Editorial

„Isus i-a zis: «Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.»” – Ioan 14:6

Un sfânt din vechime spunea că, Dumnezeu face adesea ca, atunci când El vrea să ne dea cele mai mari îndurări, tocmai atunci noi păcătuim cel mai mult împotriva Lui; şi aceasta, pentru a-Şi preamări şi mai mult dragostea.

În cuvintele pe care le-am citit, găsim o ilustraţie a acestui lucru. Nicicând inima lui Isus nu a fost mai plină aşa încât să dea peste cu o dragoste mai caldă şi mai suverană faţă de ucenicii Săi, decât atunci când a spus: „Să nu vi se tulbure inima.” Aceştia erau tulburaţi de multe lucruri. El le-a spus că urma să-i părăsească. Le-a spus că unul dintre ei urma să-L vândă, un altul avea să se lepede de El; le-a spus că toţi urmau să-L părăsească în acea noapte şi, probabil, ei credeau că El Se ducea supărat de la ei. Însă, indiferent de cauza tulburării lor, lăuntrul lui Isus era ca un vas arhiplin, iar aceste cuvinte erau stropii de dragoste ce dădeau peste: „Să nu vi se tulbure inima; aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine.” Cu siguranţă, asemenea cuvinte pline de blândeţe încrezătoare nu au fost niciodată înainte rostite în această lume rece. Apoi, oh, gândiţi-vă cât de rece, cât de sumbră şi cât de prostească (nepotrivită) este întrebarea cu care intervine Toma în discursul ceresc: „«Doamne», i-a zis Toma, «nu ştim unde Te duci; cum putem să ştim calea într-acolo?»” Totuşi, cât de mult Se coboară Isus de bunăvoie pentru a răspunde îngustimii inimilor lor reci! Cu câtă dragoste începe cu ei chiar de la alfabetul mântuirii, şi nu doar îi răspunde lui Toma la întrebare, ci le spune mai mult – îi dă mai mult decât ar fi putut cere sau gândi. El a întrebat de loc şi de cale, iar Hristos răspunde: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” Considerând aceasta o descriere completă a Evangheliei mântuirii, haideţi să privim diversele aspecte ale acesteia.

I. Hristos este Calea – „Eu sunt calea... nimeni nu vine”, etc. Biblia întreagă mărturiseşte faptul că, prin natura noastră, nu putem ajunge la Tatăl. Din fire, noi suntem plini de păcat, iar Dumnezeu este, din fire, infinit de sfânt, adică El evită păcatul (Se trage înapoi de la păcat). La fel ca o plantă sensibilă care, prin natura ei, se trage înapoi de la atingerea unei mâini omeneşti, tot astfel Dumnezeu, prin Însăşi natura Sa, Se trage înapoi de la atingerea păcatului. El este despărţit de păcătoşi pentru totdeauna; El are ochii prea curaţi ca să Se poată uita la nelegiuire.

(1) Adam şi patriarhii au învăţat lucrul acesta într-un mod deosebit. Atâta timp cât Adam a umblat în sfinţenie, Dumnezeu a locuit în el, a umblat cu el şi a avut părtăşie cu el; însă când Adam a căzut, „Domnul Dumnezeu l-a izgonit din grădina Edenului şi la răsăritul grădinii Edenului a pus nişte heruvimi, care să învârtească în toate direcţiile o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii.” Această sabie învăpăiată în mijlocul heruvimilor era un simbol deosebit al lui Dumnezeu – Dumnezeul drept, care urăşte păcatul. În rug, El S-a arătat lui Moise ca un foc care nu se mistuie; în Templu, S-a arătat printre heruvimi, în mijlocul slavei mai puţin periculoasă Şechina; însă aici S-a arătat în mijlocul heruvimilor ca o sabie – un Dumnezeu drept care urăşte păcatul. Şi vă rog fierbinte să observaţi că această sabie învăpăiată era învârtită în toate direcţiile ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii. Dacă nu s-ar fi învârtit în toate direcţiile – dacă ar fi lăsat o cărare nepăzită bine – atunci Adam s-ar fi furişat pe acea cărare şi şi-ar fi croit drum până la pomul vieţii. Dar nu; orice drum ar fi apucat, indiferent de cât de ascuns, îngust, prăpăstios şi dificil ar fi fost acesta, indiferent de cât de încet s-ar fi furişat, acest meteor învăpăiat l-ar fi întâlnit şi i-ar fi spus: „Cum se poate îndreptăţi omul înaintea lui Dumnezeu? Prin faptele Legii, nici o fiinţă umană nu poate fi îndreptăţită.” Adam poate foarte bine să se aşeze, obosit de atâta căutare în zadar după o cale care să ducă la viaţă, pentru că omul, prin natura sa, nu poate ajunge la Tatăl.

