Big_rock Poate că ar fi util să sumarizăm și să enumerăm concluziile la care am ajuns. 

1.Unitatea nu trebuie niciodată să fie izolată sau considerată ca ceva în și prin sine. 

2. Este la fel de clar că problema unității nu trebuie niciodată să fie pusă pe locul întâi. Niciodată nu trebuie să începem cu ea, și totdeauna trebuie să avem în minte ordinea afirmată așa de limpede în Fapte 2:42, unde părtășia urmează doctrina: „Ei stăruiau în învățătura apostolilor, în legătura frățească, în frângerea pâinii și în rugăciuni”. Așa cum am văzut, aceasta este exact ordinea în care sunt puse atât în Ioan 17, cât și în Efeseni 4. Tendința actuală de a discredita și de a deprecia doctrina în interesul unității este pur și simplu o negare și o încălcare a învățăturii clare a Noului Testament. 

3. Niciodată nu trebuie să începem cu biserica vizibilă sau cu o instituție, ci mai degrabă cu adevărul, singurul care creează unitate. Eșecul de a conștientiza acest lucru a fost cu siguranță problema principală cu iudeii pe vremea când Domnul nostru era în lumea aceasta. Este tratată în propovăduirea lui Ioan Botezătorul, când a spus: „Faceți dar roduri vrednice de pocăința voastră, și nu vă apucați să ziceți în voi înșivă: «Avem pe Avraam ca tată!» Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fiii lui Avraam” (Luca 3:8). 

Domnul nostru ne învață același lucru în Ioan 8:32-34. Iudeii obiectaseră față de cuvintele Lui: „Adevărul vă va face slobozi”, argumentul lor fiind că ei erau sămânța lui Avraam și nu fuseseră niciodată în sclavie față de niciun om. El atrage atenția asupra respingerii lor față de Cuvântul Său și asupra încercărilor lor de a-L omorî, și trage concluzia: „Dacă ați fi copii ai lui Avraam, ați face faptele lui Avraam... Voi faceți faptele tatălui vostru... Voi aveți de tată pe diavolul” (Ioan 8:39, 41, 44). Presupunerea lor fatală era aceea că faptul că erau iudei le garanta neapărat mântuirea lor, că apartenența la acest popor însemna că ei erau cu adevărat copii ai lui Dumnezeu. Așa cum a arătat Ioan Botezătorul, noțiunea era complet mecanică; Dumnezeu putea scoate astfel de oameni din pietre.  

De asemenea, și apostolul Pavel tratează această confuzie când spune, scriindu-le romanilor: „Iudeu nu este acela care se arată pe dinafară că este iudeu, și tăiere împrejur nu este aceea care este pe dinafară, în carne. Ci iudeu este acela care este iudeu înlăuntru; și tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă; un astfel de iudeu își scoate lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu” (Romani  2:28,29). Repetă acest lucru când spune: „Căci nu toți cei ce se coboară din Israel, sunt Israel” (Rom. 9:8). Lucrul acesta este și mai întărit prin afirmația: „Înțelegeți și voi dar, că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credință” (Gal. 3:7). Și de asemenea: „Și dacă sunteți ai lui Hristos, sunteți «sămânța» lui Avraam, moștenitori prin făgăduință” (Gal. 3:29). 

 Aceeași greșeală de a începe mai degrabă cu instituția vizibilă decât cu adevărul s-a făcut și pe vremea Reformei. Ceea ce Luther a fost determinat să vadă și ceea ce a explicat poziția lui curajoasă, a fost exact același punct. El a refuzat să fie mărginit de acea puternică instituție, Biserica Romano-Catolică, cu secolele ei îndelungate de istorie. Fiind eliberat de adevărul justificării prin credință, el a văzut cu claritate că adevărul trebuie întotdeauna să fie primul. Trebuie să fie înaintea instituțiilor și tradițiilor, și a tuturor celorlalte lucruri. Fiecare instituție ˗ chiar și biserica ˗ trebuie să fie judecată de Cuvântul adevărului. Biserica invizibilă este mai importantă decât Biserica vizibilă, și loialitatea față de prima poate implica fie expulzia, fie separarea de cea de-a doua, și formarea unei noi biserici vizibile. 

4. Punctul de plecare când analizăm chestiunea unității trebuie să fie întotdeauna regenerarea și credința în adevăr. Nimic altceva nu produce unitate și, așa cum am văzut cu claritate, este imposibilă separat de acestea.  

