Pentru a preveni viitoare inconvenienţe, am consimţit să trimit aceste notiţe la tipar cu unele modificări, luând în considerare faptul că a fost o intenţie de a le publica de unii care nu le aveau în forma cea mai bună; acestea fiindu-mi la îndemână şi având în ultima vreme câteva gânduri proaspete referitoare la acest subiect şi, după ce am discutat cu unii, am ajuns la concluzia că principala lor problemă era lipsa cugetării la natura şi slujba plină de har a lui Hristos; înţelegerea corectă a acestui lucru este sursa oricărei slujiri a lui Hristos şi a oricărei mângâieri din partea Lui. Dumnezeu a pus toate harurile şi toate mângâierile în Hristos pentru noi, şi a sădit o mireasmă minunată de milă şi dragoste în inima Lui faţă de noi. După cum Dumnezeu, Tatăl Lui, „I-a pregătit un trup” (Evrei 10:5), tot astfel I-a pregătit şi o inimă ca să fie un Răscumpărător îndurător. Ce altceva declară Scriptura, dacă nu dragostea şi grija plină de gingăşie a lui Hristos faţă de cei care se smeresc? Şi pe lângă mila care sălăşluieşte în sânul Lui, El întipăreşte acelaşi lucru în slujitorii Lui şi în alţii: „să sprijiniţi pe cei slabi, să fiţi răbdători cu toţi” (1 Tes. 5:4).

Prin chemarea lor, slujitorii sunt prietenii Miresei, şi pentru că ei trebuie să-i aducă împreună pe Hristos şi Mireasa Lui, ar trebui să prezinte cu orice ocazie toate excelenţele lui Hristos şi, printre altele, să-L prezinte ca pe Unul măreţ, înălţat din naştere, Unul „în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei” (Col. 2:3) şi, de asemenea, blând, binevoitor, având o natură plină de har.

Gândul că în toate neputinţele şi mizeriile la care este supusă, ea are un soţ binevoitor, care ştie să dea cinste vasului mai slab, care nu o va respinge din cauză că este slabă, ci va avea o milă şi mai mare faţă de ea – gândul acesta nu poate decât să înveselească inima miresei. Şi pentru că El este bun în orice vreme, va fi bun în mod special atunci când este cea mai mare nevoie; El va vorbi inimii ei „mai ales în pustie” (Osea 13:5). Cu cât Dumnezeu primeşte mai multă slavă şi cu cât sufletul creştinului este mai mângâiat prin credinţa şi însuşirea acestor lucruri, cu atât mai mult se trudeşte vrăjmaşul slavei lui Dumnezeu şi al mângâierii omului să dea naştere la convingeri greşite cu privire la acestea, în aşa fel încât, dacă nu poate ţine oamenii în afara cerului şi nu-i poate aduce în starea blestemată în care se află el, măcar să-i necăjească în călătoria lor. În cazul unora, care nu este cel mai rău caz, Satan biruieşte făcându-i să neglijeze mijloacele, de frică să nu-L dezonoreze pe Dumnezeu şi să-şi înmulţească păcatele, de vreme ce sunt atât de păcătoşi; aşa că ei rămân sufocaţi sub această ispită, ca şi cum ar fi legaţi de mâini şi de picioare de Satan, neîndrăznind să se ducă la Hristos, şi totuşi fiind susţinuţi în taină de un duh de credinţă care se vede în suspine şi gemete ascunse înălţate către Dumnezeu. Aceşti oameni sunt înşelaţi de reprezentări false ale lui Hristos, care este plin de îndurare în căile Sale faţă de ei şi care are doar gânduri de dragoste pentru ei. Cu cât Satan este mai înverşunat în ţinerea sufletului în întuneric, cu atât mai mult trebuie să ne îngrijim ca sufletul să fie întărit pe Stâncă.

