Big_sl276201 Fragmentul urmator este un capitol din cartea "Calea crucii" scrisa de Gregory Mantle.

„Tot astfel, fraţii mei, prin trupul lui Hristos şi voi aţi murit în ce priveşte Legea, ca să fiţi ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morţi; şi aceasta ca să aducem roadă pentru Dumnezeu” (Romani 7:4).

Acesta este limbajul în care apostolul expune binecuvântarea vieţii de înviere. În capitolul 7 el ne arată ce înseamnă să fii căsătorit cu Legea, lucru expus în capacitatea metaforică a unui soţ. Acesta este sfânt şi spiritual, drept şi bun (vers. 12-14) şi cere dragoste perfectă pentru Dumnezeu şi dragoste perfectă pentru om. Această dragoste vrea să pună stăpânire pe incompetenţa soţiei sale, fiindcă dragostea ei se centrează pe sine, nu în Dumnezeu. Soţul este dezamăgit şi o ameninţă cu moartea dacă nu ascultă. În timp ce soţia recunoaşte că merită atât mustrarea, cât şi ameninţarea, nu este în stare – chiar dacă promite ascultare din nou şi din nou – să împlinească cerinţele soţului ei, Legea.

Dacă ar avea puterea să îi ofere ascultarea plină de dragoste pe care o cere, viaţa ei ar fi plină de fericire curată pentru că, după cum s-a spus: „Legea poate fi un soţ bun pentru un înger necăzut, dar este unul extrem de nesatisfăcător pentru o fiinţă căzută ‘fără putere’ şi în care ‘nu locuieşte nimic bun.’ Legea presupune putere şi recomandă, răsplăteşte folosirea ei potrivită: dar nu poate da «putere sufletelor fără tărie».”

Atunci când acest prim soţ este jignit nu mai poate fi împăcat niciodată. Dacă soţia obiectează: „Dar doresc să fac voia ta,” el răspunde: „Nu vorbi despre dorinţe, împlineşte-le!” „Dar”, continuă soţia, „le-am îndeplinit în aproape toate cazurile”, iar el spune doar: „cine ţine toată Legea şi greşeşte într-un singur punct, se face vinovat de tot.” „Nu pot fi iertată?” întreabă soţia chinuită; el răspunde: „în natura mea nu este iertare;” „sufletul care a păcătuit va muri;” „blestemaţi sunt toţi cei care nu fac toate lucrurile scrise în cartea Mea.”

După ce s-a străduit în zadar să ofere ascultarea cerută şi strigând constant: „Pentru mine este valabil a dori, dar a face ceea ce este bine – nu,” soţia sfârşeşte prin a dispera, iar pedeapsa neascultării va fi cerută atunci când va veni Hristos. El îl respectă, onorează şi iubeşte pe soţ şi este de acord în totalitate cu cerinţele sale şi cu drumul pe care îl urmează. Dar în timp ce o condamnă pe soţie, îi este milă de ea şi, cu o adâncă bunăvoinţă, o iubeşte. Nu poate face nimic pentru a micşora sancţiunile cerinţelor soţului; el nu trebuie să nu fie doar dezonorat, ci trebuie să fie glorificat şi cinstit. Lui Hristos îi este atât de milă de soţie încât e gata să moară pentru ea; deci, prin trupul lui Hristos, noi devenim morţi faţă de Lege. Legea sfântă dezonorată nu îi poate da decât un singur lucru soţiei sale necredincioase – blestemul său; şi „Hristos ne-a eliberat de sub blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi.” Blestemul păcatului înseamnă abandonare din partea lui Dumnezeu, şi pe Cruce, acel blestem, cu toate lucrurile care îl însoţesc, a căzut pe sufletul nepătat al lui Isus. Detestat de oameni, părăsit de Dumnezeu, toată ura pământului, toată negura cerului şi blestemul pe care le meritam L-au luat ca victimă a lor, şi luându ne locul, ne-a scos de sub puterea lor.