Dar Hristos spune: „Eu sunt calea.” La fel spune şi în Psalmul 16: „Îmi vei arăta cărarea vieţii.” Nici un om nu a putut găsi această cărare a vieţii, dar Isus spune: „Îmi vei arăta cărarea vieţii, înaintea Feţei Tale sunt bucurii nespuse, şi desfătări veşnice în dreapta ta.” Lui Isus I-a fost milă de bieţii fiii ai lui Adam care se străduiau în zadar să găsească o cale înspre raiul lui Dumnezeu, aşa că a părăsit sânul Tatălui doar ca să poată deschide o cale prin care noi să putem ajunge în sânul Tatălui. Şi cum a făcut El aceasta? A reuşit El să facă lucrul acesta scăpând de vigilenţa sabiei învăpăiate? Nu, pentru că aceasta se învârtea în toate direcţiile. A făcut aceasta exercitându-Şi autoritatea divină şi poruncind ascuţişului strălucitor să se retragă? Nu, pentru aceasta ar fi însemnat să dezonoreze Legea Tatălui Său în loc să o glorifice. Aşadar, El S-a făcut om în locul nostru – da, S-a făcut păcat. Dumnezeu a găsit cu cale să pună asupra Lui nelegiuirile noastre, a tuturora. El S-a dus în locul nostru să întâlnească acel meteor de foc – a căzut sub ascuţişul tăios al acestuia, pentru că El Şi-a adus aminte de cuvintele profetului: „Scoală-te, sabie, asupra păstorului Meu, şi asupra omului care îmi este tovarăş! zice Domnul oştirilor.”

Şi acum, întrucât ascuţişul strălucitor a străpuns trupul Răscumpărătorului, cel mai vinovat păcătos – indiferent cine eşti sau ce eşti – poate intra prin trupul Său plin de sânge, poate găsi intrare în raiul lui Dumnezeu ca să mănânce din pomul vieţii şi să trăiască veşnic. Vino repede; nu te îndoi, pentru că El spune: „Eu sunt calea.”

(2) Acelaşi lucru – că omul, prin natura sa, nu poate ajunge la Tatăl – l-a învăţat Moise şi poporul Israel, într-un mod deosebit.

Când Dumnezeu S-a coborât de bunăvoie să locuiască în mijlocul copiilor lui Israel, El a locuit cu precădere (mai ales) în sfânta sfintelor – cel mai intim loc din Templul evreiesc. Acolo, semnul vizibil al prezenţei Sale era între heruvimi, o dată fiindu-ne descris ca o lumină inaccesibilă şi plină de slavă şi altă dată, ca un nor ce umplea Templul. Însă acest loc intim sau sfânta sfintelor (sau locul tainic, cum este numit în Psalmi) era separat de locul sfânt printr-o perdea; şi nici unui om nu-i era îngăduit să treacă de acea perdea, ca nu cumva să moară, cu excepţia marelui preot care intra o dată pe an, dar nu fără sânge. Nici o altă imagine nu putea arăta mai limpede că intrarea în sfânta sfintelor nu a fost arătată, că nici un om păcătos nu are vreo şansă de a intra în prezenţa lui Dumnezeu.

