Big_06._carte „Odihnă! Ce dulce cuvânt! Este o melodie pentru urechile mele! Zace ca un întăritor pe inima mea şi de acolo trimite energii de viaţă, care pulsează prin toate venele sufletului meu! Odihnă, nu ca cea a pietrei care se odihneşte pe pământ, nici ca a cărnii acesteia când se va odihni în mormânt, nici o astfel de odihnă cum şi-o doreşte lumea carnală. O, odihnă binecuvântată! Când «nu ne vom odihni zi şi noapte, ci vom spune: Sfânt, sfânt, sfânt, este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic!» Când ne vom odihni de păcat, dar nu de închinare; de suferinţă şi tristeţe, dar nu de bucurie! O, zi binecuvântată! Când mă voi odihni la sânul Domnului meu! Când mă voi odihni cunoscând, iubind, bucurându-mă şi lăudând! Când sufletul şi trupul meu, desăvârşite, se vor împărtăşi împreună în mod desăvârşit din Dumnezeul absolut desăvârşit! Când Dumnezeu, care este dragostea însăşi, mă va iubi desăvârşit şi Se va odihni în dragostea Sa pentru mine, după cum eu mă voi odihni eu în dragostea mea pentru El; şi când Se va bucura peste mine cu bucurie, şi se va bucura peste mine cântând, după cum mă voi bucura eu în El!” 

 „O, suflete al meu, oare nu cumva «te îndoieşti de făgăduinţa lui Dumnezeu, prin necredinţă»? Te suspectez foarte mult de lucrul acesta. Dacă ai crede într-adevăr, ai fi mai mişcat de ea. Oare nu este ea sub mâna, sub pecetea şi sub jurământul lui Dumnezeu? Poate minţi Dumnezeu? Ce nevoie are Dumnezeu să te linguşească ori să te înşele? De ce să-ţi promită El mai mult decât are de gând să facă? Nu îndrăzni să-L acuzi de aşa ceva pe Dumnezeul cel înţelept, atotputernic şi credincios! Ce multe dintre promisiunile Sale s-au împlinit în convertirea ta! Oare să fie de acord Dumnezeu cu un cuvânt înşelător? O, inimă ticăloasă în necredinţa ei! Oare Dumnezeu ţi-a promis odihna, şi să falimenteze în cazul tău? Mai degrabă se vor dovedi simple iluzii ochii tăi, urechile tale, şi toate simţurile tale, decât să te înşele o promisiune din partea lui Dumnezeu. Poţi fi mai sigur de ceea ce e scris în Cuvânt decât dacă ai fi văzut cu propriii tăi ochi ori dacă ai fi pipăit cu propriile tale mâini! Eşti tu sigur că eşti viu, ori că lucrul pe care stai este pământ, ori că ochii tăi văd soarele? La fel de sigură este toată această slavă a sfinţilor; la fel de sigur sunt că voi fi înălţat mai presus de stelele de sus şi voi trăi pe vecie în cetatea sfântă, proclamând cu bucurie laudele Răscumpărătorului meu; dacă nu voi fi închis afară de această «inimă rea şi necredincioasă», care să mă facă să mă «despart de Dumnezeul cel viu»”. 

 „Şi, oare este odihna aceasta atât de dulce şi de sigură? Atunci, ce vrea să spună lumea nepăsătoare? Oare ştiu ei ce anume neglijează? Oare aud ei cu adevărat despre ea, ori sunt încă adormiţi, ori sunt morţi? Oare ştiu ei cu siguranţă că înaintea lor se află această cunună, în timp ce ei continuă să şadă nepăsători ori umblă după nişte fleacuri? Fără îndoială că şi-au ieşit din minţi, dacă se gândesc atât de mult la proviziile de pe cale, în timp ce se grăbesc atât de tare înspre o altă lume, şi când în joc se află fericirea lor veşnică! Dacă le ar mai rămâne o singură scânteie de raţiune, nu şi-ar vinde niciodată odihna pentru trudă, nici slava pentru deşertăciuni lumeşti, nici nu ar risca cerul de dragul unor plăceri păcătoase. Sărmani oameni! O, dacă v-aţi gândi încă o dată ce anume riscaţi, şi atunci v-aţi bate joc de aceste momeli ispititoare! Binecuvântată fie pe veci acea dragoste ce m-a scăpat din acest întuneric vrăjit!” 

 „Apropie-te, sufletul meu, cu cea mai fierbinte dragoste! Aici ai un subiect în care se merită să te implici, ceva ce merită să-l iubeşti. Vezi ce frumuseţe ţi se prezintă! Oare nu e unită aici întreaga frumuseţe de pe lume? Oare toate celelalte frumuseţi nu sunt decât diformităţi, în comparaţie cu ea? Oare acum ai nevoie să fii convinsă să iubeşti? Aici ai un ospăţ pentru ochii tăi şi pentru toate puterile sufletului tău; oare ai nevoie de invitaţii speciale ca să te ospătezi din el? Oare poţi iubi un mic pământ scânteietor, o bucată de lut ambulantă? Şi să nu-L poţi iubi pe acest Dumnezeu, pe acest Hristos, această slavă, care sunt, în adevăr şi nemăsurat, atât de vrednici de iubire? Îţi poţi iubi prietenul din cauză că şi el te iubeşte; dar oare e dragostea prietenului tău la fel ca dragostea lui Hristos? Lacrimile lor şi sângerarea lor pentru tine nu-ţi pot aduce uşurare, nici nu pot opri lacrimile tale ori sângerarea ta; pe când lacrimile şi sângele care au curs din partea Domnului tău au o virtute vindecătoare suverană”.