Am citit despre anumite animale veninoase care mor în momentul în care şi-au înfipt acul şi otrava mortală în trupul victimei lor. Astfel are loc o moarte dublă – atât a fiinţei care suferă, cât şi a atacatorului. Sub blestemul groaznic al Legii, Isus şi a revărsat sufletul în moarte, dar în acelaşi moment Legea şi-a folosit toată puterea ca judecător şi răzbunător al celor care se identifică împreună cu Hristos. Zapisul cu poruncile lui care era împotriva noastră şi ne era potrivnic a devenit fără putere de vreme ce a fost pironit pe Crucea Lui. Din acel moment a devenit bonul de plată al unei datorii achitate. Tot dreptul şi puterea condamnării care îi aparţineau au fost puse pe Crucea aceea. A fost plătit până la ultimul bănuţ. Legea nu are mai multă putere asupra unui subiect mort decât are soţul asupra unei soţii moarte. Moartea oricăreia dintre părţile contractate le eliberează pe ambele de obligaţiile lor, şi în momentul în care ne considerăm morţi în Hristos, ieşim de sub blestem şi putem cânta: „Nu mai este nici o osândire pentru mine, pentru că sunt în Hristos Isus.”

Eliberată de unirea ei cu Legea în moartea Izbăvitorului ei, soţia este liberă să se recăsătorească. Izbăvitorul ei a înviat din morţi şi, cerând-o în căsătorie pe ea, cea pentru care a murit, inima ei este câştigată, egoismul ei este învins şi, cu întregul ei suflet, intră într-o relaţie de dragoste. Nu are nevoie de nici o sancţiune legală rigidă şi aspră pentru a o face să nu se revolte împotriva voii soţului ei; între duhul ei şi al Lui este o asemenea unire încât dragostea este Lege şi Legea este doar dragoste. Cerinţele celui de al doilea Soţ sunt complete faţă de cele ale primului, pentru că El a venit în lume pentru a împlini Legea, şi a murit şi a înviat din nou astfel încât, fiind căsătoriţi cu El, să o putem împlini şi noi; „pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” (Romani 8:4). Soţia era prea slabă pentru a-l asculta pe primul soţ, iar el era prea slab pentru a-i oferi vreun sprijin; dar acum, Învingătorul păcatului, al morţii şi al iadului este Mirele sufletului ei. Legea s-a întrupat în El, Cel care a câştigat inima soţiei şi „poruncile Lui nu sunt grele.” De aici şi tânguirea amară cu privire la incapacitatea şi înfrângerea din capitolul 7 – „nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc! O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi?” – lasă loc cântecului de victorie triumfătoare din capitolul 8: „Legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a izbăvit de legea păcatului şi a morţii!” „Sunt mai mult decât biruitor prin Acela care m-a iubit”, „dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?”

Romani 7 prezintă în mod detaliat nemulţumirea unuia dintre soţi cu privire la Lege, căutând să asculte poruncile, luptându-se şi depunând efort. Capitolul 8 este limbajul biruinţei sufletului – „căsătorită cu altul, chiar cu Acela care a înviat din morţi.” În unirea cu El nu mai este osândire (versetul 1); nu va mai fi robie (versetul 2); nu va mai fi freamăt (versetul 6); nu va mai fi moarte (versetul 10); nu va mai fi boală (versetul 11); nu va mai fi neputinţă (versetul 11); nu va mai fi dezorientare (versetul 14); nu va mai fi sclavie (versetul 15); nu va mai fi îndoială (versetul 16); nu va mai fi sărăcie (versetul 17); nu va mai fi separare (versetul 38).

Haideţi să vedem mai departe ce presupune această unire cu Isus prin căsătorie. Pentru a exemplifica această minunată relaţie cerească, este folosită o relaţie pământească, cu care suntem obişnuiţi şi ale cărei condiţii le cunoaştem bine. Când a scris despre ea în scrisoarea sa către Efeseni, Pavel a spus: „Taina aceasta este mare” (Efeseni 5:32). Acest lucru este, totuşi, clar: scopurile lui Dumnezeu cu noi sunt pline de dragoste şi pot să ne copleşească în timp ce le contemplăm. Nu i s-a dat o astfel de demnitate nici unei alte creaturi, şi suntem conduşi spre următoarea concluzie: caracterul uman, format în deplină unire cu Isus Hristos, şi prin lucrarea vizibilă a Duhului Sfânt, poate fi, chiar aici şi acum, un lucru mai măreţ decât am găsi oriunde în Univers. Poziţia noastră actuală, cea de logodnici ai lui Isus, este unică; destinul nostru ca mireasă a Lui este unic; şi nu este de mirare faptul că, aceste condiţii de încercări şi de pregătire la care suntem supuşi pentru a ne încadra în această poziţie de înălţare, distincţie, sunt, de asemenea, unice.