Printre alte motive pe care ar trebui să ne zidim credinţa, [voi aminti]: oferta fără plată a harului pentru toţi cei care vor să o primească (Apoc. 22:17); invitaţia plină de har pentru toţi cei trudiţi şi împovăraţi (Mat. 11:28); cei ce nu au nimic să vină să cumpere (Is. 55:1); porunca ce ne obligă să credem (1 Ioan 3:23); pericolul de a nu crede, fiind astfel închişi, prizonieri sub vina tuturor celorlalte păcate (Ioan 16:9); rugămintea dulce de a crede şi trimiterea unor împuterniciţi ai lui Hristos care doresc pacea (2 Cor. 5:20); sădirea unor afecţiuni blânde în ei, potrivit chemării lor; rânduirea sacramentelor pentru pecetluirea legământului. Pe lângă acestea, pe lângă aceste îndemnuri mişcătoare, iată unul care insuflă putere şi vigoare tuturor celorlalte: acestea vin din Hristos, o Persoană împuternicită, şi din acea inimă care L-a determinat nu doar să Se facă om, ci şi blestem pentru noi; de aceea, El „nu va frânge trestia ruptă, şi nici nu va stinge un fitil care fumegă”. Credinţa este întărită când ne gândim că toate expresiile dragostei izvorăsc din natura lui Hristos, care este neschimbătoare. Dumnezeu ştie că, după cum suntem înclinaţi să păcătuim, tot astfel, când conştiinţa ne este total trezită, suntem la fel de înclinaţi să disperăm din pricina păcatului; şi de aceea El vrea ca noi să ştim că Se obligă prin legământul harului să triumfe prin Hristos asupra celor mai mari rele şi celor mai mari duşmani de care ne temem şi că gândurile Lui nu sunt ale noastre (Is. 5:8); că El este Dumnezeu, şi nu om (Osea 11:9); că în El sunt înălţimi, adâncimi şi lărgimi de îndurare, dincolo de toate adâncimile păcatului şi mizeriei noastre (Ef. 3:18); că noi nu ar trebui niciodată să fim într-o stare atât de nenorocită încât să disperăm, având în vedere faptul că păcatele noastre sunt păcate de oameni, pe când mila Lui este mila unui Dumnezeu infinit.

Dar chiar dacă acesta este un adevăr mai clar decât razele soarelui – că un păcătos cu inima frântă trebuie să îmbrăţişeze mila ce-i este oferită cu atâta hotărâre – totuşi, nu există adevăr faţă de care inima să se închidă atât de mult (în special atunci când îşi conştientizează mizeria, atunci când sufletul este cel mai potrivit pentru a primi milă) până când Duhul Sfânt nu stropeşte conştiinţa cu sângele lui Hristos şi toarnă dragostea Lui în inimă, astfel încât sângele lui Hristos din conştiinţă să strige mai tare decât vina păcatului; căci numai Duhul lui Dumnezeu poate înălţa conştiinţa prin mângâiere, deasupra vinei, pentru că numai El este mai mare decât conştiinţa. Oamenii pot vorbi spre mângâiere, dar numai Duhul lui Hristos este Acela care poate da mângâiere. Pacea este roada buzelor, însă este creată să fie aşa (Is. 57:19). Chiar dacă se folosesc toate argumentele convingătoare posibile, nicio altă făptură nu poate înlătura mânia din conştiinţă decât Cel care a pus-o, şi atunci Duhul Sfânt convinge eficient, printr-o elocvenţă divină, care ar trebui să înalţe inimile noastre către El, care este Mângâietorul poporului Său, pentru ca El să pecetluiască acele argumente în sufletele noastre. Acum, pentru că Dumnezeu are de-a face cu oameni – creaturi cu raţiune – în această lucrare puternică din conştiinţele lor, El Se foloseşte de relaţia prietenească, rugându-i fierbinte, convingându-i, revelându-le dragostea Lui în Hristos şi natura binevoitoare a lui Hristos chiar şi pentru cei mai slabi şi mai neînsemnaţi oameni. Loquitur Deus ad modum nostrum, agit ad modum suum.

Astfel dar, întrucât El găseşte cu cale ca, prin asemenea motive, să intre în inimă şi să instaureze pacea acolo, ar trebui să acordăm atenţie cu reverenţă tuturor acestor ajutoare sfinţite şi, printre toate celelalte, să ne folosim de această descriere mângâietoare a lui Hristos făcută de Dumnezeu Tatăl, mergând cu îndrăzneală, în toate nevoile noastre, la tronul harului. Dar trebuie să ştim că această mângâiere este doar partea celor care se predau guvernării lui Hristos, care doresc ca în toate lucrurile să fie la dispoziţia Lui. Căci, în acest pasaj din Scriptură, vedem că sunt puse laolaltă atât mila faţă de trestiile frânte, cât şi stăpânirea care biruie treptat stricăciunile. Hristos îi susţine atât de mult pe cei slabi, încât le modelează sufletele într-o stare mai bună decât cea în care sunt. Un suflet care caută îndurare nu poate decât să se supună în acelaşi timp ca să fie călăuzit. Aceste denumiri de soţ, cap, păstor etc., implică nu numai blândeţe şi milă, ci şi guvernare. Când devenim creştini în mod deliberat, nu suntem scutiţi de orice slujire, ci doar ne schimbăm stăpânul.