5. O aparență sau o fațadă a unității, bazată pe orice altceva, și sacrificând aceste două criterii, sau ignorându-le, este, evident, o înșelăciune și o minciună. Oamenii nu sunt una, și nici într-o stare de unitate, când nu sunt de acord în privința unor chestiuni fundamentale ca: (i) dacă ne supunem în totalitate adevărului revelat sau ne bazăm în ultimă instanță pe rațiunea și gândirea noastră omenească; (ii) Căderea istorică, starea și condiția actuală a omului în păcat, sub mânia lui Dumnezeu, în neajutorare și deznădejde totală în ce privește mântuirea; și (iii) Persoana Domnului nostru Isus Hristos și necesitatea totală, absolută și suficiența exclusivă a lucrării Sale de ispășire substituționară pentru păcătoși. A da impresia că ei sunt una doar din pricina unei organizații exterioare comune nu înseamnă doar să duci în eroare lumea care este în afara bisericii, dar și a te face vinovat de minciună. 

6. A face ceva care sprijină sau încurajează o asemenea impresie sau aparență a unității este, cu siguranță, necinstit și păcătos. Adevărul și neadevărul nu pot fi reconciliați, iar diferența dintre ei nu poate fi trecută cu vederea. Eroarea trebuie totdeauna expusă și denunțată de dragul adevărului și, de asemenea, așa cum am văzut, de dragul pruncilor în Hristos. Lucrul acesta este, de asemenea, important din punctul de vedere al rugăciunii din Ioan 17:21 ˗ „Pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis”. Cu siguranță, nimic nu îndepărtează lumea de adevăr așa de mult ca nesiguranța sau confuzia din biserică cu privire la conținutul mesajului ei.

Aceasta este, fără nicio îndoială, cauza principală a declinului în religie. Lumea nu va fi impresionată de o simplă adunare laolaltă în ce privește lucrurile exterioare în timp ce există un dezacord central în privința lucrurilor fundamentale ale credinței. Ea o va interpreta ca pe o încercare din partea autorităților bisericii de a salva instituția lor cam în același mod în care vede oamenii de afaceri formând fuziuni și unificări cu același scop și aceeași intenție. Întrebarea pe care lumea încă o pune este: Ce este creștinismul? Ce este învățătura voastră? Aveți ceva demn de încredere și puternic să ne oferiți? Ea este mai degrabă interesată de acestea decât de chestiunile organizaționale, și aceasta pe drept! Ea este, de asemenea, gata să răspundă la așa ceva. 

 7. A privi o biserică sau un conciliu de biserici ca pe un forum în care chestiunile fundamentale pot fi dezbătute și discutate, sau ca pe o oportunitate de a depune mărturie, este o pură confuzie și o gândire amestecată. Nu trebuie să existe nicio discuție despre „fundație”, așa cum am văzut. Dacă oamenii nu acceptă acest lucru, ei nu sunt frați și noi nu putem avea niciun fel de dialog cu ei. Unor astfel de oameni trebuie să le predicăm și să-i evanghelizăm. Discuția are loc numai între frați care iau parte la aceeași viață și subscriu la același adevăr esențial. Este corect și bine ca frații să discute împreună chestiuni care nu sunt esențiale mântuirii și în privința cărora există, și a existat dintotdeauna, și probabil că vor exista întotdeauna, diferențe legitime de opinie. În acest punct, nu putem face nimic mai bun decât să cităm vechiul proverb: În lucruri esențiale unitate, în lucruri neesențiale libertate, în toate lucrurile dragoste.” 