Dar Isus spune: „Eu sunt calea.” Isus era întristat că noi nu aveam acces în sfânta sfintelor, în prezenţa lui Dumnezeu; pentru că El ştia din experienţă că în acea prezenţă este plinătate de bucurie. Dar cum a deschis El calea? A dat El la o parte perdeaua ca să se poată strecura în taină şi cu uşurinţă în prezenţa Tatălui? Nu; ci El S-a dat pe Sine Însuşi ca jertfă pentru a satisface dreptatea divină şi pentru a ne împăca cu Dumnezeu. „A zis: «S-a isprăvit!» Apoi Şi-a plecat capul, şi Şi-a dat duhul. Şi îndată perdeaua dinlăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus până jos.” S-a isprăvit: pedeapsa Legii este ispăşită, cerinţele Legii sunt împlinite, calea este desăvârşită, perdeaua este ruptă de sus până jos! Nici un petic din perdeaua aceasta înspăimântătoare nu ne mai stă acum în cale. Cel mai vinovat, cel mai mare păcătos dintre voi toţi are acum libertatea să intre prin perdeaua ruptă, în lumina chipului lui Iehova – să locuiască în locul tainic al cortului Său, să privească frumuseţea Sa şi să se minuneze în Templul Său. Şi acum, prietenii mei, este aceasta calea pe care veniţi voi la Tatăl? Hristos spune: „Eu sunt calea. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” Dacă vă veţi ţine în continuare de calea voastră, oricare ar fi aceasta – indiferent că este calea lacrimilor, a chinurilor, a juruinţelor de îndreptare sau a nădejdii că Dumnezeu nu va fi chiar atât de drastic – dacă nu veţi fi înştiinţaţi, veţi afla în ziua judecăţii, că sabia heruvimului s-a învârtit în toate direcţiile şi că sunteţi lăsaţi pradă focului mistuitor. Dar oh, dacă este un suflet care nu găseşte pace pe nici o cale a neprihănirii de sine – dacă cineva dintre voi află că este pierdut în el însuşi – iată, Hristos îţi spune: „Eu sunt calea” şi, într-un alt loc, spune: „Eu sunt uşa”. Este o cale deschisă, fără plată şi îmbelşugată şi aceasta este o cale pentru păcătoşi. De ce să mai aştepţi o clipă? Odată, era un zid de despărţire între tine şi Dumnezeu, dar Hristos l a dărâmat. Odată, Dumnezeu era mânios, dar mânia Lui s-a întors de pe această cale binecuvântată. În Hristos, El este întotdeauna satisfăcut pe deplin.

II. Hristos este adevărul – Întreaga Biblie şi întreaga istorie (experienţă) mărturisesc faptul că, prin natura noastră, noi suntem ignoranţi în privinţa adevărului. Fără îndoială, există multe adevăruri pe care un om nemântuit le cunoaşte. Poate cunoaşte adevărurile din matematică şi aritmetică – poate cunoaşte multe adevăruri din viaţa obişnuită de zi cu zi; cu toate acestea, nu se poate spune că un om nemântuit cunoaşte adevărul, deoarece Hristos este adevărul. Hristos poate fi numit cheia de boltă al arcului adevărului. Îndepărtează cheia de boltă a unui arc şi întreaga clădire se transformă într-o movilă de gunoi. Pot fi aceleaşi pietre, însă ele sunt căzute, înăbuşite şi încurcate, amestecate – nu mai au o ordine, nu mai au un scop. Tot astfel, înlătură-L pe Hristos şi tot arcul adevărului devine o grămadă de gunoi. Pot fi aceleaşi adevăruri acolo, însă ele sunt prăbuşite, fără coerenţă, ordine şi scop. Hristos poate fi numit soarele sistemului adevărului. Îndepărtează soarele din sistemul nostru şi fiecare planetă s-ar prăbuşi în dezordine. Aceleaşi planete ar fi acolo, însă forţele lor opozante le-ar atrage încoace şi încolo, iar corpurile cereşti s-ar ciocni unele de altele într-o dezorientare nesfârşită. Tot astfel, înlătură-L pe Hristos şi întregul sistem al adevărului se prăbuşeşte în dezordine. Aceleaşi adevăruri pot fi în minte, însă toate se bat cap în cap şi se ciocnesc într-un labirint fără ieşire; căci „calea celor răi este ca întunericul gros: ei nu văd de ce se vor poticni.” Însă atunci când Hristos este descoperit unui suflet nemântuit – nu când un om îi vorbeşte pur şi simplu despre Hristos, ci atunci când Duhul lui Dumnezeu i-L descoperă – şi astfel este revelat adevărul, nu un adevăr, atunci se aşează cheia de boltă în arcul adevărului – readuci soarele în centrul sistemului. În acea minte, tot adevărul este ordonat şi de folos.

