Big_flying-dove2 Fragmentul următor este extras din ultimul capitol al cărţii "Sfinţenia nou-testamentară", de Thomas Cook.

Convertirea mea a fost atat de clara si de multumitoare incat niciodata nu i-as putea pune la indoiala realitatea. Mai este oare nevoie sa spun ca a fost o zi memorabila In istoria mea atunci cand am realizat pentru prima oara indurarea iertatoare si am primit siguranta bunavointei Lui? Nu voi uita niciodata inceputurile acestei vieti de credinciosie si dragoste. Mi se pare ca a fost ieri, desi multi ani au trecut de cand dragostea lui Dumnezeu a fost turnata in inima mea si am fost impacat cu Dumnezeu care m-a iubit, chiar si pe mine. A fost o schimbare ca de la moarte la viata. O noua fantana de bucurii era acum deschisa in inima mea, atat de pretioasa si de dulce incat stingea complet orice dorinta pe care o numisem inainte placere. Toate temerile mele de moarte, judecata si iad fusesera deplin inlaturate si nu puteam face altceva decat sa-L laud pe Dumnezeu continuu. Gusturile, dorintele si impulsurile mele, erau toate schimbate; "toate lucrurile s-au facut noi". Eram cu adevarat o noua faptura si mi se parea ca traiam intr-o lume noua. Traind asemenea experiente, este oare de mirare ca imi inchipuiam ca lucrarea reinnoirii morale era desavarsita, ca pacatul nu era doar iertat, ci si deplin eliminat din sufletul meu? Insa curand mi-am descoperit greseala. Emotiile mele inalte s-au micsorat, neplacerile marunte ale vietii ma suparau, ispitele diavolului ma asaltau; si apoi, mi-am dat seama, pe masura ce mandria, invidia, necredinta, incapatanarea si alte forme ale pacatului din inima au iesit la iveala inlauntrul meu, ca multe trebuiau facute inainte ca eu sa fiu "invrednicit sa am parte de mostenirea sfintilor in lumina". "Omul vechi" era legat, dar nu aruncat afara; boala era modificata, dar nu eradicata; pacatul era suspendat, dar nu nimicit in totalitate. Adevarat, pacatul era naucit, inabusit si tinut in frau prin har; puterea lui era franta, insa poluarea lui continua. Nu domnea, dar exista, facandu-si simtita prezenta printr-o "tendinta continua de a pacatui" si, din cand in cand, printr-un sentiment dureros al dualitatii care era intr-un contrast foarte puternic cu sentimentul dulce al identitatii cu Hristos pe care il experimentam acum. Erau vrajmasi atat inauntru, cat si in afara; cativa canaaniti au ramas, erau ca niste spini in ochi si ca niste ghimpi in coaste; carnea si duhul erau intr-o stare de conflict pe care am vazut-o limpede ca pe o stare temporara - una din ele trebuia sa biruiasca pana la urma; lumina era amestecata cu intunericul, iar dragostea cu opusii sai.

Nicio limba nu poate descrie cate dureri de cap si cate dureri de inima am avut luptandu-ma cu vrajmasii mei intimi. Ori de cate ori ma bucuram de o partasie dulce cu Hristos, eram constient intr-un mod binecuvantat ca sunt primit in El, eram un lucrator aprins in via Domnului si as fi preferat mai degraba sa mor decat sa pacatuiesc impotriva Lui. Dar desi nu am cazut niciodata inapoi in pacat in sensul obisnuit, viata mea crestina era nesatisfacatoare, cel putin pentru mine. Era multa oscilatie in viata mea, pacatuiam si ma pocaiam, avansam si decadeam, leganandu-ma ca un pendul intre Dumnezeu si lume. Experienta mea era plina de avanturi si inceputuri, schimbatoare si neregulata. Eram de asemenea constient de o lipsa puternica; simteam un gol in firea mea pe care harul nu-l umpluse, un ciudat simt al lipsei pe care nu-l pot descrie, dar pe care toti aceia care il iubesc pe Domnul Isus cu ceva mai putin decat dragostea desavarsita, il vor intelege. Ba mai mult, religia mea era foarte activa, dar vedeam foarte putine rezultate in urma eforturilor mele. Acum, ma tem de faptul ca marele scop al multor lucruri pe care le faceam era procurarea hranei pentru inchinarea in fata eului propriu, si nu slava lui Isus. Timp de trei ani a continuat acest fel de viata pe jumatate, pana cand am ajuns atat de nesatisfacut incat am simtit ca daca nu aveam ceva mai bun, nu mai puteam continua asa. Citirea biografiilor metodiste in aceasta perioada mi-a miscat inima si m-a umplut de nadejde pentru lucruri mai bune. M-am gandit ca ceea ce Dumnezeu facuse pentru altii, putea face si pentru mine; si m-a cuprins o tanjire de neexprimat de a ma bucura de plinatatea despre care ei vorbeau. Am inceput imediat sa o caut, fiind hotarat sa nu-i dau odihna lui Dumnezeu pana cand nu eram sfintit deplin. Cu cat cautam mai infocat, cu atat mai rau deveneam. Aveam o imagine grozava a pacatoseniei propriei mele inimi! Am vazut ce capela mortuara era -- un adanc de depravare care mi-ar fi paralizat imediat credinta si mi-ar fi stins speranta. Apoi am inteles bunatatea lui Dumnezeu ce consta in faptul ca nu-mi descoperea nevoia de curatire atunci cand eu cautam iertare. Era de ajuns sa imi dau seama de vina mea si de felul in care eram expus la durerile mortii a doua cand am venit prima oara la Dumnezeu. Daca as fi vazut atunci pacatul inimii mele asa cum l-am vazut dupa aceea, cred ca as fi disperat la vederea dificultatilor; astfel, descoperirea nevoii mele data de Dumnezeu a fost atenuata cu mila pana cand am avut suficienta putere sa o primesc. In cazul meu, aceasta a fost foarte asemanatoare cu experienta profesorului Upham: "ramasitele fiecarei forme de opozitie launtrica fata de Dumnezeu s-au dovedit a fi centrate intr-un singur punct -- egoism!" M-am rugat odata sa fiu salvat de iad, dar acum rugaciunea pentru a fi salvat de mine insumi era nespus mai aprinsa. Cum m-am zbatut si m-am luptat pentru biruinta, nu voi putea spune niciodata, insa pacatul si eul mor greu.