Aşadar, dacă cineva care este pe o cale greşită a vieţii, smulge mângâieri înainte ca acestea să ajungă la el, trebuie să ştie că face lucrul acesta spre propria pierzare. Este ca şi cum un om neştiutor intră într-o farmacie plină cu tot felul de medicamente şi ia ce are la îndemână, poate otravă în loc de doctorie. În toată cartea lui Dumnezeu nu este niciun cuvânt de mângâiere pentru cei ce „cugetă lucruri nelegiuite în inimile lor” (Ps. 66:18), chiar dacă nu le înfăptuiesc în vieţile lor. Singura lor mângâiere este că sentinţa osândirii nu este împlinită, şi de aceea încă mai au şansa unor gânduri şi hotărâri mai sigure, altfel, ei rămân nu doar convinşi, ci şi osândiţi de Cuvânt; iar Hristos, care „stă pe un cal alb” (Apoc. 6:2) Îşi va arunca toate săgeţile asupra lor şi-i va răni de moarte. Dacă cineva se binecuvântează pe o cale rea, mânia lui Dumnezeu se va aprinde grozav împotriva lui. În măsura în care avem grijă să-I fim pe plac lui Hristos, în aceeaşi măsură ne putem aştepta la mângâieri din partea Lui. Altminteri, dacă Îl facem complice la o viaţă nelegiuită şi desfrânată, înseamnă că Îl prefacem într-o închipuire, ba mai mult, Îl facem asemenea cu cel pe ale cărui lucrări a venit să le nimicească (1 Ioan 3:8), care este cea mai detestabilă idolatrie dintre toate. Un mijloc prin care Duhul lui Hristos biruie în cei ce sunt ai Lui este să-i păzească de astfel de gânduri; totuşi, vedem cum oamenii îşi alcătuiesc un dumnezeu plăcut firii pământeşti, potrivit scopurilor lor care, fiind deşarte în conţinut, se vor dovedi a fi deşarte şi în roadă, precum o casă făcută pe nisip.

Principalul scop al tuturor acestora este să ne ademenească să beneficiem de guvernarea blândă, sigură, înţeleaptă şi victorioasă a lui Hristos şi să-i lase pe oameni goliţi de toate pretenţiile; de ce nu vor oamenii să-L lase pe Hristos să guverneze peste ei, când văd că mântuirea noastră nu este doar săvârşită cu hotărâre de către El, dar şi dirijată cu blândeţe de El? Guvernarea Lui nu este pentru plăcerea Lui, ci pentru binele nostru. Suntem salvaţi prin dragoste, pentru ca astfel, dragostea să poată fi reaprinsă în noi faţă de Dumnezeu; căci această afecţiune înmoaie sufletul şi îl modelează pentru orice îndatorire şi pentru o îndeplinire plăcută a îndatoririi. Dumnezeu preţuieşte mai mult dragostea din îndatoriri, decât îndatoririle în sine. Aceasta este dispoziţia adevărată şi evanghelică ce se naşte din dragostea lui Hristos faţă de noi şi din dragostea noastră faţă de El; nu să ne temem să venim la El, de parcă ar trebui să apucăm un elefant de dinte. Este aproape o greşeală fundamentală să crezi că Dumnezeu găseşte plăcere în temeri slugarnice, în timp ce rodurile Împărăţiei lui Hristos sunt pacea şi bucuria în Duhul Sfânt; căci din această greşeală provin gândurile superstiţioase, slugarnice şi bolnave.

Două lucruri tulbură pacea creştinilor foarte mult: (1) slăbiciunile care se ţin de ei şi (2) teama de a nu rezista în viitor. Un remediu pentru ambele se găseşte în acest text, fiindcă Hristos este înfăţişat aici ca un Mântuitor blând pentru cei slabi, iar cât priveşte viitorul, dragostea şi grija Lui plină de putere nu se vor întrerupe niciodată, până când El va face să biruie judecata. Şi de aceea, atât mijloacele mântuirii, cât şi harul adus prin mijloace, dar şi slava, care este desăvârşirea harului, sunt denumite atât de adesea într-un singur mod: ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU; fiindcă pe acela pe care-l aduce la har prin mijloace, îl va aduce şi la slavă prin har.

Acest lucru face ca gândurile privitoare la judecata de apoi să fie mângâietoare pentru noi, căci Cel ce ne va fi atunci Judecător, nu va putea să judece decât în favoarea celor care au fost stăpâniţi de El aici; căci pe acela pe care îl călăuzeşte cu sfatul Lui, îl va duce în slavă (Ps. 73:24). Dacă credinţa noastră ar fi la fel de fermă pe cât este de sigură şi de glorioasă poziţia noastră în Hristos, ce fel de oameni am fi?

Dacă aş fi căutat să scriu cu mult stil, mi-aş fi ratat scopul şi aş fi anulat tema ce ne stă în faţă. Să stingem noi, cei care suntem slujitori, acele scântei slabe, pe care Domnul nostru Însuşi este bucuros să le îngrijească? Mai degrabă risc dezaprobarea unor oameni, decât să opresc binele altora, iar dacă acesta este sporit în vreun fel prin aceste observaţii, eu mi am împlinit scopul. Nu am intenţionat ca acesta să fie un tratat, ci dezvăluirea unui text; ce voi fi insuflat să scriu voi scrie în răgazul pe care multele întreruperi mi-l vor îngădui; fie ca Domnul să ne călăuzească inimile, limbile şi stilourile pentru gloria Lui şi pentru binele poporului Său.