Acum el cunoaşte adevărul cu privire la sine. A părăsit Fiul lui Dumnezeu cu adevărat sânul Tatălui ca să sufere mânia în locul nostru? Atunci, cu siguranţă, eu sunt sub mânie. S-a făcut Domnul Isus un slujitor, ca să poată împlini voia lui Dumnezeu în locul păcătoşilor? Atunci, eu sunt, cu siguranţă, total lipsit de neprihănire – un copil al neascultării.

Şi apoi, cunoscându-L pe Hristos, el cunoaşte adevărul cu privire la Dumnezeu. L-a dat Dumnezeu de bunăvoie pe Fiul Său la moarte pentru noi toţi? Atunci, dacă eu cred în Isus, nu este nici o osândire pentru mine. Dumnezeu este Tatăl meu şi Dumnezeu este dragoste.

Prietene, L-ai văzut pe Hristos, care este adevărul? Ţi-a fost descoperit El, nu de carne şi sânge, ci de Duhul Dumnezeului nostru? Atunci, ştii cât de adevărat este că în El „sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei” – că El este „Alfa şi Omega”, începutul şi sfârşitul întregii cunoştinţe. Dar dacă nu L-ai văzut pe Hristos, încă nu ştii nimic aşa cum ar trebui să ştii. Toată cunoştinţa ta este ca un pod fără cheia de boltă – ca un sistem fără soare. La ce-ţi va folosi, în iad, să cunoşti toate ştiinţele din lume, toate evenimentele istorice şi toată politica din viaţa ta scurtă de pe pământ? Ştiai că tocmai cunoştinţa ta se va transforma într-o unealtă de tortură în iad? Oh, cum îţi vei dori în acea zi să fi citit mai puţin din ziare şi mai mult din Biblie – cum îţi vei dori ca, odată cu acumularea de cunoştinţe să fi avut şi înţelegere şi ca, împreună cu toată ştiinţa ta să-L fi cunoscut pe Mântuitorul, a cărui cunoaştere înseamnă viaţă veşnică!

III. Hristos este viaţa – Întreaga Biblie mărturiseşte că, prin natura noastră, suntem morţi în păcatele şi în greşelile noastre – că suntem la fel de neputincioşi să umblăm în sfinţenie prin lume, după cum un om mort nu poate să se ridice şi să umble.

Atât Scriptura, cât şi istoria (experienţa) mărturisesc faptul că noi suntem, prin natura noastră, morţi în greşelile şi în păcatele noastre. Totuşi, aceasta nu este o moarte în care suntem total inactivi, deoarece ni se spune că în ea, noi umblăm după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului.

Acest adevăr ne este arătat într-un mod deosebit în acea viziune a prorocului Ezechiel, în care el a fost luat de Duhul şi pus în mijlocul unei văi pline de oase; l-a făcut să treacă pe lângă ele, de jur împrejur, şi iată că erau foarte multe pe faţa văii, şi erau uscate de tot.