1. Prin această căsătorie a sufletului cu Isus devenim părtaşi ai naturii divine (2 Petru 1:4). „Noi suntem mădulare ale trupului Lui” (Efeseni 5:30). Aşa cum femeia datora fiinţa ei naturală bărbatului, sursa şi capul ei, aşa şi noi datorăm întreaga noastră fiinţă spirituală lui Hristos, capul şi sursa noastră: şi aşa cum femeia era un singur trup cu bărbatul în această relaţie naturală, aşa şi noi, în întreaga noastră relaţie spirituală – duh, suflet, trup – suntem una cu Hristos. „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mamă-sa şi se va lipi de nevastă-sa şi cei doi vor fi un singur trup” (Efeseni 5:31). Aici, Hristos este „bărbatul” din perspectiva apostolului iar Biserica – femeia. Aceste cuvinte sunt valabile pentru trecut, prezent şi viitor şi exprimă unirea lui Hristos cu mireasa Lui – Biserica. Plecarea din sânul Tatălui – trecutul; pregătirea Sa treptată pentru unire – prezentul; desăvârşirea ei înfăptuită de El – viitorul. Suntem la fel de uniţi cu El în trup la fel cum vom fi atunci când cerul şi pământul vor răsuna de bucuria nunţii.

Oare ar trebui să fim surprinşi în cazul în care, cu un astfel de scop, Mirele nostru ceresc va fi gelos pe cea mai mică complicaţie a vieţilor noastre, pe cea mai mică deviere a sentimentelor noastre în direcţii diferite? „Părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea, care este în lume prin pofte.” Trebuie să fugim de această stricăciune prin unirea cu Isus în moartea Sa, pentru că ea nu se află în lucrurile care ne înconjoară, ci în propriile noastre inimi, pentru că acolo domnesc acele sentimente vicioase şi răutăcioase a căror sursă şi rădăcină sunt marcate de cuvântul „poftă.” Lumea în care este corupţie se află în noi. În măsura în care scăpăm de ea şi intrăm în minunata voie a lui Dumnezeu vom vedea cât de normal este ca El să ne aibă în întregime pentru Sine; şi cum ar putea El, cu o asemenea dragoste, să fie satisfăcut de ceva mai puţin decât aceasta? Această unire perfectă a naturii cu Domnul nostru este, după cum spune Tauler, „cel mai drag şi cel mai dorit lucru pe care Dumnezeu îl va avea de la om: atunci omul va fi atât de disponibil încât Dumnezeu va putea lucra în el tot timpul, fără să se ascundă; şi de aceea, El mai spune – ‘desfătarea Mea este în copiii oamenilor.’”

Cineva a atras atenţia asupra celor trei stadii ale dragostei. În primul rând, gândul principal al sufletului este: „Preaiubitul meu este al meu şi eu sunt a lui” (Cântarea Cântărilor 2:16). În acest stadiu gândim în principal că Hristos este al nostru, şi deci, într-un fel, pentru plăcerea noastră. Apoi ajungem la „Eu sunt a iubitului meu şi iubitul meu este al meu” (6:3). Controlul şi stăpânirea Lui ocupă primul loc în gândurile noastre. În final ajungem la „Eu sunt a iubitului meu şi el doreşte după mine” (7:10) unde formularea „al meu” nu mai există, în asigurarea perfectă a dragostei, aceea că a fi al Lui implică, într-adevăr, totul.

