Editorial

Asemenea unui doctor cu un pacient bolnav a cărui boală ocoleşte diagnosticul, liderii religioşi sunt conştienţi de câţiva ani că ceva este în neregulă în cel mai serios mod cu evanghelismul şi, cu toate acestea, încă nu au fost în stare să pună degetul pe problema exactă. Ei au descoperit simptomele din belşug, însă cauza din spatele lor este greu de identificat. În general, ne petrecem timpul corectând simptomele, având mereu sentimentul de nelinişte că remediile noastre nu au pătruns suficient de adânc.

Un semn ciudat al bolii despre care vorbim este un impuls din partea pacientului să sară-n sus şi-n jos şi să strige că niciodată în viaţă nu s-a simţit mai bine. Totuşi, dacă Noul Testament şi pilda sfinţilor eminenţi reprezintă o stare normală de sănătate spirituală, pacientul nostru nu este doar sub standard, ci efectiv grav bolnav.

Ştiind că o boală care nu poate fi identificată convoacă invariabil o turmă de experţi neexperimentaţi care analizează şi prescriu, riscăm totuşi o pronunţare asupra condiţiei creştinismului evanghelic din zilele noastre şi credem că s-ar putea să nu fim prea departe de adevăr.

Problema pare să fie o tulburare a sistemului nervos spiritual pe care am putea-o numi, din cauza lipsei unui termen adecvat, orientare dublă. Caracteristica ei dominantă pare să fie o ciocnire a ganglionilor nervoşi ai sufletului, care rezultă într-o inabilitate de a controla direcţia vieţii. Pacientul porneşte într-o direcţie şi, înainte să fie conştient, merge într-alta. Ochii săi lăuntrici nu coordonează; fiecare ochi vede un obiect diferit şi caută să-şi conducă paşii spre el. Individul este prins la mijloc, încercând să fie credincios ambelor focalizări ale inimii, şi neştiind niciodată pe care ar trebuie să o urmeze mai degrabă. Evanghelismul (cel puţin în multe biserici) suferă de această stranie împărţire a scopului vieţii. Teologia lui stă cu faţa spre est şi spre Templul sfânt al lui Iehova. Interesele lui active stau cu faţa spre lume şi spre templul lui Dagon. Din punct de vedere doctrinar, este creştin, dar în practică are o mentalitate păgână, o scară de valori păgână şi principii religioase păgâne.

Fie ca un om să devină, după cum ar fi spus primii metodişti, „profund convertit” şi anumite lucruri vor începe să se întâmple în viaţa lui. Va experimenta o unificare minunată a personalităţii sale şi o întoarcere a întregii vieţi spre Dumnezeu şi spre lucrurile spirituale. Chiar dacă va trece fără îndoială prin lupta lăuntrică descrisă în Romani 7, totuşi direcţia lui va fi stabilită dincolo de orice îndoială, iar faţa lui va rămâne îndreptată spre Cetatea lui Dumnezeu.

Cuvântul direcţie ar trebui să fie mai accentuat în aceste zile, fiindcă cel mai important lucru dintr-o viaţă este direcţia ei. Probabil, David nu a spus nimic mai semnificativ ca: „L-am pus pe DOMNUL necurmat înaintea ochilor mei : când este El la dreapta mea, nu mă clatin”. Iar scriitorul epistolei către Evrei a rezumat totul într-o singură propoziţie: „Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus”.

O convertire emoţională care nu este orientată spre Hristos este inadecvată pentru viaţă şi moarte şi, dacă nu apare un ajutor nou de undeva, este foarte probabil să fie mai rău decât lipsa [totală] a unei experienţe religioase. Şi exact asta pare să fie sursa orientării noastre proaste. Experienţa iniţială a convertirii nu a fost suficient de radicală ca să întoarcă viaţa în întregime către Dumnezeu şi către lucrurile eterne. Apoi, când liderii religioşi şi au dat seama că aveau în mâini persoane pe jumătate convertite care doreau să fie mântuite, dar nu vroiau să se întoarcă în totalitate la Dumnezeu, au încercat să facă faţă situaţiei oferind o zonă obscură a religiei, care nu cerea prea mult, dar care oferea într-adevăr ceva. Mai bine să fie pe jumătate înăuntru, au raţionat ei, decât complet în afară. Acum ştim cât de prost a fost acest raţionament.

Având mase mari de evanghelici care predică şi se roagă ca nişte creştini în timp ce trăiesc şi vorbesc ca nişte oameni lumeşti, cât ne mai putem aştepta ca ei să rămână evangelici? Apostazia începe întotdeauna în comportament. Mai întâi, este o orientare greşită a vieţii, o îndreptare spre lumea pierdută cu tânjire şi plăcere; mai târziu vine o renunţare treptată la adevărul însuşi şi o recădere în necredinţă. Lucrul acesta s-a întâmplat indivizilor şi denominaţiilor şi se poate întâmpla întregii comuniuni evanghelice prezente dacă nu este oprită înainte să fie prea târziu.

Din această cauză, atitudinea de orientare în ambele direcţii a creştinismului nostru actual este ceva alarmant. Şi dacă această atitudine ar fi rezultatul simplei decăderi, ar fi mult mai multe motive de optimism. Fapte necreştineşti săvârşite de un creştin în slăbiciune şi în ciuda protestelor inimii sale mai bune pot fi suficient de rele, dar cel mai probabil, ele nu sunt fatale. Însă atunci când le face cu aprobarea învăţătorilor lui şi cu convingerea că toate acestea fac parte din calea creştină, cum va mai fi el salvat?