Tocmai aceasta este imaginea pe care fiecare copil al lui Dumnezeu o are faţă de lume: oasele uscate sunt foarte multe şi uscate de tot. El pune aceeaşi întrebare pe care Dumnezeu i-a pus-o lui Ezechiel: „Vor putea oare oasele acestea să învieze?” Oh, da, prietenii mei; şi oare nu acelaşi lucru te învaţă şi experienţa (istoria)? Este adevărat că morţii nu pot şti că sunt morţi; şi totuşi, dacă Domnul îţi atinge inima, iţi vei da seama. Noi prorocim oaselor uscate, pentru că acesta este felul în care lucrează Domnul: în timp ce noi prorocim, intră suflarea. Atunci, priveşte în urmă la viaţa ta. Vezi cum ai umblat după mersul lumii acesteia. Întotdeauna ai fost un om care a înotat după cursul râului şi niciodată nu ai fost unul care să înoate împotriva curentului. Uită-te în inima ta şi vezi cum aceasta s-a întors împotriva tuturor poruncilor: simţi că sabatul este o povară, în loc ca acesta să fie o plăcere şi o onoare pentru tine. Dacă ai încercat vreodată să păzeşti poruncile lui Dumnezeu – dacă ai încercat vreodată să-ţi fereşti ochii de dorinţe (pofte) nelegitime, limba de cuvinte mânioase, amare sau de bârfe, inima de răutate, invidie şi pofte – dacă ai încercat vreodată toate acestea (şi m-aş mira dacă mulţi oameni nemântuiţi au încercat) – deci, dacă ai încercat vreodată lucrurile acestea, nu-i aşa că ţi s-au părut imposibile? Era ca şi cum ar fi trebuit să înviezi morţii. Ai observat că te lupţi cu tine însuţi? Oh, cât de clar e faptul că eşti mort, că nu eşti născut din nou! Să nu vă miraţi când vă spunem: „Trebuie să vă naşteţi din nou”. Trebuie să fii unit cu Hristos, pentru că Hristos este viaţa. Să presupunem că ar fi fost posibil ca un mădular mort să fie unit perfect cu un trup viu, în aşa fel încât toate venele să primească fluxul roşu închis al sângelui viu – să presupunem că fiecare os se uneşte cu alt os, că fiecare sinapsă se uneşte cu alta şi că fiecare nerv se uneşte cu altul – nu vezi oare că acel mădular, chiar daca era mort înainte, va fi un mădular viu? Înainte era rece, încleştat, nu putea să se mişte şi era plin de stricăciune; acum, este cald, modelabil, plin de viaţă şi mişcare. Este un mădular viu pentru că a fost unit cu ceea ce este viaţă. Sau, să presupunem că ar fi fost posibil ca o mlădiţă uscată să fie altoită perfect la o viţă de vie, astfel încât toate canalele să primească fluxul generos al sevei. Nu vezi tu oare că acea mlădiţă, chiar dacă era moartă înainte, acum este o mlădiţă vie? Înainte, era uscată, fără roadă şi vestejită; acum este plină de sevă, de viaţă şi de vigoare. Este o mlădiţă vie pentru că a fost unită cu viţa – viaţa acesteia. Ei bine, tot astfel Hristos este viaţa fiecărui suflet care se alipeşte de El; Cel care este unit cu Domnul este un singur duh cu El.

Este sufletul tău ca un mădular mort – rece, încleştat, nemişcat şi plin de stricăciune? Alipeşte-te de Hristos, uneşte-te cu El prin credinţă şi vei fi un singur duh cu El – vei fi cald, plin de vigoare şi energic în slujba lui Dumnezeu. Este sufletul tău ca o mlădiţă vestejită – uscată, neroditoare şi vestejită, căreia îi lipsesc atât frunzele, cât şi fructele? Alipeşte-te de Hristos, uneşte-te cu El şi veţi fi un singur duh. Vei descoperi că este adevărat faptul că Hristos este viaţa; viaţa ta va fi ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Vei mărturisi: „trăiesc...dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine”.

Aşadar, prieteni necredincioşi, aduceţi-vă aminte că singura cale de a fi sfinţi este prin unirea cu Hristos. Şi voi, prieteni credincioşi, aduceţi-vă aminte că, dacă vreodată slăbiţi în sfinţenie, motivul este că vă slăbiţi strânsoarea voastră cu Hristos. Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămânea în voi; aşa veţi aduce multă roadă. Despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic.