Editorial

Teama firească poate lua una dintre cele două direcţii opuse. Ne poate determina să ne fie frică să facem ceea ce ştim că ar trebui să facem sau să ne fie frică să nu facem ceea ce credem că oamenii se aşteaptă ca noi să facem. Curajul este undeva între aceste două extreme.

Există o logică prostească ce ne face robi conştiinţelor altor oameni. Mărturia noastră creştină a creat o anumită aşteptare în minţile prietenilor noştri şi, ca să nu ne periclităm poziţia înaintea lor, noi acţionăm docil în conformitate cu aşteptarea lor, chiar dacă nu avem nicio convingere lăuntrică asupra chestiunii respective. Pur şi simplu ne este frică să nu facem ceea ce oamenii se aşteaptă ca noi să facem. Nu ne putem înfrunta publicul după ce nu am reuşit să facem ceea ce ştim că ei s-au aşteptat de la noi să facem.

Această moralitate cauzată de presiunea publică nu este o moralitate adevărată. În cel mai bun caz, este o neprihănire timidă de obârşie îndoielnică; în cel mai rău caz, este odrasla slăbiciunii şi a fricii. Un creştin liber ar trebui să acţioneze dinlăuntru fără să ia deloc în seamă opiniile altora. Dacă o anumită cale este dreaptă, el trebuie să o apuce pentru că este dreaptă, nu pentru că îi este teamă să nu o apuce. Şi dacă este greşită, el trebuie să o evite, chiar dacă îşi pierde, ca urmare, toţi prietenii, avuţiile, libertarea şi chiar însăşi viaţa sa.

Teama de opinia grupului tinde să separe pe regimente membrii denominaţiunilor şi bisericilor şi să-i constrângă la o uniformitate stereotipică. Dorinţa de a ne avea bine cu cercul nostru de prieteni religioşi distruge originalitatea şi ne face nişte imitatori. Numeroase biserici au experienţele lor recunoscute, şiboletele lor, chiar şi tonurile lor religioase acceptate; acestea devin norme pentru grup şi sunt pentru părtăşia locală ceea ce era tăierea împrejur pentru Israel, un semn ceremonial de primire în clan.

Cea mai mare greşeală din toată această chestiune este că schimbă motivaţia vieţii din lăuntru spre exterior, de la Dumnezeu la semenul nostru. Orice faptă făcută din motivul că ne este frică să nu o facem trebuie să-şi ia locul împreună cu orice faptă care nu este făcută din cauză că ne este frică să o facem. Teama, nu dragostea şi credinţa, dictează comportamentul, şi ceea ce nu vine din credinţă este păcat.

Calea de a scăpa de această îndoită capcană este simplă. Predă-te total lui Dumnezeu; iubeşte-L pe El cu toată inima ta şi iubeşte pe fiecare om de dragul Lui. Hotărăşte-te să asculţi de convingerile proprii, pe măsură ce acestea se cristalizează în tine ca rezultat al rugăciunii şi al studiului constant al Scripturii. După aceea, poţi să ignori fără grijă aşteptările prietenilor tăi, dar şi criticile vrăjmaşilor tăi. Vei experimenta, în primul rând, surprinderea plină de uimire a armatei de credincioşi, sepataţi pe regimente, ce mărşăluiesc lipiţi unul de altul, apoi admiraţia lor invidioasă, şi dacă vei continua să umbli pe calea dragostei şi a curajului, ei vor fi îmbărbătaţi de exemplul tău, vor abandona sclavia fricii şi vor merge înainte ca femei şi bărbaţi răscumpăraţi, umblând în libertatea minunată cu care Hristos i a făcut liberi.