Din experientele pe care le citisem si le ascultasem, imi inchipuiam ca intrarea in aceasta odihna va fi numai bucurie, insa am descoperit ca este un proces diferit. Calea ducea prin gradina si pe langa cruce; a trebuit sa invat lectia grea ca fiecare victorie este castigata prin predare si ca locul vietii este locul mortii. Am vazut totul suficient de clar, anume ca inainte de a putea fi o inviere deplina si glorioasa la viata si binecuvantarea spirituala, trebuia sa fie intai o moarte completa a eului -- mainile mele trebuiau sa fie goale pentru a putea apuca un Mantuitor intreg. Imi cercetam inima din nou si din nou, ma predam, rugandu-ma tot timpul ca orice idol de care nu eram constient sa fie descoperit, ca Duhul Sfant sa-mi ceara lucru dupa lucru pana cand eul era golit. Probabil ca reputatia mea a fost ultimul lucru pus pe altar. Cat de preocupat eram atunci de parerea buna a semenilor mei muritori, in loc sa caut slava care vine de la singurul Dumnezeu! Dar inteleg acum ca nu am avut niciodata o reputatie adevarata pana in momentul in care i-am dat-o lui Dumnezeu! Binecuvantat paradox: "cine isi va pierde viata pentru Mine, o va castiga", si in orice alta privinta, acesta este la fel de adevarat. In urma sfatului unui om profund experimentat in lucrurile divine, am scris pe o hartie toate punctele incluse, cat si obligatiile asumate prin consacrarea mea totala lui Dumnezeu. Am facut acest lucru pentru a fi sigur de precizia predarii.

Am fost in sfarsit sigur, in privinta lucrurilor pe care le stiam (si nu suntem responsabili pentru ceea ce nu stim) ca pe tot ceea ce aveam, puteam scrie sincer: "Sfintit pentru Isus". Limbajul sufletului meu era: "Nimic din mine, ci totul din Tine". Dar Domnul inca a mai intarziat. De ce nu a venit sa-Si umple Templul? Am inteles mai tarziu ca a fost din cauza ca nu L-am primit prin credinta simpla. Prin consacrare dam totul, prin credinta luam totul, iar una este la fel de esentiala ca si cealalta. Eu primisem justificarea prin credinta, dar cautam sfintirea prin fapte. Din ce zbateri, lupte si lacrimi puteam fi salvat daca as fi stiut atunci calea simpla a credintei asa cum o stiu acum; dar nu aveam pe nimeni care sa ma ajute.

Au trecut cateva luni in timpul carora am fost uneori aproape intr-o stare de disperare; dar capatul meu a fost oportunitatea lui Dumnezeu. In acel moment crucial cand simteam ca trebuie sa mor daca nu primeam harul, a venit in orasul nostru un evanghelist care a proclamat "mantuirea deplina" ca pe o datorie si un privilegiu prezent. Nu exista nici o controversa in invatatura lui; daca era prin credinta, trebuia sa fie o experienta prezenta. Credinta nu putea fi altfel decat o actiune imediata. Pentru mine, aceasta a fost precum o revelatie din ceruri si m-am bucurat in nadejde, desi, in timpul vizitei acestui om nu intrasem inca in posesia efectiva a plinatatii. Unii prieteni de-ai mei au intrat in odihna inainte ca el sa plece, dar spre marea mea dezamagire, eu nu intrasem. In loc de a-L primi pe Hristos ca Mantuitorul meu in chip desavarsit, in absenta oricarui sentiment, am asteptat o emotie miraculoasa, o inaltare uimitoare a sufletului. De fapt, eu cautam experienta unui alt prieten care fusese prosternut de greutatea slavei care cazuse peste el in timp ce se lupta pentru binecuvantare. Cat de multi cautatori fac aceasta greseala! Ei uita ca in toate lucrarile lui Dumnezeu exista o frumoasa varietate, si ca in lumea spirituala, acest lucru este la fel de adevarat ca si in lumea naturala. Dumnezeu lucreaza rareori la fel cu doua persoane! Ii stabilisem lui Dumnezeu un plan dupa care sa lucreze si fusesem dezamagit. In loc sa-mi vorbeasca in cutremur, Dumnezeu mi-a vorbit intr-un "susur bland si subtire". Mi-am vazut greseala dupa aceea si am dorit sa fiu binecuvantat in felul lui Dumnezeu, cu sau fara emotie. Am fost atunci -- oh, slava Numelui Lui! El mi-a vorbit a doua oara: "Fii curatit!"