2. Căsătoria sufletului cu Isus aduce cu ea puterea de a oferi ascultare. Soţia celui de-al doilea soţ are cel puţin tot atâtea obligaţii ca în vremea când era căsătorită cu primul soţ. Ba mai mult, obligaţiile sunt mult mai mari. Gândiţi-vă doar la următoarea imagine – primul soţ spune: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta”, dar al doilea spune: „Aceasta este porunca mea, să vă iubiţi unul pe celălalt cum v-am iubit Eu”, dându-i un nou model pentru dragostea ei. Ceea ce înainte era o sarcină imposibilă, acum a devenit un privilegiu încântător, pentru că adevăratul scop al acestei uniri se continuă în rugăciunea Mântuitorului: „pentru ca dragostea cu care m-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu să fiu în ei” (Ioan 17:26). „El este în poporul Său” ca să le aducă dragostea Tatălui care a inundat fiinţa Lui când a fost singur în această lume; şi El este în ei pentru ca El să arate permanent dragostea pe care o poartă pentru ei. Vocaţia fiecărui credincios este aceasta: de a fi cel care revelează dragostea lui Hristos. Credinciosul este o epistolă a lui Hristos – o epistolă a dragostei Sale.” Astfel că ceea ce era imposibil printr-un principiu care constrânge din afară, este posibil în mod plăcut, printr-o putere impunătoare din interior. Al doilea Soţ oferă, astfel, un nou motiv şi un nou model şi, oricând, preaiubita Lui poate răspunde: „Dragostea lui Hristos mă constrânge.” Ea nu slujeşte acum în slova veche – Sinai, ci în înnoirea duhului – Rusaliile.

3. Căsătoria cu Isus înseamnă, de asemenea, rodnicie continuă. Suntem „ai Altuia, adică ai Celui ce a înviat din morţi; şi aceasta ca să aducem roadă pentru Dumnezeu” (Romani 7:4). Într-un capitol foarte cunoscut din Evanghelia Sfântului Ioan este expusă roada unirii cu Hristos, numai că figura de acolo este una vegetală, în timp ce aici este una conjugală.

„Roada pentru moarte”, ne spune Romani 7:5, este rezultatul trăirii în carne; aşa cum „roada pentru Dumnezeu” este rezultatul unirii cu Isus. „Roada” este manifestarea naturală spontană a vieţii din interior. Marea întrebare care se pune este – suntem într-o relaţie potrivită cu Isus? Este unirea noastră cu El atât de completă încât fiecare por şi arteră a fiinţei noastre să fie deschise să primească revărsarea continuă a vieţii Sale? Dacă este aşa, nu trebuie să ne îngrijorăm cu privire la roadă. Dacă avem grijă de ceea ce suntem, ceea ce facem îşi va purta singur de grijă.

Florile care vor foarte mult să devină perfecte făcându-se duble sfârşesc prin a fi serbede. Această unire misterioasă a naturii noastre cu Isus înseamnă o îmbunătăţire minunată; dar înseamnă, de asemenea, şi reproducere pentru că aceasta din urmă, şi nu îmbunătăţirea, este scopul fiinţelor maturizate. Aşa cum o viţă care îţi consumă toată energia producând lemn şi frunze îşi pierde scopul, tot aşa şi sufletul care se predă lui Dumnezeu, care primeşte şi se dezvoltă, dar care se dă înapoi când vine vorba să se dedice omului într-o viaţă de sacrificiu şi când împiedică împlinirea unirii pe care Dumnezeu a făcut-o posibilă pentru asemenea purtători de struguri acri, ce trebuie să fim atunci când suntem separaţi de unirea vitală cu El, Cel care este Viţa dulce. Adevărata unire va fi urmată, printr-o lege spirituală minunată, de rodnicie abundentă.

4. Căsătoria cu Isus va fi urmată de asemănare. La fel ca în viaţa de căsnicie, soţul şi soţia se asimilează unul pe altul în afinităţi, alegeri, ciudăţenii, gândire şi chiar şi în fizionomie; deci, fiind „părtaşi cu Hristos”, devenim în mod necesar asemenea lui Hristos. „Când Dumnezeu şi-a trimis unicul Fiu ca singura cale de acces la El, a vrut să arate că nu poate să Îşi găsească plăcerea în ceva, sau nu poate să aibă părtăşie cu ceva în care nu se vede asemănarea Fiului Său. Nu putem avea o altă intrare în bunăvoinţa sau în plăcerea lui Dumnezeu dacă Hristos nu se vede în noi.” ,,Noi toţi privim cu faţa descoperită ca într-o oglindă slava Domnului şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui din slavă în slavă prin Duhul Domnului (2 Corinteni 3:18). Gândul apostolului nu pare a fi reflectarea, radierea luminii şi frumuseţii lui Hristos, ci primirea şi însuşirea a ceea ce este prezentat vederii noastre. Aşa cum oglinda pare că reţine faţa celui care se uită în ea, tot aşa şi noi, deschizându ne fiinţa spre Isus, începem să-L oglindim pe El în ea, deoarece El vine cu asemănarea Lui, în persoana Duhului Său care schimbă, cu scopul de a locui şi a lucra în noi până când acelaşi chip ca cel pe care îl poartă El este lucrat şi desăvârşit în noi; slava şi frumuseţea Lui devine slava şi frumuseţea noastră şi suntem transformaţi din centru până la fiecare circumferinţă a fiinţei noastre.

