Fragmentul următor este din cartea Bucurie negraită care este din nou disponibilă într-o ediţie revizuită

Există un mod corect şi unul greşit de a citi biografie creştină şi am avut deseori sentimentul că avem nevoie de îndrumări în privinţa aceasta. (Vorbesc în parte din propria mea experienţă). Valoarea lecturării acestor vieţi şi a acestor biografii din istoria Bisericii este aceea că ele ne amintesc de posibilitate, ele ne arată ce se poate întâmpla. Şi mulţumim lui Dumnezeu, ceea ce ele arată este faptul că nu depinde de noi, ci depinde de puterea lui Dumnezeu de a dărui. Ne face să ne dăm seama că această binecuvântare nu este doar pentru nişte sfinţi extraordinari, ci este pentru poporul lui Dumnezeu – invitaţia este „pentru voi, pentru copiii voştri, şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru”. Este o mare încurajare. Vedem bărbaţi şi femei ca noi şi observăm că această binecuvântare a venit peste ei şi astfel suntem încurajaţi.

Dar există şi o modalitate greşită de a citi aceste povestiri şi însemnări: atunci când ne concentrăm doar pe experienţele pe care le-au avut şi când ne gândim doar la ele. Rezultatul este că ne dorim doar experienţele sau puterea lor. Nu învăţăm întreaga lecţie pe care ne-o arată ele. Nu înţelegem că ei au fost preocupaţi mai mult de sfinţenie şi de Dumnezeu, de dragostea şi de cunoaşterea Lui decât de experienţă. Putem să ne însuşim greşit aceste povestiri; putem deveni nişte strângători, nişte colecţionari de experienţe. Este ceva rău. Dar şi mai rău este pericolul de a trăi pe baza experienţelor lor, fără ca noi înşine să avem vreodată experienţa. Vă sună cunoscut? Este un pericol extrem, extrem de real.

Să o privim din următorul unghi. Poate că eşti într-o stare spirituală uscată, aridă şi citeşti biografia pe care ţi-o dă cineva. Şi pe măsură ce citeşti, inima ţi se încălzeşte, este mişcată şi te simţi diferit şi mai bine. Eşti condus spre un timp de rugăciune pentru această binecuvântare şi sârguinţă în viaţa ta de creştin. Dar totul durează doar o vreme. Apoi citeşti din nou o carte asemănătoare şi acelaşi lucru se întâmplă din nou. Îţi poţi petrece toată viaţa în felul acesta. Ai avut parte de o satisfacţie temporară citind experienţele altora şi ai tendinţa să trăieşti pe baza lor.

Aceasta este o stare foarte des întâlnită. Ea nu se limitează la cititul cărţilor; se poate întâmpla la fel de bine la întâlniri în care oamenii îşi împărtăşesc experienţele. Uneori, cred că acesta este unul din cele mai mari pericole legate de întâlnirile misionare. Oamenii stau relaxaţi pe scaune şi ascultă aceste experienţe minunate ale convertirilor care au loc, şi asta le dă un sentiment plăcut şi confortabil, dar rămân în aceeaşi stare. Ei trăiesc din experienţele altora şi niciodată nu au avut parte de propria lor experienţă reală, profundă. Dacă cineva care a avut o experienţă deosebită este anunţat că trebuie să vorbească la o întâlnire referitor la acest subiect, toată lumea se înghesuie, sala este plină. Mulţi se vor entuziasma auzind cele relatate. Dar întrebarea care se pune este: au fost şi ei oare părtaşi unei astfel de experienţe? Aşadar, în timp ce elogiez şi susţin cu adevărat citirea a tot ceea ce stimulează această dorinţă, trebuie să ne folosim de ea în modul corect. Aceste lucruri sunt menite să ne stimuleze; noi nu suntem meniţi să trăim din ele. Este ca şi cum am trăi cu tonice. Dacă facem asta, curând vom ajunge într-o stare foarte rea. Este asemenea oamenilor care trăiesc din pilule stimulative. După părerea mea, în ziua de astăzi acest fel de viaţă se întâlneşte mult prea des.

Valoarea acestor povestiri este aceea că ele trebuie să ne facă să căutăm chiar acel lucru. Şi astfel, pe lângă invitaţiile şi încurajările din Cuvânt, aş acorda un loc important şi lecturării istoriei Bisericii de-a lungul veacurilor. Susţin acest lucru cu o condiţie: ca citirea să se facă aşa cum trebuie, să nu abuzăm de ea. La sfârşitul unei cărţi trebuie să spunem: „foarte bine, asta s-a întâmplat acelui om sau acelei femei; dar cu mine s-a întâmplat? De ce nu s-a întâmplat şi cu mine? Trebuie să mi se întâmple şi mie. Pentru că li s-a întâmplat lor, mi se poate întâmpla şi mie, de aceea, o voi căuta şi eu”. Astfel, vom fi îndemnaţi să ne rugăm şi mai mult.

Dacă lectura sau participarea noastră la întâlniri nu ne conduce la acest lucru, abuzăm de ele, le folosim ca pe nişte droguri şi încercăm să trăim cu stimulente în loc să trăim cu hrană adevărată.