Imprejurarile au fost dupa cum urmeaza: " Cativa prieteni care primisera 'mantuirea deplina' in timpul vizitei evanghelistului s-au hotarat sa se intalneasca saptamana de saptamana pentru a se incuraja unul pe altul pe cale si pentru a-i ajuta pe aceia care cautau aceasta experienta. La prima lor intalnire, Domnul mi-a iesit in cale. Dupa ce am ascultat experientele lor, nu am mai putut suporta si i-am rugat sa inceapa imediat sa se roage pentru mine ca sa pot intra. Am cazut pe genunchi fiind hotarat sa nu ma ridic din nou pana cand cererea mea nu era implinita. Pasajul: 'Daca umblati in lumina, dupa cum El Insusi este lumina, aveti partasie unii cu altii, si sangele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curateste de orice pacat' a fost numaidecat aplicat inimii mele cu o asemenea putere pe care nu o mai simtisem niciodata inainte. Ce plinatate de inteles am vazut in aceste cuvinte! Umblam eu in lumina? Cu adevarat, puteam raspunde: 'Da, Doamne, atat cat cunosc voia Ta, o infaptuiesc si o voi infaptui, prin harul Tau care ma va ajuta!' apoi, am inteles ca acest pasaj nu era atat de mult o promisiune, cat o afirmatie simpla. Daca umblam in lumina, curatirea deplina de pacatul meu era mostenirea mea si tot ce trebuia sa fac era sa o revendic. Fara nici cea mai mica ezitare, am facut asa si am strigat cat am putut de tare: 'Revendic binecuvantarea acum'. Atunci prietenii mei au Inceput sa cante:

S-a sfârşit!
Tu în această clipă mântuieşti
Cu deplină mântuire binecuvintezi;
Prin sângele Tău, iertare am,
Şi dragoste fără de pată, şi pace.

In timp ce cantau, focul purificator s-a coborat si a trecut prin inima mea cercetand, topind, arzand, umplandu-i toate odaitele cu lumina si sfintind intreaga mea inima pentru Dumnezeu. Oh, dulceata de nedescris din acea clipa! Nici un cuvant nu poate exprima binecuvantarea aratarii spirituale a lui Isus ca Mantuitor al meu de orice pacat. Inima mi se incalzeste in timp ce scriu din amintirea evenimentului care transcede orice alta intamplare din istoria mea religioasa. Nu am experimentat atat de mult emotii minunate, cat o pace negraita; 'dragostea lui Dumnezeu m-a inghitit'. Pentru cateva clipe, 'toate talazurile si valurile Tale au trecut peste mine'. Mi-era atat de teama sa nu pierd sentimentul incantator al prezentei Mantuitorului incat imi doream ca cei care erau cu mine sa nu vorbeasca si sa nu ma deranjeze: vroiam sa locuiesc in liniste in timp ce inima-mi era plina de dragoste si de recunostinta fata de Dumnezeu."

Nu trebuie sa mai spun ca primirea acestui har s-a dovedit a fi o noua epoca in viata mea religioasa. De atunci, au trecut multi ani frumosi. Dar nici un cuvant nu poate exprima satisfactia deplina pe care o am in Hristos, sentimentul dulce al odihnei In prezenta Sa sfintitoare de nelinisti si griji, tihna si bucuria slujirii Lui; acum, nu mai este "trebuie sa fac", ci "am harul sa fac"; placerea pe care o am in a ma ruga si a-L lauda, pretiozitatea crescuta si plinatatea intelesului pe care le vad acum in Scripturi si marturia clara si indubitabila a curatirii prin sangele lui Isus Hristos. Cat imi doresc sa pot vorbi despre dulceata, bogatia, si binecuvantarea de nedescris a acestei vieti de dragoste desavarsita. Nu pot spune povestea, dar nici nu o pot sa tac. O, o mie de limbi sa-L vesteasca pe Isus oamenilor, Mantuitorul puternic, care poate sa mantuiasca In chip desavarsit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El! Cititorule, ni te vei alatura si ne vei ajuta sa ducem mai departe flacara sfanta?