5. În această căsătorie averea soţului este pusă, bineînţeles, la dispoziţia soţiei. Mulţi dintre noi îşi vor aminti povestea Lordului de Burleigh pe care a imortalizat-o Tennyson. Deghizându-se într-un pictor peisagist a câştigat inima unei fecioare simple, de la ţară. Crezând că vor merge la casa ţărănească despre care i-a vorbit el şi în care urma să îşi petreacă viaţă lor fericită de căsnicie, au trecut prin mai multe locuinţe frumoase până când –

... a zărit o poartă Cu armoarii maiestuoase, Şi sub poartă ea se-ntoarce, Şi vede o vilă mult mai măreaţă Decât toate celelalte pe care le văzuse înainte Mulţi servitori galanţi, voioşi Se pleacă înaintea lui la uşă Şi vorbesc cu un susur blând, Când răspund chemării sale În timp ce el păşeşte cu paşi tot mai fermi Conducând-o din salon în salon. Şi, în timp ce ea se miră, confuză, Neputâtnd înţelege, El se întoarce demn şi binevoitor: „Toate acestea sunt ale mele şi ale tale.”

Prin această unire a inimilor şi a vieţilor, fata simplă de la ţară a devenit Lady de Burleigh, şi toată averea soţului a devenit a ei.

Cine poate să povestească despre averea pe care o moştenesc cei care sunt uniţi cu Isus, cu adevărat! În epistola către Efeseni, Sf. Pavel vorbeşte despre bogăţiile nepătrunse ale Harului Său (Efeseni 2:7). Apoi, el vorbeşte despre bogăţiile nepătrunse ale lui Hristos (3:8). Cuvântul tradus „de negrăit” înseamnă, literal, „a trage dincolo de ţintă;” Sf. Pavel vrea să spună că, deşi folosim cel mai bogat limbaj, nu putem trage dincolo de ţintă: bogăţiile la care se gândeşte el întrec toată puterea limbii de a le exprima. În celălalt pasaj cuvântul „nepătrunse” înseamnă, literal, bogăţii care nu pot fi explorate. Nu numai că nu le putem calcula, dar nu putem ajunge niciodată la sfârşitul investigaţiei noastre. În momentul în care cercetările noastre au atins limita posibilului, în faţa noastră se întinde, încă, un vast continent de bogăţii neexplorate. Şi, pe măsură ce Mirele nostru ne conduce, El ne va da întotdeauna câte o nouă descoperire a bogăţiei noastre în El şi, de fiecare dată, ne va spune: „Toate acestea [sunt] ale Mele şi ale tale.”

6. Prin urmare, protecţia Soţului este zestrea de căsătorie a soţiei Lui. Mireasă a lui Isus, nu lăsa ca vreun pericol să te sperie vreodată! „Orice armă făurită împotriva ta va fi fără putere; şi pe orice limbă care se va ridica la judecată împotriva ta o vei osândi” (Isaia 54:17). Isus, Soţul tău, este investit cu putere absolută asupra lumii acesteia. Toate forţele naturii sunt în mâinile Lui. Toate puterile a ceea ce noi numim legi naturale sunt sub controlul Său. Toate forţele răului sunt sub picioarele Sale. El ţine sceptrul în mâinile Sale şi El e în control, guvernează şi conduce cu putere absolută tot ce aparţine istoriei rasei noastre şi intereselor celor pe care i-a răscumpărat cu sângele Său preţios. În rugăciunea Sa de Mare Preot vorbeşte despre trei daruri: „după cum i-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care I i-ai dat Tu” (Ioan 17:2). El este investit de primul cu guvernarea lumii; prin al doilea, noi, cei care ne încredem în El pentru mântuire, suntem daţi Lui; prin al treilea, El ne dă tuturor viaţă veşnică. Hristos este îmbrăcat cu putere universală ca să ne poată fi transmis ultimul dar. Tatăl I-a dat toată puterea în cer şi pe pământ ca să îşi poată aduce mica turmă în casa unde sunt multe lăcaşuri, prin pericole nenumărate.