Înainte de a putea exista vreo discuție reală, dialog și schimb trebuie să existe acord cu privire la chestiunile primare și fundamentale. Fără acceptarea anumitor axiome și propoziții în geometrie, de pildă, este inutil să încerci să rezolvi vreo problemă. Dacă anumiți oameni refuză să accepte axiomele, și le pun la îndoială mereu și le dispută, este evident că nu există niciun punct de contact între ei și aceia care le acceptă. Exact la fel este pe tărâmul bisericii. Cei care pun la îndoială și se îndoiesc, ca să nu mai vorbim de a nega, de marile adevăruri cardinale care au fost acceptate de-a lungul secolelor nu fac parte din biserică, și a‑i considera frați înseamnă a trăda adevărul. După cum ne‑am amintit deja, apostolul Pavel ne spune clar care ar trebui să fie atitudinea noastră față de ei: „După întâia și a doua mustrare, depărtează-te de cel ce aduce dezbinări” (Tit 3:10). Aceia care trebuie chemați la pocăință și la acceptarea adevărului așa cum este în Isus Hristos trebuie considerați necredincioși. A lăsa impresia că sunt creștini, cu care alți creștini nu sunt de acord în privința anumitor chestiuni înseamnă să induci în eroare căutătorul autentic care este în afară. Însă așa este poziția predominantă de astăzi. Se bazează pe un eșec de a înțelege natura bisericii Noului Testament care este „stâlpul și temelia adevărului” (1 Tim.3:15). 

În același mod, este o pură risipă de timp să discuți sau să dezbați implicațiile creștinismului cu oameni care nu sunt de acord în privința a ce anume este creștinismul. Eșecul de a conștientiza lucrul acesta reprezintă însăși esența confuziei moderne. 

 8. Nu trebuie niciodată să ne gândim la unitate în termeni numerici în primul rând, ci totdeauna în termenii vieții. Nimic nu este așa de opus învățăturii biblice ca ideea modernă că doar numerele și organizația puternică este ceea ce contează. Este exact opusul marii doctrine biblice a „rămășiței” afirmate, de pildă, așa de bine de Ionatan către purtătorul său de arme, pe când cei doi înfruntau singuri oștile filistenilor, în cuvintele: „Vino și să pătrundem până la straja acestor netăiați împrejur. Poate că Domnul va lucra pentru noi, căci nimic nu împiedică pe Domnul să dea izbăvire printr-un mic număr ca și printr-un mare număr” (1 Sam. 14:6). Poate că și mai izbitor, lucrul acesta este prezentat în incidentul cu Ghedeon și madianiții, unde citim că Dumnezeu a redus armata lui Israel de la 32 000 la 300 de oameni, ca o măsură pregătitoare pentru victorie (Judecători 7). 

De-a lungul secolelor, Dumnezeu și-a înfăptuit cea mai măreață lucrare prin rămășițe, adesea chiar și printr-un singur om. De ce uităm de Mica, fiul lui Imla, și de Ieremia, și de Amos, de Ioan Botezătorul, de cei doisprezece ucenici? Și de Martin Luther, care a stat singur, sfidând douăsprezece secole de tradiții și toată puterea unei biserici tari? Nu vrem să pledăm pentru puținătate sau pentru exclusivitate, ca și cum ar avea vreun merit inerent; dar vrem să sugerăm că atitudinea slugarnică modernă față de numere mari și de organizații se intersectează direct cu accentul biblic central. Da, demonstrează o ignoranță și o lipsă de credință în puterea Duhului Sfânt.

9. Cea mai mare nevoie a vremii actuale este de un nou botez și o revărsare a Duhului Sfânt în reînnoire și trezire
De-a lungul secolelor, nimic altceva nu a mai dat bisericii o adevărată autoritate și nu a făcut-o puternică pe ea și mesajul ei.  

Dar ce drept avem noi să ne rugăm pentru așa ceva, sau să ne așteptăm ca El să onoreze sau să binecuvânteze altceva decât adevărul pe care El Însuși i-a împuternicit pe scriitorii Vechiului Testament și ai Noului Testament să-l scrie? A-L ruga să facă așa ceva nu doar că este aproape o blasfemie, dar este și culmea nebuniei. Reforma și trezirea merg împreună și nu pot fi separate. El este Duhul adevărului, și El nu va onora nimic altceva decât adevărul. Problema ultimă care ne stă în față în zilele acestea este dacă credința noastră este în oameni și în puterea lor de a organiza, sau în adevărul lui Dumnezeu, în Hristos Isus și în puterea Duhului Sfânt. Dați-mi voie să o spun în alt mod: Suntem noi preocupați în primul rând de mărimea bisericii sau de puritatea bisericii, atât în doctrină, cât și în viață? Da, în cele din urmă, se reduce la aceasta: Perspectiva noastră asupra bisericii este Romano-catolică (inclusivistă, organizațională, instituțională și ierarhică) sau reformată, accentuând preoțimea universală a tuturor credincioșilor și nevoia de a menține biserica însăși în mod constant sub judecata Cuvântului?