Editorial

Lumea pare să posede un adevărat talent de a greşi; chiar lumea educată. Am putea foarte bine să lăsăm baltă lucrul acesta şi să mergem la pescuit, însă se întâmplă că noi, creştinii, trăim în lume şi avem obligaţia de a fi drepţi – în toate şi tot timpul. Nu ne putem permite să fim greşiţi. Observ că un om drept poate trăi într-o lume greşită fără să fie afectat prea mult de ea, doar că lumea nu îl va lăsa în pace. Ea vrea să îl educe.

Întotdeauna vine cu o idee nouă care, apropo, este de obicei, una veche de pe care au şters praful şi au lustruit-o cu această ocazie şi cere ca toţi, inclusiv omul drept pomenit mai sus, să se conformeze sub ameninţarea că vor avea parte de frustrare continuă sau de un anume complex oribil.

Fiindcă este schimbătoare, societatea se mişcă de obicei precum vântul, ducându-se toată într-o direcţie până când noutatea dispare sau până când vine un război sau o criză. Apoi adierea se îndreaptă în altă parte şi trebuie ca toţi să meargă odată cu ea, fără a pune prea multe întrebări, deşi această schimbare permanentă a direcţiei ar trebui în mod sigur să facă sufletul serios să se întrebe dacă ştie cineva cu adevărat ce-i cu tot acest freamăt până la urmă.

Chiar acum, zefirul bate în direcţia integrării sociale, numită uneori şi adaptare socială. Potrivit acestei noţiuni, societatea are o normă, un fel de model cel-mai-bun-posibil, după care trebuie să ne formăm cu toţii, dacă vrem să scăpăm de diversele dereglări psihosomatice şi de tulburările emoţionale. Singura protecţie pentru fiecare este să ajungă să fie atât de bine adaptat celorlalţi membri ai societăţii, încât să reducă la minim fricţiunile nervoase şi mentale. Aşadar, educaţia trebuie să înveţe în primul rând adaptarea la societate. Orice lucru de care oamenii se întâmplă să fie interesaţi la un moment dat trebuie acceptat ca fiind normal, iar orice neconformare din partea cuiva este rea pentru persoana în cauză şi dăunătoare pentru toţi. Ambiţia noastră cea mai înaltă ar trebui să fie aceea de a fi integraţi în mulţime, de a ne pierde individualitatea morală în întreg. Indiferent cât de absurd poate părea acest lucru când este spus pe faţă, aceasta este totuşi o descriere bună a celui mai popular gen de filosofie care atrage acum atenţia societăţii.

Mijloacele de comunicare în masă sunt atât de multe şi atât de eficiente, încât atunci când Brahmanii lumii educaţionale decid că este timpul ca vântul să-şi schimbe direcţia, poporul pricepe imediat şi se îndreaptă ascultător în direcţia brizei. Oricine se împotriveşte este o acritură, o persoană care strică bucuria altora, ca să nu mai spunem că e dogmatic şi demodat.

Ei bine, dacă pentru a scăpa de acuzaţia de a fi dogmatic trebuie să accept dogmele schimbătoare ale mulţimii, atunci sunt gata să fiu cunoscut ca un dogmatic şi ca unul care nu ţine cont de reguli şi restricţii. Noi, care ne numim creştini, trebuie să fim un popor aparte. Noi susţinem că am repudiat înţelepciunea acestei lumi şi am adoptat înţelepciunea crucii ca ghid al vieţilor noastre. Ne-am legat soarta de Cel care, cât a trăit pe pământ, a fost cel mai inadaptat dintre fiii oamenilor. El nu a vrut să fie integrat în societate; a fost deasupra ei şi a condamnat-o retregându-Se din ea chiar în timp ce murea pentru ea. A vrut să moară pentru ea, dar nu a vrut să cedeze în faţa ei.

Înţelepciunea crucii înseamnă repudierea „normei” lumii. Hristos, şi nu societatea, devine modelul vieţii creştine. Credinciosul caută să se adapteze nu lumii, ci voii lui Dumnezeu, şi pe măsură ce se integrează în inima lui Hristos, devine tot mai inadaptat în societatea umană decăzută. Creştinul vede lumea ca o corabie ce se scufundă, din care scapă nu integrându-se în ea, ci abandonând-o.

O nouă putere morală va reveni în Biserică atunci când vom înceta să mai propovăduim adaptarea socială şi vom începe să propovăduim repudierea socială şi purtarea crucii. Creştinii moderni speră să salveze lumea prin faptul că sunt asemenea ei, însă acest lucru nu va funcţiona niciodată. Puterea Bisericii asupra lumii vine din neasemănarea ei cu aceasta, şi niciodată din integrarea ei în aceasta.