostol, cum scrie în Romani 7: „Tot astfel, fraţii mei, prin trupul lui Hristos, şi voi aţi murit în ce priveşte Legea, ca să fiţi ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morţi; şi aceasta” – cu ce scop? – „ca să aducem roadă pentru Dumnezeu” (Rom. 7:4). Aţi fost căsătoriţi cu Legea şi nu aţi avut ca rod decât fapte moarte. Acum sunteţi căsătoriţi cu Hristos – şi care e rezultatul acestei căsătorii? Tot acest rod de fapte bune, ţinerea Legii, faptul că faceţi ceea ce a intenţionat Dumnezeu de la începutul creaţiei Sale. Harul ne ajută să facem acestea.

Ascultaţi la cel de-al şaselea verset din acelaşi capitol: „Dar acum am fost izbăviţi de Lege, şi suntem morţi faţă de Legea aceasta, care ne ţinea robi, ca să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă”. Aşa că noi continuăm să ţinem Legea, dar o ţinem într-un fel nou. Înainte încercam să ţinem litera Legii, acum împlinim duhul Legii. Sau ascultaţi Romani 14:17 – „Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt”. Sau: „Căci Domnul este Duhul; şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea” (2 Cor. 3:17) – şi lucrul acesta a fost scris în contextul Legii. Avem libertate. Nu încercăm să ţinem, fără speranţă, litera Legii; ci ţinem Legea în libertate, cu dedicare şi bucurie.

Ascultaţi modul în care o spune Ioan într-o afirmaţie uimitoare din prima sa epistolă. Din nou, lucrul acesta e scris credincioşilor: „Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele” (1 Ioan 5:3). Diferenţa dintre necreştini şi creştini e aceasta: necreştinii, practic, urăsc Legea lui Dumnezeu. Ei încearcă s-o ţină, şi falimentează, şi găsesc că e o povară teribilă; e „grea”. Ce putem spune despre creştini? Ei bine, pentru creştini poruncile Lui nu sunt grele. Creştinii iubesc Legea lui Dumnezeu. Ei doresc s-o ţină; li se dă putere s-o ţină.

Aceasta e relaţia creştinului cu Legea. Necreştinul e ca un copil care se chinuieşte cu exerciţiile sale de pian, trebuind să treacă prin ele mecanic, fiind forţat să exerseze împotriva voii sale. E diferenţa dintre aceasta şi pianistul maestru, care cântă cu plăcere şi măiestrie, care nu trebuie să se gândească la acele aspecte, căci totul a devenit parte din natura sa, aşa că acum se poate concentra numai asupra interpretării. „Poruncile Lui nu sunt grele”. Hristos şi-a trimis Duhul în noi, Duhul care era în El e acum în noi, aşa că putem să ne socotim „morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru”. Noi trebuie să „trăim o viaţă nouă”, fiind înviaţi din morţi. Suntem aşezaţi într-o poziţie în care, acum, prin puterea harului, putem să trăim şi să practicăm Legea lui Dumnezeu, să fim ceea ce a intenţionat Dumnezeu la creaţie să fie omul.

Să nu uităm niciodată aceste trei principii: „Căci Hristos este sfârşitul Legii, pentru ca oricine crede în El să poată căpăta neprihănirea”. De aceea, El ne eliberează de sub Lege, şi ne face morţi faţă de păcat, în sensul că nu mai trebuie să încercăm s-o ţinem ca să fim neprihăniţi şi să ne îndreptăţim. El ne scapă de sub condamnarea ei. Dar Îi mulţumim lui Dumnezeu că, prin naşterea din nou şi prin locuirea Duhul în noi, El ne ajută să ţinem Legea şi s-o onorăm: „pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” (Rom. 8:4).

Să nu gândiţi despre mântuire decât în mod fundamental în termenii Legii. Apoi, să faceţi distincţiile necesare şi evitaţi cele două erori – justificarea prin fapte şi antinomianismul, care dezonorează harul lui Dumnezeu poate mai mult ca orice altceva. „Căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos”. Slăvit să fie Numele lui Dumnezeu! „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru darul Lui nespus de mare!”

(capitolul 9 din Născuți din Dumnezeu)